Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2019

Asupra apelului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 575 din 18 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, printre altele, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 1081 din data de 03 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2009.

Pentru a hotărî astfel, secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată, că prin sentinţa penală nr. 1081 din 03 decembrie 2013 pronunţată în dosarul nr. x/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, între alţii, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., cetăţean român şi britanic, la pedeapsa principală de 4 ani şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. conform art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 26 C. pen. raportat la art. 159 C. pen. cu referire la art. 157 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi cu reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. - art. 76 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 9 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 C. pen., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de spionaj.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. conform art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 (3) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 C. pen.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. conform art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Prin decizia penală nr. 11 din 27 ianuarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală şi de inculpaţii B., C., D., E., A., F., G., H. şi I. împotriva sentinţei penale nr. 1081 din 3 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pronunţată în dosarul nr. x/2009.

A desfiinţat, în parte, hotărârea şi în rejudecare, între alţii, în baza dispoziţiilor art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. conform art. 65 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza dispoziţiilor art. 48 raportat la art. 304 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice.

În baza dispoziţiilor art. 38, 39 alin. 1lit. b) şi art. 45 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. conform art. 65 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

II. Revizuentul A. şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) teza II-a din C. proc. pen., arătând că, soluţia de condamnare s-a bazat exclusiv pe mijloace de probă obţinute de către Serviciul Român de Informaţii în procedura de supraveghere tehnică începută înainte de sesizarea organului de urmărire penală şi, continuată pe întreaga durată a urmăririi penale, respectiv până în martie 2009.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul A., prin prisma dispoziţiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că cererea a fost formulată în termenul legal, prevăzut de art. 457 alin. (1), teza a II-a C. proc. pen., revizuentul a fost parte în cauza a cărei revizuire o solicită, conform art. 455 alin. (1), lit. a) C. proc. pen., iar prin sentinţa penală nr. 1081 din 3 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2009, s-a rezolvat fondul cauzei, dispunându-se condamnarea revizuentului.

Totodată, s-a reţinut că cererea a fost formulată şi motivată în scris, a fost menţionat cazul de revizuire pe care aceasta se întemeiază, respectiv art. 453 alin. (1) lit. a) teza II-a C. proc. pen., revizuentul invocând faptul că, s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că motivul menţionat de revizuent în motivarea cererii nu se circumscrie cazurilor de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 453 C. proc. pen., dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) teza II-a din C. proc. pen. fiind invocate în mod formal.

Astfel, s-a reţinut că toate aspectele menţionate în cererea de revizuire şi susţinute şi oral în faţa instanţei reprezintă adevărate apărări de fond, revizuirea nefiind o cale de atac devolutivă.

În altă ordine de idei, s-a constatat că au fost indicate o serie de înscrisuri, atât oral, cât şi în scris în cuprinsul cererilor de revizuire, dar niciunul dintre acestea nu a putut fi circumscris dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) teza a II a din C. proc. pen., mai mult decât atât, toate înscrisurile la care s-a făcut referire, fiind avute în vedere de către instanţă la pronunţarea soluţiei, atât în fond, cât şi în apel, neexistând niciun înscris care să dovedească, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) teza a II a din C. proc. pen., netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

În cauză instanţa de fond a reţinut că nu pot fi primite nici argumentele invocate de revizuentul A. în sensul că are dreptul de a beneficia de calea de atac a revizuirii, întrucât instanţele de judecată au fost induse în eroare, fiind falsificat mijlocul de probă în baza căruia s-a pronunţat soluţia de condamnare, precum şi faptul că un număr de 39871 de convorbiri au fost obţinute numai într-o perioadă de două luni, de la două dintre persoanele supravegheate, întrucât aceste aspecte reprezintă veritabile apărări ce ţin de fondul cauzei şi nu pot constitui motive de revizuire.

Înalta Curte, secţia penală a reţinut, de asemenea, că nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., în sensul că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea, conduc în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Pentru aceste considerente, s-a constatat că, prin cererea de revizuire formulată revizuentul A., nu au fost invocate temeiuri legale privind redeschiderea procedurilor penale, conform art. 459 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen.

