Utilităţi publice. Teren afectat de dreptul de uz şi servitute legală. Interdicție de construire. Limitele legale ale dreptului de proprietate. Acţiune în despăgubiri
Legea nr. 123/2012, art. 109, art. 112, art. 113
Legea nr. 351/2004, art. 86 art. 89 art. 90
Notă: Legea gazelor naturale nr. 351/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 685 din 3 octombrie 2012
Art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 prevede expres cazul în care despăgubirile pot fi acordate proprietarilor de terenuri afectate de sistemul de gaze naturale și anume: „dacă, cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii”, ceea ce denotă că dreptul proprietarilor terenului la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia (dată fiind și semnificația dată noțiunii de despăgubire din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) nu poate intra și cea derivată din afectarea dreptului de folosință, ca urmare a imposibilității uzitării bunului de către titularii dreptului de proprietate.
Deși proprietarul terenului al cărui exercițiu al dreptului de proprietate a fost limitat are posibilitatea să solicite despăgubiri de la operatorii de distribuție, în condițiile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele/sistemele din domeniul gazelor naturale. Or, câtă vreme reclamanții nu au probat împrejurarea că au suferit vreo pagubă cu ocazia exercitării dreptului de uz și/sau servitute, despăgubirile solicitate constând în valoarea de circulație a terenului traversat de conducte de transport gaze naturale, nu se circumscriu prevederilor art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021.
Fiind cunoscut faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate, instituirea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacități din domeniul gazelor naturale se includ în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, care sunt justificate de asigurarea unui interes național, respectiv asigurarea valorificării obiectivele/sistemele de transport gaze naturale - bunuri destinate interesului public. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de sistemele din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale.
Secția I civilă, decizia nr.826 din 2 aprilie 2020
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acțiunea formulată, la data de 20.05.2015, pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamanții A. şi B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională C. SA Mediaș, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 74.800 €, echivalent cu 336.600 lei, cu titlu de despăgubiri pentru trecerea unor conducte de gaz pe terenurile, proprietatea lor.
2.Hotărârile pronunţate în primă instanță.
Prin sentinţa civilă nr. 6648 din 04.12.2015, Judecătoria Sibiu a declinat competenţa de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională C. SA, în favoarea Tribunalului Sibiu, Secția civilă.
Urmare a declinării de competenţă, acţiunea a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Sibiu, Secţia civilă, la data de 21.01.2016.
Prin sentinţa civilă nr. 715 din 8.06.2017, Tribunalul Sibiu- Secţia I Civilă a respins acţiunea.
3.Hotărârea pronunţată, în apel, de curtea de apel:
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanții, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 1529 din 22.11.2017, Curtea de Apel Alba-Iulia - Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 715/2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu.
4.Cererea de recurs.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii.
Recurenţii-reclamanţi au invocat, prin cererea de recurs, motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr.715/2017 a Tribunalului Sibiu, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au formulat, în esență, următoarele critici:
Învocând motivul de casare înscris în art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, arată că, în situația în care atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi de servitute, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, instanțele nu au acordat nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exerciţiului dreptului de proprietate, sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse în determinarea prejudiciului, aspect care echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi cu o motivare contradictorie a hotărârii.
Dispoziţiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevăd, expres, posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute. Faptul că au solicitat despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenului nu poate duce, automat, la respingerea acţiunii, atât timp cât există o afectare gravă a dreptului de proprietate, iar instanţele au reţinut această încălcare.
Referitor la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenţii consideră că instanţele de fond au făcut o aplicare greşită a legii atunci când nu au analizat dacă, prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanţii au încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă, prin instituirea dreptului de uz şi de servitute. Indicarea de către reclamanţi a unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor, considerate greşite de către instanţa de fond, nu poate duce la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reţine afectarea dreptului lor de proprietate.
