Ședințe de judecată: Februarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1594/2019

Decizia nr. 1594

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2019

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamantul A.,

a solicitat: 1. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin 1 S.C. B. S.A. şi pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/20.02.2008 de către BNP D. din Vălenii de Munte, pentru cauză ilicită, conform dispoziţiilor art. 966, art. 948 C. civ. şi încheiat, cu nesocotirea prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 498/2003, art. 20 alin. (41) din Legea nr. 247/2005, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară; x. să se dispună anularea actului de dezmembrare autentificat de BNP D. sub nr. x/20.03.2008, încheiat de pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L.; 3. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin 2 S.C. C. S.R.L. şi pârâta de ordin 3 S.C. E. S.R.L., autentificat sub nr. x/20.03.2008, de către BNP D. din Vălenii de Munte, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară; x. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta de ordin3 S.C. E. S.R.L. şi pârâta de ordin 4 S.C. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/10.04.2012 de către BNP D. din Vălenii de Munte, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară; x. să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta de ordin3 S.C. E. S.R.L. şi pârâta de ordin 4 S.C. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/28.11.2011 de către BNP G., încheiat cu încălcarea prevederilor art. 966, art. 948 C. civ., cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 948, art. 966 C. civ., art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile H.G. nr. 498/2003 şi ale art. 20 alin. (4)1 din şi art. I pct. 75 din Legea nr. 247/2005.

Prin încheierea de şedinţă din 17.05.2017, Tribunalul Prahova, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către secţia I civilă a Tribunalului Prahova, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016* la data de 11.07.2017.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 5349/22 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1619/14 iunie 2018 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţi împotriva sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul arată că în mod nejustificat la termenul de judecată din 31 mai 2018 i-a fost respinsă cererea de amânare a judecăţii pentru motive medicale, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nerespectate principiile fundamentale care guvernează procesul civil şi anume: legalitatea, contradictorialitatea, egalitatea, şi oralitatea (art. 72, art. 8, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ.) şi dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), fapt ce atrage, în condiţiile art. 174 C. proc. civ., nulitatea actelor de procedură.

În acelaşi sens, al nerespectării dispoziţiilor procedurale, reclamantul arată că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, obligaţie ce îi revenea conform prevederilor art. 22 C. proc. civ., în virtutea cărora avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept necesare pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul arată că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu conţine considerente relative la motivul de nulitate al actelor juridic întemeiat pe încălcarea de către pârâtă a interdicţiei de înstrăinare a imobilului pentru care a formulat notificare în cadrul procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, renumerotat art. 21 alin. (5) după republicare, notificare aflată în curs de soluţionare.

Anume, reclamantul arată că deşi instanţa enunţă dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 46 alin. (2) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 din Legea nr. 247/2005, concluzionează cu privire la valabilitatea titlului S.C. B. S.A. (apreciind că acest titlu a fost consolidat prin respingerea acţiunii în nulitatea actelor de privatizare prin sentinţa civilă nr. 164/13.03.2003) şi, respectiv, cu privire la buna-credinţă a părţilor din actele de înstrăinare, omiţând să motiveze de ce nu analizează incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul susţine, totodată, că prin apel nu a criticat faptul că sentinţa primei instanţe este nemotivată, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci a învederat faptul că sentinţa a fost motivată formal cât timp prima instanţă nu a analizat motivul de nulitate întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi din perspectiva existenţei unei notificări de restituire a imobilului şi a unei procedurii judiciare aflată în derulare, care face obiectul dosarului nr. x/2003 al Curţii de Apel Ploieşti.

Referitor la acest aspect, al incidenţei prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantul susţine că instanţa de apel a înlăturat eronat aceste dispoziţii legale deoarece pârâta S.C. B. S.A. este o persoană juridică de drept public, fiind înfiinţată prin H.G. nr. 1224/23.11.1990, caz în care îi sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (1) şi (2), devenit art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (4) - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Relativ la norma de drept prevăzută de art. 21 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul solicită a se constata că este o normă de "aplicare generală" în cadrul procedurilor prevăzute de legea specială.

