Deliberând asupra contestaţiei formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 53/F din 10 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a admis cererea formulată de către Tribunalul Judiciar Paris - Republica Franceză privind executarea mandatului european de arestare emis la data de 9 martie 2020, prin care s-a solicitat predarea persoanei solicitate A., reţinându-se, totodată, că aceasta nu a fost de acord cu predarea.
S-a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare franceze cu respectarea regulii specialităţii, conform art. 117 din Legea nr. 302/2004, republicată, precum şi sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, aceasta să fie transferată în România potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
S-a dispus arestarea persoanei solicitate A. în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând din data de 10 martie 2020 şi până la data de 8 aprilie 2020, inclusiv.
S-a constatat că persoana solicitată A. a fost reţinută 24 de ore începând cu data de 9 martie 2020, ora 18:32.
Cheltuielile judiciare ocazionate pe teritoriul statului român de executarea mandatului european de arestare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, Tribunalul Judiciar din Paris - Republica Franceză a emis la data de 9 martie 2020, pe numele persoanei solicitate A., un mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de furt în grup organizat, constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de crime şi constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de delicte, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 311-1, art. 311-9, art. 311-13, art. 311-14, art. 311-15 din C. pen. francez şi art. 450-1, art. 450-3 şi art. 450-5 din C. pen. francez.
S-a arătat că, la data de 19 februarie 2019, Oficiul central de combatere a delincvenţei itinerante a fost sesizat în vederea începerii unei anchete privind un grup infracţional organizat format din cetăţeni români care comiteau furturi din camioanele care circulau pe autostrăzile din Franţa. Astfel, în timp ce camionul se afla în trafic, făptuitorul urca în camion intrând prin efracţie în remorcă, după care dădea marfa complicilor aflaţi într-un autovehicul lipit de camion. Acest mod de operare implica folosirea a trei sau patru vehicule şi a unui grup de aproximativ zece indivizi pentru a asigura securitatea operaţiunii. S-a reţinut că ar fi fost comise în această modalitate douăzeci şi unu de furturi, în perioada mai 2018 - noiembrie 2019, prejudiciul produs ridicându-se la circa 3,5 milioane de EURO.
Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că statul solicitant a învederat că cercetările efectuate au dus la identificarea numitului A. ca având legături cu alţi membri ai grupului, acesta fiind văzut în iunie 2019, cu ocazia comiterii de furturi în Franţa, fiind implicat şi în furturi comise în octombrie 2019.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 102 şi art. 104 din Legea nr. 302/2004 republicată, instanţa de fond a reţinut că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 99 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, curtea de apel a reţinut că persoana solicitată A. a declarat, la termenul de judecată din data de 10 martie 2020, că nu are obiecţiuni cu privire la identitatea sa, cu precizarea că este născut în 1998 şi nu în anul 1986, cum se specifică în mandatul european de arestare, emis la data de 9 martie 2020 de către autorităţile judiciare franceze.
În consecinţă, în considerarea aspectelor învederate şi în raport cu faptul că persoana solicitată A. a declarat că nu renunţă la efectele conferite de regula specialităţii şi că nu este de acord cu predarea către autorităţile judiciare franceze, instanţa de fond a autorizat predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Franţa, sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.
De asemenea, instanţa de fond a dispus arestarea persoanei solicitate A. pentru o perioadă de 30 de zile, în scopul predării acesteia către autoritatea judiciară franceză, începând din data de 10 martie 2020 şi până la data de 8 aprilie 2020, inclusiv.
Împotriva Sentinţei penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, a formulat contestaţie persoana solicitată A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 16 martie 2020.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar notează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată:
"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate".
Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că:
"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.
Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.
Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.
În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că în cauza pendinte, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare cu număr de referinţă x, emis la data de 9 martie 2020, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Judiciar din Paris, faţă de persoana solicitată A., în vederea efectuării urmăririi penale în legătură cu săvârşirea infracţiunilor de furturi comise în grup organizat, fapte prev. de art. 311-1, 311-9, 311-13, 311-14, 311-15 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de crime, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 450 - 1, 450 - 3 şi 450 - 5 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de delicte pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 10 ani închisoare, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 450 - 1, 450 - 3 şi 450 - 5 din C. pen. francez.
