Asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1414 din data de 27 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2007 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 33 lit. a) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 157 din data de 07 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători s-a dispus cu privire la inculpatul A., în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., B. şi C. din câte două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi continuată prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în câte două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. combinat cu art. 248 C. pen.
A dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. combinat cu art. 248 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. A condamnat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. combinat cu art. 248 C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. raportat la art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen. a contopit pedepsele mai sus stabilite, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale. A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 861 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen. În baza art. 863 C. pen. pe durata termenului de încercare condamnatul trebuia să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii aplicate.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. vizând revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 359 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii penale revizuentul A. a formulat cerere de revizuire, susţinând că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din 2019 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 74 alin. (1) C. proc. pen., întrucât acestea nu vizează şi specialiştii care funcţionează în cadrul parchetelor şi care întocmesc raportul de constatare în faza de urmărire penală.
În raport de acest aspect, a arătat că decizia penală prin care s-a dispus condamnarea sa s-a întemeiat în mod exclusiv pe concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de specialiştii DNA, astfel că se impune revizuirea deciziei penale atacate.
Prin Sentinţa penală nr. 411 din data de 1 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1414 din data de 27 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2007.
Instanţa a reţinut că pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se impune întrunirea următoarelor condiţii:
- să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală;
- decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii;
- excepţia de neconstituţionalitate să îndeplinească exigenţele de formă şi să fie supusă dezbaterii în dosarul penal;
- hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională;
- consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
În ceea ce priveşte primele două condiţii, Înalta Curte a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din data de 13.02.2019, publicată în M. Of. nr. 498/19.06.2019 s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. proc. pen., este neconstituţională.
Cu privire la îndeplinirea celei de-a treia condiţii, respectiv ca norma legală să fi fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, Înalta Curte a constatat că revizuentul-inculpat A. nu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire o solicită.
S-a mai arătat că invocarea excepţiei în cursul procesului penal în cauză presupune ideea intrinsecă că a fost evaluată de instanţă, indiferent de soluţia pronunţată, în acest sens reţinându-se a fi relevantă Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 190/14.03.2016, care la parag. 52 a statuat, în ceea ce priveşte hotărârile definitive, că decizia sa poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în cauza pendinte în care a fost admisă, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înainte de data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 03 martie 2016, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
În acest sens s-a arătat că, în considerentele deciziei mai sus menţionate s-a reţinut că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege, făcându-se referire şi la jurisprudenţa Curţii, respectiv la Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, parag. 30, publicată în M. Of. nr. 69/1.02.2016, potrivit căreia, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret". În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea Constituţională a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în cauză. Aşadar, Curtea a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
În continuare, s-a arătat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională reţinând că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca împotriva României, parag. 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, parag. 52), în speţă, Curtea Constituţională constatând că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional, însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării. (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumar împotriva României, parag. 61).
În acest context argumentativ, Înalta Curte a reţinut că nu este îndeplinită condiţia referitoare la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire se solicită.
Împotriva Sentinţei penale nr. 411 din data de 1 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 a formulat apel revizuentul A. motivele apelului fiind expuse în practicaua prezentei hotărâri.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 5 decembrie 2019 sub nr. x/2019, fiind stabilit termen aleatoriu la data de 12 februarie 2020.
Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată din data de 15 ianuarie 2020, termenul a fost preschimbat pentru data de 10 februarie 2020.
La termenul din data de 10 februarie 2020 nefiind cereri de formulat ori excepţii de invocat, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând apelul revizuentului A., în conformitate cu dispoziţiile art. 463 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători consideră că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării apelului formulat de revizuentul A., instanţa supremă va nota limitele şi specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 452 - 459 C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) din C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.
În acest context, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că pentru a reţine incidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă), este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală, decizia instanţei de control constituţional să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, excepţia de neconstituţionalitate să îndeplinească exigenţele de formă şi să fie supusă dezbaterii în dosarul penal, hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că în mod corect, din examinarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii solicitate din perspectiva cazului de revizuire indicat, s-a constatat că situaţia în care se găseşte condamnatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi acest temei a fost invocat formal pentru retractarea hotărârii de condamnare.
Astfel, s-a constatat că există o hotărâre de condamnare a revizuentului la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu aplicarea art. 861 C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată prev. de art. 132 din Legea nr. 768/2000 raportat la art. 2481 C. pen. combinat cu art. 248 C. pen., prin Decizia penală nr. 157 din 7 iunie 2013 a Înaltei Curţi, Completul de 5 judecători.
Este de asemenea îndeplinită condiţia intervenirii, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a unei decizii a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019) prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de D. în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, judecătorul de cameră preliminară şi a constatat "că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din C. proc. pen. este neconstituţională", iar termenul în care a fost promovată calea de atac a revizuirii respectă prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. pen., respectiv cererea este formulată în termen de un an de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei invocate drept temei al revizuirii.
În considerarea argumentelor de fapt şi de drept anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că, în mod corect, s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia că norma legală să fi fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză.
Cazul de revizuire invocat, art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, care prevăd că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, cu condiţia însă ca, în cauzele în care decizia Curţii Constituţionale de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate este invocată ca şi temei al revizuirii, să fi fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a textelor de lege declarate neconstituţionale, până la data publicării.
Această condiţie rezultă în primul rând din conţinutul cazului de revizuire invocat, iar în al doilea rând este conturat cu evidenţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a şi condus de altfel la modificarea textului de lege care reglementează cazurile de revizuire la forma pe care o are în prezent.
În Decizia nr. 126/03.03.3016 Curtea Constituţională a decis că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
În schimb, Curtea Constituţională a reţinut, în aceeaşi decizie, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată.
În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
În acelaşi timp însă, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată.
Astfel, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul.
Pe cale de consecinţă, se constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii Constituţionale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.
În raport de considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că în reglementarea cazului de revizuire examinat, deşi intenţia legiuitorului a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege.
În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
În consecinţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că nu sunt întrunite exigenţele deciziei sus-menţionate pentru ca aceasta să îşi poată produce efecte în prezenta cauză.
Nu în ultimul rând, instanţa supremă consideră că nu pot fi avute în vedere nici argumente invocate în apel, referitoare la faptul că, în cadrul Dosarul nr. x/2007, revizuentul din cauza de faţă a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) - (3) din O.U.G. nr. 43/2002, modificată prin O.U.G. nr. 143/2005 şi ale art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Astfel, Decizia nr. 952 a Curţii Constituţionale din 23 septembrie 2008 publicată în M. Of. nr. 716/22.10.2008 a fost pronunţată anterior rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 1414 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, neintrând sub incidenţa prevederilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., invocate ca temei al revizuirii.
Faţă de considerentele anterior evocate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul revizuent A. împotriva Sentinţei penale nr. 411 din data de 1 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul revizuent A. împotriva Sentinţei penale nr. 411 din data de 1 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelantul revizuent A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2020.
GGC - NN