Reclamantul susţine, totodată, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. În acest sens reclamantul susţine că instanţa de apel nu putea statua asupra tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit, întrucât această chestiune nu face obiectul învestirii sale ci al instanţei care judecă contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ce face obiectul dosarului nr. x/2003 al Curţii de Apel Ploieşti.

În susţinerea criticii fondată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impuneau concluzia nulităţii absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor în litigiu, cât timp imobilul notificat era deţinut de pârâta S.C. B. S.A., care este o entitate dintre cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din lege.

Reclamantul afirmă că imobilul notificat îl reprezintă fostele H. (fabrici de var, ciment, bitum, ipsos etc.) situate în localitatea Breaza, care au fost preluate în mod abuziv de stat şi fără titlu valabil, caz în care sunt supuse restituirii în natură, indiferent în posesia cui se află şi libere de sarcini, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare în anul 2008, când s-au încheiat parte dintre actele de înstrăinare a căror nulitate o cere (cele autentificate sub nr. x/2008, nr. y/2008 şi nr. 744/2008), dispoziţii abrogate, ulterior, prin Legea nr. 1/2009.

Reclamantul susţine, totodată, că pârâta S.C. B. S.A. nu a dobândit imobilul în litigiu în cadrul privatizării, cum eronat a statuat instanţa de apel, întrucât, în realitate, reorganizarea societăţii s-a realizat în baza Legii nr. 15/1990 (pârâta fiind înfiinţată ca societate pe acţiuni în baza H.G. nr. 1224/1990), că imobilul notificat este situat în Oraşul Breaza, în timp ce pârâta deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x pentru o suprafaţă de teren de 129.857 mp, pe care se află sediul societăţii şi care este situată în localitatea Bucov, str. x, cu menţiunea că prin actele de înstrăinare a căror nulitate absolută o solicită pârâta a înstrăinat 22.725 mp (cu aproximativ 10000 mp în plus).

Referitor la dispoziţiile art. 27 (1) din Legea nr. 10/2001 (renumerotat art. 29 după republicare), reclamantul arată că acestea au fost modificate prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, însă modificarea a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 830/24.07.2008 a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil".

Aşa fiind, reclamantul susţine că şi în prezent sunt în vigoare dispoziţiile art. 27 din lege în redactarea iniţială, dispoziţii care statuau cu privire la îndreptăţirea persoanelor la restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat (în acest sens fiind şi jurisprudenţa - decizia nr. 86/A/, decizia nr. 10173/2006, cum este şi imobilul în litigiu.

Referitor la entitatea deţinătoare, reclamantul susţine că acţiunile deţinute de stat la S.C. B. S.A. au fost cumpărate de I. (prin contractele nr. x/4.02.1994 şi nr. y/17.02.1994) şi că, dat fiind că cele două entităţi sunt persoane juridice distincte, operaţiunea de vânzare-cumpărare a acţiunilor nu are semnificaţia "privatizării" S.C. B. S.A., cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Referitor la sentinţa civilă nr. 164/13.03.2003 a Tribunalului Prahova, prin care s-a respins acţiunea de anulare a celor două contracte mai sus arătate (în care S.C. B. SA), reclamantul susţine că nu poate avea în prezenta cauză relevanţa dată prin decizia instanţei de apel.

Reclamantul critică, totodată, hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte considerentele potrivit cărora nu a probat frauda la lege la încheierea actelor de înstrăinare a căror nulitate o cere.