Deopotrivă, Înalta Curte reţine că infracţiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă intră în categoria faptelor prev. de art. 97 alin. (1) pct. 1 şi 18 din Legea nr. 302/2004, care dau loc la predare fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări.
În continuare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 99 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, că persoana solicitată nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa.
De asemenea, în considerarea dispoziţiilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte notează că din actele şi lucrările existente la dosarul cauzei rezultă că persoana solicitată nu este cercetată de către autorităţile judiciare române într-o altă cauză penală.
Astfel, în raport cu aspectele învederate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a autorizat predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Franţa şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării.
Prin urmare, în acest context, evaluând criticile concrete formulate de către contestatorul persoană solicitată, prin apărător ales, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.
Se impune a fi analizată cu precădere critica prin care se tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, Înalta Curte notează că apărătorul persoanei solicitate A. a criticat sentinţa penală atacată arătând că se impunea ca judecătorul fondului să solicite autorităţii emitente lămuriri cu privire la data naşterii persoanei solicitate având în vedere că data menţionată în mandatul european de arestare nu coincide cu data de naştere a contestatorului.
Se constată că persoana solicitată A. nu a formulat obiecţiuni privind identitatea în faţa primei instanţe, iar cu privire la data de naştere au fost efectuate verificări în baza de date, din procesul-verbal întocmit de procuror la data de 9 martie 2020, rezultând că data naşterii persoanei solicitate este 10 iunie 1998, în loc de 10 iunie 1986, menţiunea din mandatul european de arestare fiind eronată.
Persoana solicitată şi-a menţinut poziţia procesuală privind lipsa de obiecţiuni privind identitatea cu ocazia verificării efectuate în contestaţie cu privire la datele de stare civilă cuprinse în mandatul european şi care coincid cu datele contestatorului cu singura excepţie a datei de naştere, eroarea fiind evidentă, aşa cum reiese şi din verificările efectuate de procuror, motiv pentru care nu sunt necesare lămuriri suplimentare din partea statului solicitant, critica fiind nefondată.
În ceea ce priveşte celelalte două critici invocate de către contestatorul persoană solicitată A., prin apărător ales, din perspectiva rămânerii definitive a mandatului european de arestare potrivit legii statului solicitant şi a insuficientei descrieri a circumstanţelor în care a fost comisă fapta, Înalta Curte notează că principiul recunoaşterii reciproce, constituie "piatra de temelie" a cooperării judiciare în materie penală, îşi găseşte aplicarea la articolul 1 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în conformitate cu care statele membre sunt în principiu ţinute să dea curs unui mandat european de arestare (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi şi Căldăraru, C-404/15 şi C-659/15 PPU).
Înalta Curte notează că instanţa de fond a analizat cauza prin raportare la dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel încât, în acord cu judecătorul fondului, nu reţine incidenţa vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opţional al executării mandatului european de arestare. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispoziţiilor Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 din aceasta şi în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 şi 4a (CJUE, cauza Leymann şi Pustovarov, C-388/08 hotărârea din 1 decembrie punctul 51, CJUE, cauza Mantello, C-261/09, hotărârea din 16 noiembrie 2010, punctul 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condiţiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru menţionată.
Nu este mai puţin adevărat că dispoziţiile menţionate pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplineşte cerinţele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute la articolul 8 alin. (1) din decizia-cadru şi transpuse în art. 86 din Legea nr. 302/2004. Astfel, potrivit art. 86 alin. (1) din actul normativ amintit, condiţia privind caracterul executoriu se referă la mandatul de arestare preventivă sau hotărârea judecătorească în baza cărora a fost emis mandatul european de arestare, iar nu la acesta din urmă, or, menţiunile autorităţilor emitente cu privire la acest aspect sunt cuprinse în conţinutul mandatului european, ca de altfel şi descrierea circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea şi gradul de implicare al persoanei implicate în conformitate cu cerinţa prevăzută la lit. e) al aceluiaşi articol.
În aceste condiţii, criticile persoanei solicitate sunt nefondate, mandatul european de arestare fiind emis în baza unui mandat de arestare naţional al cărui caracter executoriu este verificat de statul emitent, verificarea fiind de competenţa sa exclusivă, iar descrierea faptei satisface cerinţele legale, în contextul în care mandatul european nu are natura juridică a unui act de acuzare cu toate consecinţele privind exigenţa expunerii ce decurg din aceasta.