Susțin că au invocat, ca temei al acţiunii, atât art.621 Cod civil, cât şi aplicabilitatea dispozițiilor înscrise în Legea nr.123/2012, dar și jurisprudența CEDO, referitoare la aplicabilitatea art.1 din Protocolul adiţional nr.1, ce nu permite lipsirea unei persoane de folosinţa unui bun, fără o despăgubire echitabilă. În acest context, instanţele de fond şi de apel nu au cercetat, potrivit principiului înscris în art. 129 Cod procedură civilă, dacă atingerea adusă bunului reclamanţilor, păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului de proprietate şi, dacă, există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, criterii reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza Vergu împotriva României sau M. Atanasiu împotriva României.
Reluând, pe larg, expunerea situației de fapt, arătat că au achiziţionat, în vederea edificării unei case, un teren de 4400 mp înscris în CF x8 N Sibiu nr.top 3293/12 nr. cadastral 5265 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6.06.2005 şi în CF x0 N cad.5267 dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30.12.2004. Prin HCL nr.63 din 28.03.2013 s-a aprobat documentaţia de urbanism PUZ +RLU - zona de urbanizare - locuinţe cu regim redus de înălţime în Sibiu, prin care, la art.5 s-a arătat că pentru parcela 38 (în suprafaţă de 10105 mp) se menţine interdicţia de construire impusă de C. S.A., aceasta fiind propusă ca zonă verde. Întrucât parcela nu era identificată, nu au avut cunoştinţă că îi afectează, astfel că, în anul 2015, dorind să construiască un imobil pe terenul proprietate, au solicitat certificate de urbanism în acest scop. La data de 16.02.2015, s-a eliberat certificatul de urbanism prin care se arăta că nu se poate construi pentru că există această interdicţie de construire, impusă de C. S.A., întrucât terenul este afectat de o conductă de gaz care alimentează întreaga zonă.
Consideră nelegală sentinţa instanţei de fond, întrucât tribunalul a soluţionat cauza fără a pune în discuţia părţilor necesitatea stabilirii despăgubirii în alt mod, atât timp câr a apreciat că se cuvin despăgubiri, context care ar fi trebuit să conducă la admiterea, în tot sau parte, a acţiunii, despăgubirile putând fi stabilite și în alt mod decât modalitatea solicitată prin acțiune.
Mai arată că, sentinţa atacată cuprinde dispoziţii contradictorii pentru ca, deşi în motivare se susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art.621 Cod civil, care obligă ca, pentru astfel de servituți, proprietarul să fie despăgubit, în final acțiunea este respinsă. Evocând art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate, recurenții apreciază că dreptul lor de proprietate este grav încălcat, iar utilitatea publică poate fi satisfăcută prin alegerea unui alt traseu al conductei, pe terenul proprietatea statului. Or, în lipsa unei despăgubiri, dreptul lor de proprietate este grav afectat și echivalează cu o expropriere de fapt, ceea ce contravine dispozițiilor convenționale.
Lipsa de diligentă nu le poate fi imputată, atât timp cât imobilul se află în regim de carte funciară și au verificat situaţia de fapt a terenului şi situaţia juridică înscrisă în CF. Nu se poate susţine că au fost nediligenţi pentru că nu am cerut un certificat de urbanism sau pentru că nu am sondat terenul în căutare de conducte. Terenul pe care l-au cumpărat în vederea construirii unei case de locuit s-a dovedit afectat de o conductă de gaz care alimentează tot oraşul.
5.Apărările formulate în cauză:
Intimata C. SA a formulat intâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și a nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanți.
5. Procedura de filtru.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 9 februarie 2018.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) Cod procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 mai 2019, completul de filtru a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de intimata pârâtă C. SA, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1529/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 19 septembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., pentru considerentele care succed:
I.1.Situația de fapt care a generat promovarea prezentului demers judiciar reclamă existența unor obiective/sisteme din domeniul gazelor naturale, respectiv a două conducte magistrale care alimentează cu gaze naturale Municipiul Sibiu, construite în anul 1965, respectiv 1988 de către Întreprinderea X. Mediaș, antecesoarea pârâtei SC C. SA Mediaș, conducte care, în prezent, traversează terenurile, proprietatea reclamanților-recurenți,
achiziționate în anul 2004 și, respectiv, în anul 2005.
