Decizia nr. 694
Şedinţa publică din data de 28 martie 2019
Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., alături de alţi reclamanţi, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.
Prin încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a dispunj prezenta cauză şi a format 19 noi dosare în privinţa reclamanţilor ale căror locuri de muncă nu sunt în Municipiul Bucureşti.
Ulterior disjungerii, faţă de excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din termenii textelor enunţate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Dâmboviţa, de vreme ce domiciliul reclamantilor dar şi locul de muncă al acestora sunt situate în jud. Dâmboviţa, motiv pentru care urmează a fi admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi declinată cauza în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, spre competentă soluţionare.
Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin sentinţa civilă nr. 7478 din 17 octombrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale.
A declinat competenta de solutionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României in favoarea Tribunalului Dambovita .
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub numărul x/2018 în data de 29.11.2018.
Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din 29.01.2019, Tribunalul Dâmboviţa, verificându-şi competenţa materială, funcţională şi teritorială, a invocat la rândul său excepţia necompetenţei teritoriale, a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamanţii A. şi B. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, întâi învestit, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze se solicită plata unor drepturi salariale, fiind vorba prin urmare de un conflict individual de muncă, aşa cum este definit de prevederile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011.
Conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii "(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) [conflicte de muncă n.n.] se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".
În cauză cererea a fost formulată de mai mulţi reclamanţi fiind înregistrată la Tribunalul Bucureşti, instanţa în circumscripţia căreia îşi aveau domiciliul mai mulţi dintre reclamanţi.
Aşa cum a apreciat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 2807 din 10.07.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, într-o altă speţă, drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, fiind incidente dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală, potrivit cărora "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".
Coroborând dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii şi art. 59 C. proc. civ., mai sus citate, tribunalul reţine că cererea de chemare în judecată putea fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, deci în mod corect şi legal a fost sesizat Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii şi-au exercitat dreptul de opţiune conferit de art. 269 alin. (3) din Codul muncii, respectând normele de competenţă teritorială alternativă, deoarece au sesizat una dintre instanţele care, în funcţie de locul situării domiciliului reclamanţilor, aveau din punct de vedere teritorial competenţa de soluţionare a cererii introductive. Deşi nu prevăd în mod expres, dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că opţiunea reclamanţilor pentru una dintre instanţele deopotrivă competente are drept efect stabilirea definitivă a competenţei de soluţionare a cererii în favoarea instanţei sesizate în urma opţiunii reclamanţilor. Acest efect se manifestă sub mai multe aspecte: 1) reclamanţii nu mai pot reveni asupra alegerii de competenţă prin sesizarea unei alte instanţe dintre cele care aveau competenţa teritorială alternativă; 2) instanţa sesizată de reclamanţi nu poate declina competenţa în favoarea unei alte instanţe dintre cele pentru care reclamanţii puteau opta în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii; 3) dacă după ce reclamanţii au sesizat una dintre instanţele prevăzute de art. 269 alin. (3) din Codul muncii este sesizată o altă instanţă care intră în aceeaşi categorie, aceasta din urmă nu mai are competenţa de a soluţiona cererea.
Faţă de cele expuse, rezultă că în baza art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul Bucureşti rămâne instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze cererea cu care a fost învestită, chiar în condiţiile în care s-a dispus disjungerea pentru unele dintre cererile formulate de unii dintre reclamanţi, iar Tribunalul Dâmboviţa apare ca nefiind instanţă competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze prezenta cauză.
Aşadar, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 132 din 30 ianuarie 2019 a admis excepţia de necompetenţă teritorială Tribunalului Dâmboviţa.
A declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
A constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă.
A suspendat judecarea cauzei.
A înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Damboviţa, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Damboviţa şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."
Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.
Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.
Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.
Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză s-a apreciat că nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.
Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.
Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.
Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.
Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Dâmboviţa, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2019.