Deliberând asupra recursurilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 07 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018 au fost respinse ca inadmisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., formulate de inculpaţii A. şi B..
Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. formulată de inculpatul B..
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut, cu privire la cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. formulate de inculpaţi, că aceştia susţin că textul de lege nu îndeplineşte criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, întrucât la acest moment articolul 155 alin. (1) din C. pen. are o formă trunchiată, urmare a faptului că Parlamentul nu a pus în acord prevederile neconstituţionale cu Constituţia, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, iar aplicarea sa este contradictorie generând o practică judiciară neunitară, şi în acelaşi timp conducând la o poziţie diferită între Ministerul Justiţiei şi unele instanţe de judecată.
Analizând îndeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992, prima instanţă a constatat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate, respectiv ca excepţia de neconstituţionalitate invocată să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că neîndeplinirea condiţiei menţionate mai sus, decurge din faptul că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale prin îndeplinirea, oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională.
S-a apreciat că un text legal nu poate fi declarat neconstituţional de două sau mai multe ori, întrucât ar fi afectată autoritatea de lucru judecat a deciziilor Curţii Constituţionale, prin condiţia impusă, scopul legiuitorului fiind acela de a exclude o eventuală inadmisibilitate a excepţiei ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Pe de altă parte, necorelarea textului legal cu decizia Curţii Constituţionale nu poate constitui temei pentru invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a unui text legal care ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, reglementarea acestei situaţii fiind dreptul exclusiv al legiuitorului, în cadrul politicii penale a statului.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că obiecţiunile formulate de inculpatul B. vizează interpretarea şi aplicarea legii, iar nu neconstituţionalitatea textului de lege invocat.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii B. şi A. au declarat recurs, solicitând admiterea căilor de atac şi a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum au fost formulate.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători penal 1-2019, în majoritate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată, şi anume:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, se constată că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. a fost invocată de recurenţi în dosarul x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare - art. 155 alin. (1) din C. pen. şi are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât inculpaţii invocă în apărarea lor faptul că s-a împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
În schimb, în ceea ce priveşte condiţia negativă, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, ca dispoziţie legală pretins neconstituţională, să nu fi fost declarată neconstituţională, se apreciază că nu este îndeplinită în cauză, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători penal 1-2019, constată că prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Apărătorii recurenţilor au susţinut că, în prezent, art. 155 alin. (1) din C. pen., urmare a pronunţării Deciziei nr. 297/2018 de către Curtea Constituţională, are o formă incompletă şi că aceasta este neconstituţională.
Însă din considerentele deciziei anterior menţionate rezultă că analiza pe care a făcut-o instanţa de contencios constituţional a vizat textul de lege în integralitatea sa, iar în urma controlului de constituţionalitate s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională.
În jurisprudenţa sa constantă, instanţa constituţională a arătat că deciziile sale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează (în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din data de 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 1.415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796/23.11.2009, Decizia nr. 415 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440/23.06.2011, Decizia nr. 536 din data de 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482/07.07.2011).
Prin considerentele Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituţională a precizat că doar sintagma declarată neconstituţională - îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză - lipseşte de previzibilitate norma de incriminare. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (..) parag. 31.
Nu se poate solicita reverificarea conformităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. cu legea fundamentală, atâta vreme cât din considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale se desprinde concluzia că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
Faţă de cele expuse, se constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.
Şi în privinţa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu referire la cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., formulată de inculpatul B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători penal 1-2019, constată că cererea a fost invocată de recurent în dosarul x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară.
În argumentarea acestei cereri, recurentul a precizat că prin redactarea sa deficitară, textul de lege creează condiţiile ca soluţionarea excepţiei privind prescrierea răspunderii penale să se facă odată cu soluţionarea fondului, fapt ce ar încălca dreptul la un proces echitabil, dreptul la imagine şi dreptul la viaţă privată.
Având în vedere argumentele oferite de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători penal 1-2019, observă că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate a textului de lege, ci vizează modul concret de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor enunţate.
Or, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza, întrucât o asemenea analiză excedează competenţei Curţii Constituţionale.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care în mod constant a statuat că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Pe cale de consecinţă, în acord cu prima instanţă, se apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători Penal 1 2019, în majoritate, va respinge recursurile declarate de inculpaţii B. şi A., pe care îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţi va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
I. Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., din cuprinsul încheierii din data de 07 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.
II. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul B. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., din cuprinsul încheierii din data de 07 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenţi, în sumă de câte 79 RON, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2019.
Cu opinie separată, în sensul admiterii recursurilor, casării în parte a încheierii atacate şi admiterii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.
Consider că sunt admisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. şi a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., fiind îndeplinită şi cea de a patra condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv cea a existenţei legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei, pentru următoarele motive:
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
În cauza de faţă, autorii primei excepţii nu au solicitat calificarea naturii Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, ci au invocat împrejurarea că textul de lege - astfel cum acesta a rămas urmare a declarării ca fiind neconstituţională a sintagmei "prin îndeplinirea oricărui act de procedură" - nu a făcut anterior obiectul analizei Curţii şi nu îndeplineşte criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţia României.
Prin urmare, contrar opiniei majoritare, consider că în mod greşit s-a considerat ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru motivul că din considerentele Deciziei nr. 297/2018 rezultă că analiza pe care a făcut-o instanţa de contencios constituţional a vizat textul de lege în integralitatea sa întrucât ceea ce se solicită Curţii Constituţionale este a stabili dacă dispoziţiile art. 155 alin. (din C. pen., în varianta rămasă după înlăturarea sintagmei constate ca neconstituţională ("prin îndeplinirea oricărui act de procedură") îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, interpretare care rezultă chiar din jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, trebuie făcută în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Or, cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate referitor la art. 155 alin. (1) din C. pen. o are în prezenta cauză, din analiza textului a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, consider că există legătură între soluţionarea ce se va da în cadrul litigiului şi soluţia ce va fi pronunţată de Curtea Constituţională, întrucât recurenţii inculpaţi sunt trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar printre soluţiile prevăzute de C. proc. pen. cu privire la rezolvarea acţiunii penale este şi încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale [art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 lit. f)].
Prin urmare, este îndeplinită cerinţa privind legătura cu soluţionarea cauzei, atâta timp cât una dintre soluţiile care s-ar putea pronunţa de către instanţa de apel este cea a încetării procesului penal faţă de inculpaţii B. şi A..
Totodată, în ceea ce priveşte invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la obiectul cauzei, şi aceste dispoziţii au legătură cu soluţionarea acţiunii penale, revenind Curţii Constituţionale a aprecia asupra constituţionalităţii acestor texte de lege. De altfel, din perspectiva invocată de inculpatul recurent (aceea a încălcării Constituţiei şi a dreptului său la un proces echitabil, prin soluţionarea excepţiei doar o dată cu fondul) Curtea Constituţională a analizat pe fond şi s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 386 din C. proc. pen., prin Decizia 250/16.04.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 500/20.06.2019.
În sensul argumentelor expuse anterior, este şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549/3.08.2011, prin care Curtea Constituţională a reţinut că "legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare" şi că " instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă."
Totodată, consider că instanţa nu poate respinge ca inadmisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale pentru motivul că excepţia invocată vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii întrucât în această situaţie, competenţa de a respinge excepţia (eventual ca inadmisibilă) revine tot instanţei de contencios constituţional, interpretare care rezultă chiar din deciziile invocate prin hotărârea atacată.
Astfel, prin aceste decizii au fost respinse ca inadmisibile unele excepţii de neconstituţionalitate nu pentru că acestea nu ar avea legătură cu soluţionarea cauzei ci pentru motivul că "autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile invocate, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor de lege atacate", Curtea Constituţională reţinând însă, de fiecare dată, că "a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate" .
Cu alte cuvinte, nu se poate pune semnul egalităţii între respingerea ca inadmisibilă a unei excepţii de neconstituţionalitate şi respingerea ca inadmisibilă de către instanţa de judecată a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei asemenea excepţii.
În concluzie, în opinie separată, consider că excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. şi cea cu privire la dispoziţiile art. 396 alin. (6) prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. se circumscriu controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992 şi nu contravin nici art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ întrucât, odată sesizată, Curtea Constituţională îşi verifică admisibilitatea sesizării şi se pronunţă cu privire la constituţionalitate.
GGC - GV