Problema juridică ridicată în cauză vizează posibilitatea reclamanților-recurenți, proprietari ai terenurilor afectate de cele două conducte de transport gaze naturale, de a pretinde despăgubiri pentru trecerea acestor conducte pe terenul acestora.
Din perspectiva examinării evoluției legislative și a clarificării dispozițiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecății, se reține că, domeniul gazelor naturale a fost și este reglementat prin legi speciale, cadru legislativ în raport cu care trebuie analizată solicitarea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate reclamanților, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului afectat de sistemul de gaze naturale, dispoziții speciale care guvermează domeniul și, care, se aplică cu prioritate faţă de orice normă generală, de aceeaşi forţă juridică, cu care intră în concurs.
Astfel, la momentul achiziționării de către reclamanți, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2004 și nr. x/2005, a celor două terenuri în suprafață totală de 4400 mp, dispozițiile Legii gazelor naturale nr. 351/2004 reglementa concesionarea capacităților de gaze naturale, inclusiv drepturile și obligațiile participanților la raporturile juridice ce luau naștere în baza legii.
Astfel, art. 86 din actul normativ stipula că „asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective, de următoarele drepturi: dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității; dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora”.
Conținutul dreptului de servitute legală de trecere era detaliat în cuprinsul art. 89, în sensul că, prin acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde acestea se află instalate.
De asemenea, referitor la drepturile de uz și de servitute legală, sus arătate, actul normativ prevedea, în cuprinsul art. 90 că „asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii”.
Prin urmare, potrivit reglementărilor sus evocate, în domeniul gazelor naturale, legiuitorul a decis ca dreptul de uz și dreptul de servitute să fie exercitate cu titlu gratuit, nefiind recunoscut titularilor drepturilor de proprietate (afectați de exercițiul acestor drepturi) dreptul la indemnizații pentru lipsa de folosință, iar, în ceea ce privește dreptul de despăgubire, acesta a fost recunoscut pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale.
Într-o formă similară, drepturile de uz și servitute legală de trecere își găsesc reglementarea în prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.
Astfel, potrivit art. 109 din Legea nr. 123/2012, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de dezvoltare, reabilitare, modernizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective, de dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau modernizării obiectivelor/sistemelor; dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, de conducte, de linii sau de alte echipamente aferente obiectivelor/sistemelor și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în pericol persoane și bunuri; dreptul de acces la utilitățile publice.
Conținutul dreptului de servitute legală de trecere este detaliat în art. 112 din actul normativ, în sensul că, prin acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și de alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde acestea sunt de amplasate.
Din prevederile art. 113 rezultă că exercitarea drepturilor de uz și de servitute se realizează cu titlu obligatoriu pe toată durata existenței obiectivului/sistemului de gaze naturale, atât cu ocazia realizării acestuia, cât și cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție, în caz de avarie, în baza legii, însă în privința exercitării acestor drepturi asupra proprietății private afectate de obiectivul de gaze naturale, textul stipulează că exercițiul acestor drepturi se va face pe baza unei convenții-cadru, cu un anumit conținut determinat, care va cuprinde și cuantumul indemnizației și despăgubirii aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute.
Sub aspectul criteriilor de evaluare a despăgubirilor, normele legale înscrise în art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012 (similare celor cuprinse în art. 12 alin. (10) din același act normativ), stipulează care sunt criteriile în funcție de care poate fi realizată evaluarea despăgubirilor, respectiv: suprafața de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, tipurile de culturi și plantații, precum și amenajările afectate de lucrări, activitățile restrânse cu ocazia lucrărilor.
Prin actele normative speciale sus menționate se observă că legiuitorul a reglementat distinct noțiunea de indemnizație și noțiunea de despăgubire, fiind de remarcat că aceste noțiuni, uzitate în cuprinsul Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, sunt folosite, în mod similar, atât în reglementarea cuprinsă în Titlul I privind Energia electrică, cât și în Titlul II privind Gazele naturale.