Cât priveşte buna-credinţă a părţilor contractante din actele de înstrăinare, reclamantul susţine că instanţa de apel nu a realizat analiza în raport de elementele de fapt pe care le-a indicat în susţinerea cererii (cum ar fi calitatea de membrii ai aceloraşi familii a reprezentanţilor societăţilor semnatare ale actelor de înstrăinare cu acţionari ai societăţii S.C. B. S.A., inclusiv persoana care, în calitate de director al societăţii, a soluţionat notificarea şi de persoane publice), cu precizarea că reaua-credinţă şi conivenţa frauduloasă a părţilor contractante rezultă cu evidenţă din însuşi cuprinsul respectivelor acte de înstrăinare, sens în care se impunea constatarea nulităţii absolute în raport de prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1619 din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 2 octombrie 2019.

Prin punctele de vedere întocmite, părţile nu formulează obiecţiuni şi îşi exprimă acordul cu privire la stabilirea termenului de judecată în vederea dezbaterii recursului.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. au cerut respingerea recursului, apreciind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii.

Anume, pârâtele susţin că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cum corect au reţinut instanţele de fond, întrucât norma de drept menţionată se aplică numai bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia entităţilor economice la care statul era acţionar majoritar sau minoritar la data intrării în vigoare a legii.

Pe cale de consecinţă, pentru imobilele aflate în patrimoniul societăţilor comerciale integral privatizate, prezumtivii foşti proprietari sau moştenitorii acestora, potrivit dispoziţiilor art. 29 din acelaşi act normativ, sunt îndreptăţiţi să primească doar despăgubiri în echivalent şi nu bunul în natură.

Pârâtele susţin, totodată, că reclamantului i-au fost respectate drepturile procesuale, motiv pentru care nu poate fi primită critica privind încălcarea de către instanţele de fond a prevederilor art. 2 şi art. 13 din C. proc. civ., că instanţa şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. şi, respectiv, că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia şi nu cuprinde motive străine (pe care, de altminteri, reclamantul nu le arată).

Solicită, de asemenea, înlăturarea criticii potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu depăşirea limitelor învestirii, care nu are suport în lucrările dosarului, precum şi a criticii relative la modalitatea de dobândire a imobilului de către pârâta S.C. B. S.A. (în cadrul privatizării), întrucât aceasta din urmă se constituie într-o critică de netemeinicie, inadmisibilă în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cauza, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Statuarea de către instanţa de recurs asupra modului în care legea a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii se realizează în raport de situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond pe baza probatoriilor administrate de părţi sau, după caz, de instanţa de judecată, din oficiu, şi, respectiv, de interpretarea dată de instanţele de fond normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum aceste aspecte rezultă din considerentele hotărârii recurate.

Ca atare, judecătorii fondului au a statua prin hotărârea pronunţată, în mod explicit şi într-o manieră coerentă, atât cu privire la calificarea dată actelor şi faptelor deduse judecăţii, cu luarea în considerare a limitelor învestirii şi a probatoriilor administrate, cât şi cu privire la interpretarea normelor de drept care fundamentează soluţia, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile în fapt şi în drept constituind una din garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Cât priveşte normele de drept, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, rezultat al interpretării judecătoreşti, propria statuare a instanţei de judecată asupra acelor norme de drept care au fost apreciate a fi esenţiale din perspectiva raportului juridic dedus judecăţii, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate de la aplicare celelalte norme de drept invocate de părţi, ca fiind străine cauzei, în raport de situaţia de fapt reţinută.

În caz contrar, atare omisiuni ale instanţei de judecată pun în discuţie incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi, în măsura în considerentele de drept reţinute nu sprijină soluţia, şi a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Potrivit alin. (4) şi (6) al aceluiaşi articol: Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (4) şi, respectiv, Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (6)

În consecinţă, când hotărârea judecătorească, prin considerentele reţinute, nu statuează asupra întregii situaţii de fapt necesar a fi stabilită în raport de pretenţiile formulate de părţi şi în scopul identificării normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii ori este insuficient motivată în fapt (prin omisiunea statuării asupra unor elemente de fapt esenţiale) sau în drept, (lipsind interpretarea judecătorească a unora dintre normele de drept invocate de părţi, necesar a fi realizată în scopul determinării sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, şi, mai apoi, asupra raportului juridic dedus judecăţii, în particular), instanţa de recurs este pusă în imposibilitate să exercite un control judiciar din perspectiva criticilor de nelegalitate, fapt ce atrage casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Cât priveşte normele de drept material a căror incidenţă a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată, de părţile din prezentul litigiu, se impun a fi evidenţiate următoarele aspecte:

Prin dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 este reglementată situaţia imobilelor - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv de stat, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar sau, după caz, minoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public (alin. (1) şi (2), precum şi sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, concesionare, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune, ipotecare, locaţiune, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbare a destinaţiei, grevare cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile notificate, intervenite până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege (alin. (5), fără vreo distincţie în ceea ce priveşte valabilitatea sau nu a titlului statului ori buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante.

Prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27, în redactarea iniţială a legii) este reglementată situaţia imobilelor - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv de stat, indiferent de destinaţie, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2).

Alineatul (1) al articolului 29, în redactarea actuală, prevede următoarele: Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

În redactarea iniţială a legii, art. 27 alin. (1) statua următoarele: Pentru imobilele preluate cu titlu valabil (s.n.), evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Prin decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a constatat însă că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Aşa fiind, se constată că prin modificarea, prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2001 a normei prevăzute de art. 27 (1) din lege (devenit, după republicare, art. 29), legiuitorul a suprimat distincţia referitoare la preluarea cu sau fără titlu valabil a imobilelor de către stat, statuând că pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Cum însă dispoziţia art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 559 din 24.07.2008), concluzia care se impune este aceea potrivit căreia: imobilele - teren şi construcţii - aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate au fost şi rămân supuse dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziţia art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005, această dezlegare, cu valoare de principiu, fiind obligatorie pentru instanţele de fond.

La rândul lor, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea actuală) prevăd sancţiunea nulităţii absolute pentru actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil (s.n), considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţelor de judecată le-a fost recunoscută plenitudinea de competenţă cu privire la verificarea valabilităţii titlului statului. În acest sens sunt prevederile alin. (3) din lege potrivit cărora: Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Analiza coroborată a dispoziţiilor legale menţionate impune concluzia potrivit căreia imobilele - terenuri şi construcţii - notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, ca regulă, au fost indisponibilizate în patrimoniul entităţilor deţinătoare prin efectul legii, entităţilor deţinătoare fiindu-le interzis, sub sancţiunile prevăzute de lege, să încheie acte juridice de înstrăinare având ca obiect astfel de imobile până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de legea de reparaţie.

Analizând lucrările dosarului, se constată că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 noiembrie 2016, a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 februarie 2008 încheiat de pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. având ca obiect suprafaţa de 22725,14 mp teren împreună cu tot ce se află pe el, imobil situat în jud. Prahova, precum şi a actelor subsecvente de înstrăinare a aceluiaşi imobil, motivat de împrejurarea că respectivul imobil cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu putea face obiectul înstrăinării anterior finalizării procedurilor prevăzute de legea specială.

În fapt, reclamantul a susţinut că respectivul imobil (a cărui identificare nu a fost realizată la judecata în fond a cauzei în afara oricărui dubiu) a fost preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, că pârâta S.C. B. S.A., în calitate de entitate deţinătoare, a fost notificată pentru restituirea în natură în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi că procedura judiciară prevăzută de această lege de reparaţie nu a fost încă finalizată.

În drept, reclamantul a invocat atât temeiuri de drept din legea specială (dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 498/2003 şi ale art. 20 alin. (4)1 din Legea nr. 247/2005) cât şi temeiuri de drept comun, anume existenţa cauzei ilicite, sub forma fraudei la lege (invocând în acest sens dispoziţiile art. 966 coroborate cu ale art. 948 din vechiul C. civ.).

Părţile litigante au confirmat existenţa unei notificări de restituire a imobilului (care nu se regăseşte la dosarul cauzei) formulate în procedura Legii nr. 10/2001 şi adresată pârâtei S.C. B. S.A., în calitate de entitate deţinătoare, notificare aflată în curs de soluţionare, în procedură judiciară, în dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Ploieşti.