Totodată, instanţa de control judiciar notează că aspectele referitoare la situaţia familială şi manifestarea îngrijorării faţă de situaţia creată de pandemia de coronavirus excedează motivelor care să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare.
Aşadar, instanţa de control judiciar constată, relativ la situaţia creată de coronavirusul SARS-CoV2, că, situaţia epidemiologică naţională şi internaţională determinată de răspândirea infecţiilor cauzate de coronavirusul -SARS-CoV2 este o împrejurare exterioară ce ar putea avea consecinţe exclusiv asupra executării hotărârii de predare în sensul art. 113 din Legea nr. 302/2004.
Astfel, art. 23 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, purtând denumirea marginală "Termenul pentru predarea persoanei", prevede următoarele:
"(1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autorităţile implicate.
(2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.
(3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alin. (2) este împiedicată de un caz de forţă majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare şi autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă şi convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.
(4) În mod excepţional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viaţa sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect şi convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită.
(5) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) - (4), în cazul în care persoana se mai află în detenţie, ea este pusă în libertate."
Se observă că deşi textul reglementează două ipoteze în care predarea nu are loc din motive obiective, ambele vizează împrejurări ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de predare.
În primul caz, situaţia premisă este aceea că predarea nu a avut loc în zece zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus, predarea fiind împiedicată din motive de forţă majoră, situaţie în care se convine asupra unei noi date de predare. De altfel, art. 113 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală transpune această dispoziţie de o manieră chiar mai puţin restrictivă decât aceea din decizia cadru. Se remarcă faptul că în acest caz predarea nu este nici amânată şi nici suspendată, ci se stabilesc termene succesive în vederea executării. Există probabilitatea ca, în considerarea măsurilor restrictive luate în vederea combaterii răspândirii Covid-19, aceste norme să devină incidente şi faţă de persoana solicitată în cauză, însă aplicarea lor este o chestiune de executare propriu-zisă ce excedează obiectului judecăţii.
În ce priveşte a doua ipoteză reglementată de alin. (4) a articolului respectiv, a cărei incidenţă atrage suspendarea temporară a predării, Înalta Curte constată că această dispoziţie a fost transpusă, art. 114 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind amânarea predării menţionând că în materia mandatului european de arestare sunt aplicabile printre altele şi dispoziţiile art. 58 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, potrivit cărora predarea poate fi amânată atunci când "din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia ...".
Aşadar, textul se referă la o situaţie personală deosebită a persoanei solicitate care reclamă amânarea predării şi nu este incident în cauză în condiţiile în care nu a fost evidenţiată o astfel de situaţie, ci s-a invocat strict starea pandemică.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită, conform dispoziţiilor art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică şi legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020.
Deopotrivă, reţinând culpa procesuală a persoanei solicitate A. în formularea prezentei contestaţii, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 253 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei. La stabilirea cuantumului onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, Înalta Curte are în vedere faptul că acordarea onorariului în cuantumul integral stabilit prin protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi Uniunea Naţională a Barourilor din România este condiţionat de acordarea de asistenţă judiciară pe tot parcursul fazei judiciare pentru care a fost desemnat apărătorul respectiv, aspect ce rezultă implicit din interpretarea art. 6. Astfel, potrivit articolului menţionat "Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează, potrivit art. 91 alin. (4) din C. proc. pen., la prezentarea apărătorului ales. În acest caz, procurorul prin ordonanţă sau, după caz, instanţa prin încheiere, va dispune plata onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru prestaţiile efectuate până la data încetării însărcinării, ţinându-se cont de timpul necesar studierii dosarului, complexitatea cauzei, durata şi numărul actelor de urmărire penală la care apărătorul a luat parte sau numărul de termene la care a fost prezent în faţa instanţei. Onorariul astfel stabilit nu poate fi mai mic de 25% din valoarea onorariului ce ar fi fost cuvenit dacă prestaţia avocaţială din oficiu ar fi fost finalizată."
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 martie 2020.
GGC - MM