III. Împotriva sentinţei penale nr. 575 din 18 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în termen legal a formulat apel revizuentul condamnat, prin apărător ales, (la data de 05 noiembrie 2018, conform filei 2 dosar apel), cauza înregistrându-se la data 09 noiembrie 2018 pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 1 - 2018 sub nr. x/2018, cu prim termen iniţial fixat la 03 decembrie 2018.

Prin încheierea din data de 03 decembrie 2018, completul iniţial investit, cu majoritate, a acordat termen administrativ la data de 14 ianuarie 2019, urmând ca toate măsurile procesuale care se impun să fie dispuse de completul ce va fi învestit.

La data de 12 decembrie 2018, prin rezoluţia administrativă a vicepreşedintelui instanţei, dată în baza punctului 3 lit. a) din Hotărârea nr. 156 din 06 decembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol în vederea repartizării aleatorii către Completurile de 5 Judecători nou înfiinţate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 1367 din 05 decembrie 2018, adoptată de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la efectele Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale.

Urmare repartizării aleatorii, cauza a revenit spre soluţionare Completului de 5 Judecători Penal 1 - 2018, nou înfiinţat, cu prim termen de judecată la data de 19 decembrie 2018, dosarul fiind ulterior amânat la data de 14 ianuarie 2019, 4 februarie 2019, 4 martie 2019, 1 aprilie 2019 şi 3 iunie 2019.

La termenul din 3 iunie 2019, apelantul condamnat revizuent a lipsit, deşi a fost legal citat, însă a fost reprezentat de apărătorul ales, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a acordat cuvântul asupra apelului formulat, concluziile apărătorului ales al apelantului revizuent condamnat, precum şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în detaliu în încheierea de şedinţă de la acel termen, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

IV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în majoritate, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 420 C. proc. pen., constată că este fondat apelul formulat de condamnatul revizuent A. împotriva sentinţei penale nr. 575 din 18 octombrie 2018, pronunţată de secţia Penală a instanţei supreme în dosarul nr. x/2018, urmând a desfiinţa sentinţa penală sus - menţionată şi a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă numai pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători reţine că motivul prioritar pentru care se impune admiterea apelului declarat de condamnatul revizuient A. îl vizează împrejurarea că din compunerea completului colegial de 3 judecători din cadrul secţiei Penale, complet care a pronunţat sentinţa penală nr. 575 din 18 octombrie 2019 în dosarul nr. x/2018, a cărei revizuire s-a solicitat, a făcut parte şi un judecător care a participat la judecarea cauzei în apel pronunţând decizia penală nr. 11 din 27 ianuarie 2015 în dosarul nr. x/2014.

Sub acest aspect se reţine că apelantul revizuent condamnat A. a susţinut că domnii judecători J. şi K., judecători care au făcut parte din completul de 3 judecători al secţiei Penale al Înaltei Curţi care a pronunţat soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată împotriva sentinţei penale nr. 1081/03 decembrie 2013 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, erau incompatibili să participe la judecarea acelei cauze.

Examinând criticile formulate, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Referitor la imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparţialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (paragraful 30).

Această definiţie este reluată şi în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47).

În schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121).

În acest context se reţine totodată, că în conformitate cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

În principiu, noţiunea de "compunere a completului de judecată" include:

"- numărul de judecători care formează completul de judecată, încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează judecarea cauzei în complet format dintr-un singur judecător sau din doi judecători, trei judecători ori cinci judecători fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute;

- separarea funcţiilor judiciare, nerespectarea dispoziţiilor legale care atribuie judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau completului de judecată al instanţei funcţia de a soluţiona cauza determinând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute;

- continuitatea completului de judecată, încălcarea normelor cuprinse în art. 354 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. având drept efect incidenţa sancţiunii nulităţii absolute."

Prin urmare, procedura este afectată de nulitate absolută atunci când este efectuată de un judecător incompatibil, atunci când din compunerea completului de cameră preliminară fac parte judecători într-un alt număr decât cel prevăzut de lege, dar şi atunci când hotărârea este pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri.

Cu referire la doamna judecător J., apelantul revizuent condamnat A. a susţinut, în cuprinsul motivelor de apel, că aceasta a exercitat funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi în acelaşi dosar, calitate în care s-a pronunţat în legătură cu existenţa infracţiunilor, identitatea şi vinovăţia inculpatului, precum şi asupra mijloacelor de probă administrate în cauză de Serviciul Român de Informaţii.