Distincția terminologică și conceptuală între noțiunile de indemnizație și cea de despăgubire a fost reținută și subliniată în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei raționament se aplică, prin analogie, cauza de față. Astfel, în considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut, în sensul normelor legale supuse interpretării, că noțiunea de indemnizație semnifică suma plătită pentru exercitarea dreptului de uz și de servitute, iar noțiunea de despăgubire - reprezință suma cuvenită pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat, fiind indicate chiar și criteriile de evaluare a despăgubirilor.
În speță, raportat la solicitarea recurenților-reclamanți de obligarea a pârâtei SC C. SA Mediaș la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de trecerea conductelor de transport gaze naturale pe terenul acestora, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o corecta aplicare și interpretare a normelor legale în materie referitoare la exercitarea dreptului de uz și de servitute legală asupra terenurilor proprietatea recurenților.
Art. 113 alin. 5 din Legea nr. 123/2012 prevede expres cazul în care despăgubirile pot fi acordate proprietarilor de terenuri și anume: „dacă, cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii”, ceea ce denotă că dreptul recurenților la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia (dată fiind și semnificația dată noțiunii de despăgubire din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019) nu poate intra și cea derivată din afectarea dreptului de folosință, ca urmare a imposibilității uzitării bunului de către reclamanți, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului litigios.
Or, în circumstanțele factuale specifice cauzei, prejudiciul reclamant nu constituie consecința exercitării de către pârâtă a drepturilor de uz și servitute pentru a da naștere îndreptățirii reclamanților de a pretinde despăgubiri, fiind cunoscut faptul că simpla exercitare a drepturilor în discuție nu poate genera, prin ea însăși, prejudicii recurenților, atât timp cât exercitarea acestor drepturi, în limitele legii, nu poate provoca nicio vătămare.
Într-adevăr, deși recurenții – proprietarii terenului al cărui exercițiu al dreptului de proprietate a fost limitat - au posibilitatea să solicite despăgubiri de la operatorii de distribuție, în condițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 și 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, trebuie însă obsevat că aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele/sistemele din domeniul gazelor naturale.
Cu toate acestea, potrivit situației de fapt reținute în cauză, astfel de împrejurări nu au fost dovedite în cauză. Subliniind criteriile în baza cărora pot fi acordate despăgubiri proprietarilor, instanțele de fond au arătat că despăgubirile solicitate de reclamanţii nu se circumscriu prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, respectiv art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, atât timp cât reclamanții nu au probat împrejurarea că au suferit vreo pagubă cu ocazia exercitării dreptului de uz și/sau servitute, adică cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii la obiectivele din domeniul gazelor naturale.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au invocat, în sprijinul şi fundamentarea pretenţiilor formulate, ca și în fazele procesuale anterioare, prevederile art. 621 din Codul civil care reglementează „Dreptul de trecere pentru utilităţi”, susținând că, deși dispozițiile legale au fost reținute în cauză, instanțele de fond au respins eronat pretențiile solicitate pentru restrângerea dreptului lor de proprietate.
Susținerea recurenților nu poate fi primită, întrucât, în cazul analizat, restrângerea exercițiului dreptului de proprietate este stabilită prin lege, care instituie și caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz și servitute în situația obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, dispoziții care se opun ca reclamanții, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate afectați să obțină o indemnizare pentru exercitarea drepturilor de uz și de servitute.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 621 din Codul civil, contrar celor reținute în cauză, Înalta Curte va reține că aceste norme legale nu sunt incidente raportului juridic litigios. Este de semnalat că această statuare nu va fi de natură a agrava situaţia recurenților în propriul recurs, de vreme ce soluția pronunțată în cauză (de respingere a acțiunii) va fi menținută, prin pronunțarea prezentei decizii, urmând doar a fi suplinite, din perspectiv analizării normelor referitoare la aplicarea în timp a legii noi, considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.
