Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului se reţin următoarele:
I. Prin încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelanta inculpată A., prin apărător ales, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apelanta inculpată A., prin apărător ales, Înalta Curte, secţia penală a apreciat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din această perspectivă, Înalta Curtea a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte două din cele patru cerinţe ale legii, fiind formulată în faţa unei instanţe de judecată, de către o parte şi nu vizează o prevedere legală care să fi fost declarată neconstituţională de instanţa de contencios constituţional, însă norma a cărei neconformitate cu legea fundamentală se invocă pe lângă faptul că nu mai este în vigoare, nici nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce formează obiectul sesizării, au suferit modificări prin Legea nr. 242/2018, nefiind în vigoare la acest moment.
Deşi instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 766/2011 a Curţii Constituţionale, a stabilit că sunt supuse controlului de constituţionalitate după ieşirea din vigoare, legile sau ordonanţele ale căror efecte juridice continuă să se producă, Înalta Curte a constatat că dispoziţiile legale criticate nu îşi mai produceau efectele la momentul sesizării, având în vedere că delegarea procurorului de caz încetase la o dată anterioară.
Totodată, din perspectiva legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a reţinut că argumentele invocate de inculpată cu privire la dispoziţiile art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă, în realitate, apărări de fond şi nu critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, instanţa de fond a subliniat că, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, cu atât mai mult cu cât instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, conform competenţelor sale.
De asemenea, referitor la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, invocată în susţinerea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte a reţinut că, în realitate, se urmăreşte o dezlegare asupra apelului formulat prin obţinerea unei interpretări a dispoziţiilor legale în discuţie, aplicate punctual la speţa de faţă, ceea ce ar echivala cu o încălcare a separaţiei puterilor în stat, întrucât Curtea Constituţională s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de legea fundamentală şi cea organică care-i reglementează competenţele.
În consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare a fost apreciată ca fiind inadmisibilă, în condiţiile în care remediul procedural la care a apelat inculpata A. nu este folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale neconforme cu legea fundamentală.
II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, în termenul legal, inculpata A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 3 - 2019 la data de 12 iunie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 7 octombrie 2019.
Prin rezoluţia din data de 18 iunie 2019, având în vedere că prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 13 iunie 2019 s-a dispus ca şedinţa de judecată din data de 15 octombrie 2020 să se desfăşoare în data de 15 octombrie 2020, în baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen., s-a dispus preschimbarea termenului de judecată din data de 7 octombrie 2019 în data de 5 octombrie 2019.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 17 octombrie 2019 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de inculpata A. este nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată în speţă, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".
Legat de admisibilitatea unei asemenea sesizări, instanţa constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, instanţa constată că excepţia a fost invocată de de inculpata A., prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora în interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni, delegare ce poate fi prelungită tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, dispoziţii care nu mai sunt în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauză, din examinarea argumentelor invocate se reţine că inculpata A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare în decembrie 2015, susţinând că dispoziţiile enunţate sunt lipsite de previzibilitate, având în vedere că acestea nu stabilesc o dată limită până la care se poate dispune delegarea şi nici procedura de urmat în acest caz.
Totodată, s-a apreciat că este îndeplinită condiţia ca excepţia invocată să aibă legătură cu fondul cauzei, relevantă sub acest aspect fiind Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că încălcarea competenţei organului de urmărire penală după calitatea persoanei şi după materie atrage nulitatea absolută, în condiţiile în care procurorul de caz a exercitat funcţia la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, începând cu data de 11 decembrie 2015, cu depăşirea cadrului legal, împrejurare ce conduce la invalidarea actelor de urmărire penală efectuate după această dată, inclusiv a rechizitoriului.
În analiza condiţiilor de admisibilitate, instanţa de control judiciar reţine că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate.
Sub acest aspect, este de menţionat că prevederile art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce formează obiectul sesizării, au suferit modificări prin Legea nr. 242/2018. Ca atare, se constată că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu mai sunt în vigoare la acest moment.
Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 766/2011 Curtea Constituţională, a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
Or, în speţă dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate nu îşi mai produceau efectele la momentul sesizării, având în vedere că delegarea procurorului de caz încetase la o dată anterioară.
Totodată, din examinarea argumentelor invocate de inculpată, Înalta Curte constată că obiecţiunile de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004 reprezintă, în realitate, apărări de fond care ar trebui valorificate pe parcursul cercetării judecătoreşti şi dezbaterilor în cauză şi nu critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, criticile constând în nulitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, ulterior datei de 10 decembrie 2015 şi a Rechizitoriului nr. x din 17 decembrie 2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reprezintă o activitate specifică instanţei de judecată, în virtutea rolului atribuit acestei autorităţi publice de art. 126 din Constituţia României.
Completul de 5 Judecători constată că, în realitate, nemulţumirea autoarei cererii de sesizare nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a instanţelor de judecată în stabilirea încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatei, instanţei de contencios constituţional.
Aşadar, deşi excepţia de neconstituţionalitate este chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, în caz contrar pierzându-şi natura juridică de excepţie (în acest sens fiind Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. nr. 74/31.01.2007).
În practica sa constantă Curtea Constituţională a statuat că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia vizând dispoziţii care nu mai sunt în vigoare şi care nu mai produc efecte, şi, respectiv modalitatea acestora de aplicare, astfel că va respinge, ca nefondat, recursul formulat împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, inculpata urmând a fi obligată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpata A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, cuprinsă în încheierea din data de 04 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta inculpată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2019.
GGC - NN