În ceea ce priveşte critica vizând presupusa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat doamna judecător J. la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 574 din 18 octombrie 2018, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, în dispoziţiile art. 46 - art. 48 din C. proc. pen. de la 1968, garanţii care să asigure, în realizarea actului de justiţie, imparţialitatea celor chemaţi să dezlege raportul juridic dedus judecăţii, prevăzând în cuprinsul art. 48 alin. (1) lit. a) că "este incompatibil de a judeca o cauză judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a acestei măsuri în cursul urmăririi penale."

Acest caz de incompatibilitate a fost preluat în noua codificare procesual penală în dispoziţiile art. 64 alin. (4), potrivit căruia:

"judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac."

Stabilind competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, art. 53 din acelaşi act normativ prevede că acesta soluţionează în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.

Pe de altă parte, reglementând principiul separării funcţiilor judiciare, art. 3 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din acelaşi cod prevăzând că "în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată."

Se observă, aşadar, că, raportat la competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, noua codificare procesual penală a lărgit sfera incompatibilităţilor generate de soluţionarea unor sesizări în cursul urmăririi penale.

Or, dintre toate cererile soluţionate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale doar cele vizând luarea şi prelungirea măsurii arestării preventive se regăseau şi în vechea reglementare (art. 48 alin. (1) lit. a) şi, ca urmare, doar în situaţia acestora este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) din actualul C. proc. pen.

Analizând, în acest context, aspectele învederate se constată că doamna judecător J. nu a exercitat, în cursul urmăririi penale, atribuţiile unui judecător de drepturi şi libertăţi ce erau incluse în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior, singurele care îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 64 alin. (4) din C. proc. pen. în vigoare.

În consecinţă, raportat la toate aceste considerente, în temeiul art. 68 coroborat cu art. 66 din C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, în cauză, cu referire la doamna judecător J. nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (4) din acelaşi cod, motiv pentru care apreciază că fiind nefondată critica formulată de apelantul revizuient.

Pe de altă parte, apelantul revizuent A. a susţinut că domnul judecător K. era, de asemenea, incompatibil să participe la judecarea acelei cauze întrucât a făcut parte din Completul de 5 Judecători al instanţei supreme, care a pronunţat decizia penală din apel nr. 11 din 27 ianuarie 2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, apreciază întemeiată critica formulată, şi doar sub acest aspect apelul formulat va fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen.:

"Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii."

În sistemul noului C. proc. pen. sunt prevăzute două tipuri de căi de atac, ordinare şi extraordinare. Singura cale de atac ordinară de reformare prevăzută este apelul, revizuirea fiind, astfel cum este reglementat în Titlul III, Capitolul V, Secţiunea 3, una din cele 4 căi extraordinare de atac.

În redactarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., legiuitorul nu distinge între căile de atac ordinare şi cele extraordinare, astfel că nu se poate adăuga la lege şi să se considere că un judecător care a participat la soluţionarea unei cauze - în speţa de faţă în apel - să poată participa la soluţionarea unei căi de atac (chiar extraordinare).

Situaţia de incompatibilitate menţionată are în vedere exact ipoteza reglementată de art. 64 alin. (3) C. proc. pen. şi anume aceea a judecătorului care este considerat incompatibil a soluţiona căile de atac formulate împotriva soluţiilor pronunţate de anterior.

Prin urmare unul dintre judecătorii care au luat parte la judecarea cauzei în fond - şi care a pronunţat decizia ce face obiectul căii extraordinare de atac a revizuire - nu poate lua parte la soluţionarea admiterii în principiu revizuirii, dat fiind faptul că şi în etapa admisibilităţii în principiu are loc o judecată în privinţa căreia legiuitorul a reglementat cazul de incompatibilitate de la art. 64 alin. (3) din C. proc. pen. - "judecarea aceleiaşi cauze".