Ori, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că prin hotărârea recurată instanţa a procedat la interpretarea şi aplicarea doar a unora dintre normele de drept invocate drept temei al pretenţiilor, iar în ceea ce priveşte celelalte norme de drept invocate de părţi, dezbaterea şi motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârşire.

Totodată, se constată că aspecte de fapt esenţiale ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, iar cele reţinute nu pot fundamenta, în raport de normele de drept interpretate, concluziile reţinute şi, pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată.

Împrejurarea potrivit căreia pârâta S.C. B. S.A. era o societate comercială integral privatizată la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, impunea însă ca instanţe de fond, în exercitarea rolului activ, să analize şi să statueze cu privire la incidenţa sau nu asupra raportului juridic dedus judecăţii, a normei de drept prevăzute de art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în redactarea avută anterior modificării prin dispoziţia art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005.

În acest scop, al identificării normei de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii, instanţele de fond aveau a statua, în prealabil, asupra valabilităţii titlului statului asupra imobilului pentru care s-a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, chestiune prejudicială necesar a fi dezlegată cu atât mai mult cu cât părţile au avansat interpretări proprii, diferite, cu privire la sfera de aplicare a tuturor normelor de drept din legea specială invocate, în raport şi de evoluţia temporală a conţinutului lor, respectiv, a dispoziţiilor art. 21 alin. (5), ale art. 27 (actual 29) alin. (1) şi ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pornind tocmai de la această controversă: partea pârâtă susţinând valabilitatea titlul statului, iar partea reclamantă nevalabilitatea titlului statului.

Cât priveşte dispoziţiile legale menţionate, este de observat că partea reclamantă a cerut înlăturarea normei de drept prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea actuală), sub motiv că imobilul notificat, fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu cade în sfera sa de aplicare, ci, în opinia sa, în raport şi de modalitatea de dobândire de către entitatea deţinătoare a imobilului, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5), în timp ce partea pârâtă a susţinut că fiind vorba de un imobil preluat de stat cu titlu valabil, reclamantul este îndreptăţit, potrivit art. 29 alin. (1), în redactarea actuală, doar la măsuri reparatorii, caz în care nu justifică interes în constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare.

Reclamantul a combătut susţinerile părţii pârâte printr-o apărare subsidiară, apreciind că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din lege, în raport de decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, au acelaşi conţinut cu norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din lege (anterior modificării prin Legea nr. 247/2005), şi, ca atare, că sunt aplicabile imobilelor preluate de stat fără titlu valabil (cum este situaţia imobilului în litigiu), fiind astfel îndreptăţit la restituirea în natură şi în temeiul acestei dispoziţii legale.

În atare condiţii, instanţa de apel avea a răspunde apărărilor formulate de părţi cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu (în măsura în care acesta se identifică cu cel din actele de înstrăinare) şi, pe cale de consecinţă, asupra aplicabilităţii normelor de drept din legea specială, prin determinarea, cu claritate, a sferei lor de aplicare, inclusiv din perspectiva evoluţiei temporale a conţinutului lor, prin raportare la situaţia de fapt stabilită.

Ca atare, analiza valabilităţii actelor de înstrăinare în litigiu doar din perspectiva dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, argumentat doar de împrejurarea de fapt potrivit căreia pârâta S.C. B. S.A. era o societate integral privatizată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se constituie, faţă de pretenţiile deduse în concret judecăţii, într-o motivare suficientă care să sprijine soluţia pronunţată.

De altminteri, raportat la normele de drept din legea specială cu privire la care instanţele de fond au verificat valabilitatea actelor de înstrăinare (art. 21), instanţa de apel nu explică motivele pentru care a apreciat necesară extinderea analizei şi cu privire la existenţa bunei-credinţe a părţilor contractante din actele de înstrăinare a căror nulitate se solicită de reclamant, din perspectiva legii speciale.