Astfel, Înalta Curte va avea în vedere că dispozițiile art. 621 sunt incluse în capitolul III, intitulat "Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată" al titlului II "Proprietatea privată" al cărții a III-a "Despre bunuri" a Codului civil, incidența acestor norme neputând fi reținută în cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar ignora dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), potrivit cărora „dispozițiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia". Nu s-ar putea pretinde nici că textul art. 59 din Legea nr. 71/2011 ar fi înlăturat de la aplicare de dispozițiile art. 6 alin. (6) din Codul civil, potrivit căruia „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din (...) raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi", deoarece ar lipsi de sens textul legal sus evocat.
I.2. Recurenții au pretins aplicarea greșită a legii, întrucât prin limitarea dreptului lor de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei li s-a produs un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptul de servitute.
Referitor la limitarea dreptului de proprietate care să justifice stabilirea unei despăgubiri, potrivit solicitării reclamanților, Înalta Curte reține că această limitare se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituția României, aceasta fiind justificată de faptul că, în acest mod, se asigură valorificarea sistemului de gaze naturale, fiind determinată de un interes major, de ordin general.
În raport de scopul urmărit, nu se poate susține că limitarea dreptului de proprietare al recurenților, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, reprezintă o intervenție disproporțională, de natură a atinge însăși substanța dreptului.
Fiind cunoscut faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că instituirea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacități din domeniul gazelor naturale se includ în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, care sunt justificate de asigurarea unui interes național, respectiv asigurarea valorificării obiectivele/sistemele de transport gaze naturale - bunuri destinate interesului public. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de sistemele din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale.
Cu privire la exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra terenurilor afectate de capacități care au ca obiect utilități publice, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa (deciziile nr. 98/13.02.2007, nr. 1188/17.09.2009, nr. 72/26.02.2004, nr. 167/01.04.2004 – la care instanța de apel a făcut referire) că aceste drepturi „au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie”.
De asemenea, statuând asupra excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 86, 88, 89 și 90 din fosta Lege a gazelor nr. 351/2004 (norme cu un conținut similar celor înscrise în Legea nr. 123/2012), instanța de contencios constituțional le-a respins, notând că „potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor acestui drept în accepțiunea conferită de Constituție, astfel încât să nu contravină intereselor generale sau intereselor particulare ale altor subiecte de drept, "instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat".
Instanța de contencios constituțional a mai apreciat că exercitarea drepturilor de uz și de servitute este determinată de un interes major de ordin general și, ca atare, a considerat că legiuitorul este pe deplin competent să reglementeze condițiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia.
Și din perspectivă convențională, este de subliniat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. Astfel, de notat că în cauza James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei (1986), Curtea europeană a statuat că „nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea, în ansamblul ei, nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului”.
Sub aspectul examinării justului echilibru ce trebuie să existe între cerințele de interes general și imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că instanța de apel a evidențiat corect că, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat în sensul respectării dreptului de proprietate, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinței bunurilor în interesul general și, că, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitate a exercițiului dreptului de proprietate.
Astfel, în cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanților a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundațiile să fie considerat, prin efectul legii naționale, drept "bun public", iar asemenea dispoziții nu au privat pe reclamanți de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare, la nivel național, a unor politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice, intrând sub incidența reglementării privind "folosirea bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a mai subliniat că dispozițiile naționale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Evaluând, totodată, măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanța europeană a notat că, într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile de interes general, iar caracterul proporțional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naționale conțin asemenea garanții, condiționând exercitarea dreptului de uz și de servitute de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. Mai mult, a apreciat că, și dacă legiuitorul intern optează pentru soluția gratuității exercitării drepturilor de uz și de servitute, proprietarii afectați nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute.
În consecință, deși reclamanților li s-a impus o limitare a dreptului de proprietate constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, această limitare a dreptului de proprietate, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului sus evocată, a avut ca temei o cauză de utilitate publică, limitarea impusă respectând exigențele justului echilibru între interesul general al comunității și apărarea dreptului de proprietate privată.
Contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține că traversarea terenului proprietatea acestora de cele două conducte de gaze naturale ar conduce la afectarea totală a dreptului lor de proprietate și, că, această limitare ar echivala cu o expropriere de fapt. În niciun caz, o asemenea limitare a proprietății, nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a dreptului de proprietate privată afectat de exercitarea dreptului de uz și servitute legală, ci impune un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor. Dreptul de proprietate al recurenților chiar dacă este limitat de exercitarea drepturilor în discuție, acesta însă nu dispare, căci recurenții rămân titulari ai dreptului, care îl pot utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moștenire.
Prin urmare, terenul proprietatea recurenților rămâne în circuitul civil, aceștia având prerogativa de a dispune de bun și de a-l folosi conform categoriei de folosință din care face parte (arabil), fiindu-le limitat doar dreptul de folosință prin imposibilitatea de a construi. Or, la momentul dobândirii celor două imobile, recurenții cunoșteau sau trebuiau să cunoască, prin diligențe minime, că acestea erau grevate de dreptul de uz și servitute izvorât din lege, drept real opozabil erga ommes, ce se exercită fără înscriere în cartea funciară, cum s-a reținut prin decizia recurată.
Astfel, confirmând soluţia primei instanţe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea judicioasă a normelor legale în materie, soluția pronunțată în cauză fiind conformă și statuărilor din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție relativ la interpretarea unor dispoziții legale din domeniul energiei elecrice (similare celor din domeniul gazelor naturale) referitoare la unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor, a drepturilor de uz și servitute.
În cauză, fiind vorba de incidența unor norme legale, similare celor care au format obiectul recursului în interesul legii, soluționat prin decizia sus evocată și urmând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun existența aceleiași soluții sau dezlegări în drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), urmează ca argumentele reținute de instanța supremă, în decizia precitată, să își găsească aplicabilitatea, mutatis mutandis, și în problema de drept care face obiectul recursului de față.
II. Nici susţinerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate nu sunt întemeiate.
Contrar celor arătate de recurenți, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a apelului, critica nefiind nici sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art.488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv).
Faptul că instanța de apel a înlăturat criticile reclamanților și a respins apelul declarat de aceștia nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanța de prim control judiciar și-a prezentat argumentele care reflectă soluția în raport de aplicarea și interpretarea normelor legale din domeniul gazelor naturale și circumstanțele factuale specifice cauzei.
Ca specie a pretinsei nemotivări, recurenții invocă faptul că deși a fost reținut caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și servitute nu a fost acordată nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exercițiului dreptului lor de proprietate, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului.
Contrar susținerilor formulate, instanţa de apel a argumentat, în considerentele hotărârii pronunţate, motivul pentru care despăgubirile solicitate de către reclamanţii nu se circumscriu prevederilor alin. (5) al art. 113 din Legea nr. 123/2012, respectiv că, din situația de fapt descrisă de reclamanți și reținută în cauză, nu a fost dovedit existenţa vreunui prejudiciu cauzat cu ocazia intervențiilor pentru efectuărea de lucrări de dezvoltare, modernizare, reparații, revizii sau avarii a conductelor sau a asigurării funcţionării acestora - prejudiciu la repararea căruia să fi fost îndreptăţiți. De asemenea, instanța de apel a arătat că, deși dreptul de proprietate al reclamanților este grevat de un drept de servitute, izvorât din lege, existent la momentul la care aceștia au devenit proprietarii terenului în litigiu, nu se poate reține că acest lucru ar fi constituit o privare a acestora de proprietate, atât timp cât îl pot folosi conform destinației și pot dispune de acesta.
Întrucât instanța de apel a examinat detaliat susținerile și apărările ce i-au fost supuse atenției, în conformitate cu dispozițiile legale speciale incidente în cauză, Înalta Curte reține că, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanţiile procesuale ale părţilor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie şi protejează dreptul la un proces echitabil.
În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B.