Mai mult decât atât, se reţine că, s-ar putea ajunge la situaţia în care judecătorul care a pronunţat decizia obiect al revizuirii să poată participa la judecarea cauzei în etapa admisibilităţii în principiu, pentru ca, ulterior, să nu mai poată participa la soluţionarea pe fond a revizuirii, urmând a fi înlocuit de un alt judecător, existând posibilitatea ca acest din urmă judecător să fi avut un alt punct de vedere asupra admisibilităţii în principiu decât cel care a participat la soluţionarea cauzei în apel şi la soluţionarea admisibilităţii în principiu.

Or, judecarea unei cauze trebuie să aibă loc în faţa aceloraşi judecători, neputându-se analiza admisibilitatea în principiu în faţa unui complet într-o anumită compunere, iar judecarea cauzei să aibă loc în faţa altui complet, într-o altă compunere.

În speţă, judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac este pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre, chiar şi sub aspectul admisibilităţii în principiu.

Aşadar, raportând dispoziţiile legale incidente la contextul cauzei şi reţinând că garanţiile dreptului de acces la un tribunal imparţial presupun un examen detaliat al circumstanţelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparţialităţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că prin soluţionarea în apel a cauzei domnul judecător K. a devenit incompatibil să participe la soluţionarea dosarului penal x/2018 aflat pe rolul secţiei penale a instanţei supreme, dosar ce vizează aceeaşi cauză, aflată însă, într-un alt stadiu procesual (în calea de atac extraordinară a revizuirii), aspectele relevate fiind de natură a conduce la concluzia admiterii apelului formulat în cauză, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi retrimiterea cauzei la secţia Penală în vederea rejudecării.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate în apel de revizuentul condamnat A., urmează a fi avute în vedere şi analizate de prima instanţă cu ocazia rejudecării.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului apel vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite apelul formulat de revizuentul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 575 din data de 18 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018.

Desfiinţează sentinţa penală sus - menţionată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului apel rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.

Opinie separată

În opinie minoritară apreciez că în cauză se impunea repunerea cauzei pe rol în vederea punerii în discuţia părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen., a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând incompatibilitatea judecătorului în examinarea admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a revizuirii.

Astfel, în art. 475 din C. proc. pen., referitor la obiectul sesizării, legiuitorul a prevăzut în mod expres condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o asemenea sesizare şi anume:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că sesizarea instanţei supreme presupune întrunirea următoarelor condiţii:

1) să existe un dosar pe rolul unui complet de judecata al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; întrucât legea nu distinge, cauza respectivă se poate afla inclusiv în căile extraordinare de atac.

2) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective;

Acceptând posibilitatea apelării la acest mecanism menit să asigure o practică judiciară unitară inclusiv în căile extraordinare de atac, se impune concluzia că sintagma "soluţionarea pe fond a cauzei" primeşte o interpretare largă, ce include atât fondul propriu-zis al cauzei respective, cât şi orice alte chestiuni ce ţin de fondul acelei căi extraordinare de atac.

3) asupra problemei de drept respective Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare."

Din analiza articolului 475 din C. proc. pen. rezultă, totodată că titular al dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile este doar completul de judecata menţionat mai sus. În tăcerea legii, se poate aprecia că acel complet poate acţiona din oficiu sau la cererea vreunei părţi.

În cauza de fata aceste condiţii sunt îndeplinite în sensul ca:

1) pe rolul completului de judecata de faţă se află dosarul nr. x/2018 având ca obiect apelul formulat de revizuentul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 575 din data de 18 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 1081 din data de 03 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2009.

2) soluţionarea pe fond a cauzei este condiţionată de lămurirea problemei de drept vizând incompatibilitatea judecătorului în examinarea admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a revizuirii.

În acest context se reţine că prin motivele de apel formulate apelantul revizuent condamnat A. a susţinut că domnii judecători J. şi K., judecători care au făcut parte din completul de 3 judecători al secţiei Penale al Înaltei Curţi care a pronunţat soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată împotriva sentinţei penale nr. 1081/03 decembrie 2013 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, erau incompatibili să participe la judecarea acelei cauze.

În acest context, cu referire la situaţia de incompatibilitate invocată de apelantul revizuent în cuprinsul motivelor de recurs, se impune a fi menţionat că, la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 574 în dosarul nr. x/2018, jurisprudenţa majoritară conturată era în sensul că judecătorii care au pronunţat hotărârea supusă revizuirii nu devin incompatibili de a participa la examinarea admisibilităţii cererii de revizuire, cale extraordinară de atac de retractare, bazată pe fapte şi împrejurări asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat la judecată pe fond.

