Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2019
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:
Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au chemat în judecată pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronuntata să dispună obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 - până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea mentiunilor corespunzătoare, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.
În drept au fost invocate prevederile art. 453, art. 72 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 şi art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituţia României, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 şi art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanţie, art. 1430 C. civ., art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenţia europeana privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenţie, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituţie, Ordonanţa nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 şi ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicata, Legea nr. 188/1999 republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 6417 din 12 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
În argumentarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut că, în raport cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011 şi faptul că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Hunedoara şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Hunedoara, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Hunedoara.
Prima instanţă a mai reţinut că nu are relevanţă împrejurarea că pârâta este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nicio excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.
Totodată, s-a constatat că nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi, instanţa a reţinut că nu au incidenţă în cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariaţi în nume personal.
Prin sentinţa civilă nr. 24/2019 din 16 ianuarie 2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă, iar în temeiul art. 134 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea din oficiu a judecării cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţi în calitate de angajaţi sau foşti angajaţi în cadrul Curţii de Conturi a României, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul.
Totodată, s-a reţinut că din coroborarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că reclamanţii aveau dreptul de a opta între instanţa în circumscripţia căreia îşi au domiciliul şi locul de muncă şi instanţa competentă teritorial pentru oricare din ceilalţi 842 de reclamanţi, în cauză fiind îndeplinite condiţiile pentru coparticiparea procesuală activă.
În acest context, s-a constatat că reclamanţii au ales să introducă cererea împreună cu ceilalţi reclamanţi al căror domiciliu şi loc de muncă se află în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, motiv pentru care, în temeiul art. 123 alin. (1), art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 februarie 2019, stabilindu-se termen de judecată astăzi când instanţa a hotărât următoarele:
Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 21 noiembrie 2017, sub dosarul nr. x/2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 - până la zi, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul în continuare.
În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.
Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:
"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.
Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză prin încheierea din 20 iunie 2018 şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în funcţie de judeţul în circumscripţia căruia se află Camera de Conturi unde îşi au locul de muncă reclamanţii, la care se adaugă şi reclamanţii pensionari care au domiciliul în judeţul respectiv.
Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanţii ce au locul de muncă în cadrul Camerei de Conturi Hunedoara şi pe cei pensionaţi cu domiciliul în judeţul Hunedoara.
Prin urmare, reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Hunedoara şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Hunedoara, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti arătate în cererea de chemare în judecată.
Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curţii de Conturi unde aceştia îşi desfăşoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.
În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceştia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competenţa unei singure instanţe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competenţa se stabileşte în funcţie de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curţii de Conturi.
În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, neputând fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul conflict de competenţă.
În consecinţă, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Hunedoara, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2019.