În legea specială, o astfel de analiză este impusă de norma de drept prevăzută de art. 45 alin. (2), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, şi care prevede următoarele: Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă (s.n.).

Norma de drept menţionată nu se coroborează însă cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 în raport de care instanţa de apel a analizat, în principal, valabilitatea actelor de înstrăinare, întrucât dispoziţiile alin. (5) ale art. 21 din lege nu impun o astfel de condiţie, a bunei-credinţe a dobânditorilor sau subdobânditorilor imobilului.

Referitor la acest aspect, este de observat şi faptul că parte din considerente, anume cele relative la împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 (în baza căruia pârâta S.C. B. S.A. deţine un teren în suprafaţă de 129857 mp) nu ar fi fost anulat pe cale judecătorească, nu pot fundamenta existenţa bunei-credinţe a entităţii deţinătoare şi a terţilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20 februarie 2008, astfel cum eronat a statuat instanţa de apel.

Împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească confirmă doar dobândirea acestui imobil de către entitatea deţinătoare a acestui imobil în baza legii.

Totodată, aceeaşi împrejurare, că respectivul certificat nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, nu poate fundamenta nici concluzia potrivit căreia reclamantul ar fi îndreptăţit doar la măsuri reparatorii prin echivalent şi, pe cale de consecinţă, nu ar avea interes în anularea actelor de înstrăinare a imobilului, astfel cum s-a statuat prin hotărârea recurată.

Această chestiune, de altminteri, excedează cadrului procesual, întrucât ea face obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Ploieşti, respectiva instanţă, învestită fiind cu soluţionarea notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu entitatea deţinătoare S.C. B. S.A., având plenitudine de competenţă de a statua cu privire la tipul de măsuri reparatorii (restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent) cuvenite reclamantului, în acord cu dispoziţiile legii speciale şi cu situaţia de fapt actuală a imobilului notificat.

Concluzia potrivit căreia reclamantul ar fi îndreptăţit la acordarea doar de măsuri reparatorii nu poate fi susţinută, de altminteri, nici de norma de drept conţinută de art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, indicată în considerentele hotărârii recurate, care, în redactarea iniţială a legii, prevedea următoarele: În cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti (devenit art. 46 alin. (2).

Dispoziţii legale menţionate au fost modificate în sensul că: Persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi, şi, mai apoi, şi-au încetat efectele juridice ca urmare a deciziei nr. 737/30 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale.

Cât priveşte chestiunea bunei-credinţe a părţilor din actele de înstrăinare, se constată, totodată, ca fiind greşite şi considerentele hotărârii recurate relative la efectele în procesul pendinte a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior în litigiul ce a avut ca obiect declararea nulităţii absolute a contractului şi a formelor de privatizare intervenite între APAPS şi S.C. B. S.A..

Litigiul menţionat a fost soluţionat, în sensul respingerii cererii, prin sentinţa civilă nr. 164/13 martie 2003 a Tribunalului Prahova (dosar nr. x/2002 al Tribunalului Prahova), rămasă definitivă prin decizia nr. 90/27 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti (dosar nr. x/2003).

Considerentele deciziei nr. 90/27 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti (depusă la dosarul cauzei într-o copie lizibilă) evidenţiază că instanţele au reţinut în fundamentarea soluţiei existenţa bunei-credinţe a societăţii pârâte la momentul privatizării sale. Cât priveşte apărarea reclamantului privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, deţinut de pârâtă în urma privatizării, instanţele au statuat că asupra acestui aspect urmează să se pronunţe instanţa învestită cu soluţionarea cererii de retrocedare în natură, care face obiectul unui alt dosar.