În susţinerea acestei opinii s-a reţinut că soluţionarea cererii de revizuire parcurge două faze procesuale, respectiv cea a admisibilităţii în principiu, în care se examinează îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, şi aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.

Procedura reglementată de art. 459 din C. proc. pen., priveşte examinarea, admisibilităţii în drept, a cererii de revizuire şi nu vizează soluţionarea căii extraordinare de atac, în acest din urmă caz având loc rejudecarea cauzei şi, dacă se găseşte necesar, readministrarea probelor din cursul judecăţii în primă instanţă.

Prin urmare, în faza admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, instanţa este învestită a se pronunţa asupra unor aspecte de ordin pur legal, chestiuni de natură formală privind titularul, termenul de introducere a cererii şi formularea în scris a acesteia, cu arătarea cazului de revizuire şi a mijloacelor de probă, verificări privind formularea anterior a unor cereri similare, respectiv dacă faptele şi mijloacele de probă invocate conduc, în mod evident, la stabilirea unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Se impune a se preciza totodată, că atât procedura prevăzută de art. 459 alin. (1) din C. proc. pen. cât şi cea prevăzută de art. 431 alin. (1) din Codul de procedură priveşte examinarea admisibilităţii în principiu a unui drept şi nu o judecată asupra temeiniciei cererii.

În acest context se reţin considerentele deciziei în interesul legii nr. 10 din 9 februarie 2009 referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 691 din 14 octombrie 2009 potrivit cărora "...prin natura şi conţinutul ei specific o astfel de procedură prealabilă, de examinare (…) sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitate a acesteia, şi anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei." cât şi decizia nr. 542 din data de 14 iulie 2015 a Curţii Constituţionale (argumentele fiind aplicabile şi în ceea ce priveşte procedura admisibilităţii în principiu a cereri de revizuire).

În acelaşi sens se reţine totodată, că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea de la Strasbourg reţine că art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală" (a se vedea şi Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, Cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, Cererea nr. 34.813/97, şi Decizia din 20 martie 2001). S-a reţinut că procedura este declanşată de către o persoană a cărei condamnare a rămas definitivă şi vizează pronunţarea nu asupra unei "acuzaţii în materie penală", ci asupra problemei de a şti dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru reluarea procedurii penale.

Jurisprudenţa diferită în materia incompatibilităţilor în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire/contestaţie în anulare, atât la nivelul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât al Completului de 5 Judecători în materie penală constatată ulterior pronunţării hotărârii atacate generează necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema de drept enunţată impunându-se a fi lămurită în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii şi implicit evitarea pronunţării unor hotărâri cu caracter neunitar pe viitor, fiind încadrată în activitatea de unificare judiciară.

În mod evident de rezolvarea acestei chestiuni de drept (interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen. raportat la 459 din C. proc. pen.), depinde soluţionarea fondului căii de atac exercitate, cu atât mai mult cu cât revizuientul, în cadrul motivelor de apel formulate a invocat, în mod expres, această critică de nelegalitate.

Totodată, se reţine că jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor probleme de drept nu exclude din competenţa acestuia nici chestiunile de procedură şi nici problemele de drept care au apărut într-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciindu-se că depinde soluţionarea pe fond a cauzei de lămurirea unor chestiuni de drept, chiar dacă aveau ca obiect interpretarea unor norme de procedură penală, completul evaluând importanţa problemei de drept asupra soluţiei şi nu faptul că problema de drept presupunea interpretarea unui text din procedura penală sau din dreptul substanţial şi nici faptul că dosarul se afla într-o cale de atac ordinară ori extraordinară.

În cauză sunt îndeplinite şi condiţiile negative prevăzute de art. 475 din C. proc. pen., dezlegarea acestei chestiuni de drept nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nefiind pronunţată o hotărâre prealabilă de completul abilitat al instanţei supreme.

Concluzionând, în opinie minoritară, se apreciază că în cauză, indubitabil există o chestiune de drept în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 475 din C. proc. pen. impunându-se sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând incompatibilitatea judecătorului în examinarea admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a revizuirii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj