Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.10.2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând: 1. obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de 70 mp din terenul situat în Bucureşti, str. x, sector 2; 2. stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor; 3. obligarea pârâtei la ridicarea oricăror construcţii sau lucrări efectuate pe suprafaţa de teren revendicată; 4. obligarea pârâtei la a se abţine de la orice acte sau fapte de natură a-i prejudicia dreptul de proprietate; 5. obligarea pârâtei la plata sumei de 16.800 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă asupra suprafeţei de teren menţionată, calculată de la 01.11.2009 până la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi în continuare la 700 de euro pe lună până la data lăsării în liniştită proprietate şi posesie a parcelei de teren; 6. obligarea pârâtei la plata sumei de 268.000 euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor cuvenite ca urmare a atingerii aduse dreptului de dispoziţie asupra terenului al cărei proprietar este; 7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19.01.2012, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, susţinând că este o situaţie juridică analizată de instanţa de judecată anterior, cu privire la terenul de 767 mp, din care face parte şi suprafaţa de 650 mp cumpărată de pârâtă. A solicitat ca, în cazul evicţiunii parţiale sau totale, să se constituie un drept de servitute de trecere pe terenul evins, întrucât nu există nicio altă cale de acces la imobilul construit.

Prin cererea de chemare în garanţie, a solicitat atragerea în proces a lui C., căsătorit cu D., pentru ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, chematul în garanţie să o despăgubească atât pentru evicţiune, cât şi pentru sumele pretinse de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 19.03.2012, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

La data de 20.03.2012, reclamanta a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie. De asemenea, a arătat că solicitarea de constituire a unui drept de servitute are caracterul unei cereri reconvenţionale.

La termenul din 11.06.2012, chematul în garanţie C. a formulat cerere prin care a invocat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din 02.10.2009 emis de Prefectura Bucureşti pe numele A..

La aceeaşi dată, C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.

La data de 25.09.2012, reclamanta a formulat întâmpinare la cererea chematului în garanţie, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

La data de 08.10.2012, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. x din 02.10.2009.

La aceeaşi dată, chematul în garanţie C. a depus o cerere completatoare şi precizatoare a cererii sale de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate.

Citată în calitate de pârâtă, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, precum şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, dar şi excepţia lipsei de interes a pârâtei.

La data de 16.01.2013, C. a formulat cerere precizatoare.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 04.02.2013, instanţa a admis excepţia tardivităţii cererii precizatoare formulată la data de 16.01.2013 de C., a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti, a respins excepţia necompetenţei şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

Prin cererea formulată la data de 30.06.2014, pârâta-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii principale.

Prin sentinţa civilă nr. 416 din 05 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, formulată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L. pe cererea de chemare în garanţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, invocate de chematul în garanţie, ca neîntemeiate; a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti cu privire la soluţionarea cererii de anulare a titlului de proprietate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Bucureşti, invocate de acesta, ca neîntemeiate; a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconvenţională şi a admis în parte cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate, formulată de chematul în garanţie în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă şi cu intervenientul forţat Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă: a dispus nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/2009 emis de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte suprafaţa de 134 mp din totalul de 234 mp situată în Bucureşti, str. x, teren constituit în favoarea reclamantei A.; a respins în rest cererea reconvenţională ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 23.817 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorarii experţi şi a obligat reclamanta să plătească chematului în garanţie suma de 9.800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi onorariu experţi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, contrar susţinerilor pârâtei, respectiv ale chematului în garanţie, că nu există, pentru promovarea acţiunii în revendicare ori a celei în grăniţuire, vreo condiţie legală prealabilă, pentru a se susţine că nu a fost îndeplinită o asemenea cerinţă.

S-a constatat că excepţiile lipsei calităţii procesuale active a S.C. B. S.R.L., pe cererea de chemare în garanţie, a lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie sunt argumentate toate pe lipsa raportului juridic substanţial între S.C. B. S.R.L. şi chematul în garanţie C..

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză în raport de data introducerii acţiunii, partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau despăgubire, iar, conform art. 1337 şi urm. din C. civ. de la 1864, obligaţia de garanţie a vânzătorului există nu numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt succesori cu titlu particular.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti cu privire la soluţionarea cererii de anulare a titlului de proprietate, s-a reţinut că, potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile incidentale - cum este cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate - sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti pe cererea incidentală, instanţa a avut în vedere prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că se impune a se analiza cu prioritate cererile reconvenţionale prin care se solicită să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate, întrucât acest act este titlul pe care reclamanta-pârâtă îşi întemeiază acţiunea.