Constatările relative la buna-credinţă a pârâtei S.C. B. S.A. la momentul încheierii actelor de privatizare reţinute în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti menţionate nu se impun însă în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, cum eronat a reţinut instanţa de apel, întrucât, în respectivul proces, această chestiune a fost analizată exclusiv din perspectiva actelor de privatizare, în timp ce, în prezenta cauză, analiza se impune a fi efectuată din perspectiva actelor de înstrăinare încheiate de entitatea deţinătoare ulterior intrării în vigoare a legii de reparaţie şi ulterior notificării sale de către partea reclamantă în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În fine, cât priveşte pretenţia reclamantului de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare pentru caracterul ilicit al cauzei (fraudă la lege) întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este de observat că instanţa de apel nu analizează împrejurările de fapt invocate în acest scop de reclamant.

Anume, invocând frauda la lege, reclamantul a pretins că actele de înstrăinare a căror nulitate o cere s-au constituit în mijlocul prin care părţile contractante au înţeles să excludă imobilul în litigiu de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în scopul împiedicării restituirii acestuia în favoarea sa în cadrul procedurilor prevăzute de acest act normativ.

Soluţia de respingere a cererii a fost fundamentată de instanţa de apel pe considerente de ordin doctrinar privind chestiunea cauzei ilicite a actului juridic, prin trimitere însă la aceleaşi aspectele de fapt ce au stat la baza statuării asupra valabilităţii actelor de înstrăinare din perspectiva normelor de drept din legea specială, şi anume: că pârâta S.C. B. S.A. deţine imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil care nu a fost desfiinţat, că prin hotărârile pronunţate în procesul având ca obiect anularea actelor de privatizare nu a fost reţinută reaua-credinţă a pârâtei şi, respectiv, că, fiind încheiat cu bună-credinţă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008 dă dreptul subdobânditorului să păstreze imobilul, iar reclamantului posibilitatea să primească, în conformitate cu art. 47 alin. (3) din lege, măsuri reparatorii.

Atare considerente nu pot reprezenta însă o motivare suficientă şi nu pot fundamenta soluţia cât timp ele nu analizează şi nu răspund argumentelor invocate de reclamant în susţinerea acestei pretenţii, potrivit cărora respectivele acte de înstrăinare sunt fondate pe o cauză ilicită cât timp ele au fost încheiate, succesiv şi la scurte perioade de timp, între societăţi având ca reprezentanţi legali doar membrii de familie ai unuia dintre cei doi acţionari ai entităţii deţinătoare, anume ai numitei J. (directoarea S.C. B. S.A., calitate în care a soluţionat notificarea nr. x/2001, prin adresa x/05.09.2001), respectiv, de numiţii K.., soţul numitei J. şi de L.., persoane care cunoşteau situaţia litigioasă a imobilului.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac de prisos analizarea celorlalte critici de nelegalitate invocate de reclamant, care urmează a fi analizate în rejudecare sub formă de apărări, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, instanţa de trimitere va verifica identitatea imobilului ce face obiectul notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, indicat a fi fosta H., cu imobilul pentru care pârâtei S.C. B. S.A. i s-a eliberat certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/21 mai 1993 (129857 mp), chestiune de fapt contestată de reclamant, şi, mai apoi, cu imobilul care a făcut obiectul actelor de înstrăinare a căror nulitate se solicită, administrând în acest scop probatoriile pe care le va aprecia a fi relevante.

În exercitarea rolului activ prevăzut de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil, instanţa de trimitere va da calificarea juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de reclamant şi va statua, în raport de limitele învestirii, cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, şi, mai apoi, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, argumentat în fapt şi în drept, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părţi prin prezenta hotărâre.

Instanţa de trimitere va dispune, totodată, cu privire la orice măsuri ce apreciază că se impun a fi dispuse în cauză, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice asupra cererii deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Alba, împotriva deciziei nr. 1619 din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A., cu sediul în Comuna Bucov, sat Bucov, judeţul Prahova, S.C. C. S.R.L., cu sediul în judeţul Prahova, S.C. E. S.R.L., cu sediul în Breaza, str. x, Lot B, judeţul Prahova, S.C. F. S.R.L., cu sediul în Breaza, judeţul Prahova.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2019.