Analizând titlul de proprietate contestat, actele care au stat la baza emiterii sale, raportat la dispoziţiile legale incidente, tribunalul a reţinut că, la data de 15.10.2008, reclamanta-pârâtă A. a formulat cerere pentru eliberarea titlului de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în Bucureşti, str. x, conform art. 36 alin. (2) (alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1963 rezultă că, din cei 234 mp teren situat în str. x, suprafaţa de 100 mp este aferentă construcţiei, iar, conform certificatului de moştenitor nr. x/1978, întreaga suprafaţă de 234 mp teren de la adresa menţionată a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Prin decizia nr. 88/1978, pe data de 25.06.1978 se trece în patrimoniul statului, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 din Legea nr. 4/1973, terenul în suprafaţă de 234 mp din Bucureşti, str. x. Pe aceeaşi dată se atribuie în folosinţa lui E. (autoarea reclamantei) suprafaţa de 100 mp aferentă construcţiei de la adresa menţionată. Din dosarul administrativ nu rezultă că, urmare a cererii reclamantei-pârâte, organele administrative ar fi făcut măsurători în ceea ce priveşte terenul în discuţie, nerezultând altfel nicio deplasare la faţa locului pentru verificări.

La data de 28.09.2009, cu nr. x a fost emis Ordinul Prefectului Municipiului Bucureşti, prin care s-a atribuit în proprietate lui A. suprafaţa de 234 mp teren aferent construcţiei situate în str. x, teren ce face obiectul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fiind emis în acest sens titlul de proprietate nr. x la data de 02.10.2009 de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

Or, potrivit textului menţionat, contrar susţinerilor reclamantei-pârâte şi ale intervenientei Instituţia Prefectului, din perspectiva strică a dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, în temeiul cărora a fost formulată cererea de constituire şi s-a emis titlul de proprietate, nu are relevanţă faptul că, în realitate, la data preluării terenului acesta avea o suprafaţă mai mare şi nici că se face dovada calităţii de moştenitor al adevăratului proprietar (aspecte ce rezultă, de altfel, cu evidenţă din certificatele de moştenitor menţionate), dat fiind că încadrarea în textul de la art. 36 alin. (2) nu are în vedere dreptul de proprietate asupra întregului imobil, ci strict dreptul de folosinţă a terenului de către proprietarul locuinţei, în cazul în care terenul a fost preluat prin art. 30 din Legea nr. 58/1974. Aşa fiind, s-a constatat că dreptul de folosinţă al reclamantei-pârâte, de la autoarea sa, poartă numai asupra suprafeţei de 100 mp şi nu asupra întregii suprafeţe de 234 mp cât a avut iniţial proprietarul de la care statul a preluat terenul.

Tribunalul a atras atenţia asupra distincţiei între cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ce trebuia să fie formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, care, însă nu a fost formulată de reclamanta-pârâtă, şi cererea de constituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 36 alin. (3) din lege. Or, toate dovezile prezentate de reclamanta-pârâtă cu privire la întreaga suprafaţă de 234 mp aveau relevanţă şi erau de natură a produce efectele specifice numai în situaţia în care se formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâta a primit o suprafaţă mai mare decât ar fi fost îndreptăţită şi a făcut aplicarea art. III din Legea nr. 169/1997, modificat prin Legea nr. 247/2005.

Faţă de soluţia pronunţată pe cererea de constatare a nulităţii, instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă nu mai deţine un titlu valabil care să poată fi comparat cu titlul de proprietate pe care se întemeiază pârâta-reclamantă.

Pe de altă parte, din actele prezentate de părţi (titlul de proprietate pe care s-a întemeiat reclamanta-pârâta, pe de o parte, şi contractul de vânzare-cumpărare, pe de altă parte), tribunalul a reţinut că suprafaţa de 70 mp - care este cuprinsă şi în titlul de proprietate - face obiectul contractului de vânzare-cumpărare în temeiul căruia pârâta-reclamantă a devenit proprietară.

Pârâta-reclamantă a devenit proprietară inclusiv pe terenul de 70 mp prin cumpărare, potrivit contractului autentificat sub nr. x/19.07.2007 de B.N.P. F., iar dreptul său de proprietate, ca de altfel toate celelalte acte translative de proprietate, a fost intabulat în Cartea Funciară nr. x sector 2 Bucureşti cu nr. topo x.

Or, din actele depuse de reclamanta-pârâtă rezultă că aceasta nu a intabulat dreptul său în cartea funciară, aceasta susţinând în plus că acest drept i-a fost refuzat, cum rezultă din încheierea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, deşi în ordinul prefectului în temeiul căruia a fost emis titlul de proprietate se prevede expres necesitatea intabulării.

Astfel, pe baza înscrisurilor analizate anterior, instanţa a constatat că titlul pârâtei-reclamante este preferabil, fiind singurul înscris în cartea funciară.

Având în vedere că prin cererea reconvenţională pârâta-reclamantă a solicitat stabilirea unei servituţi de trecere, că aceasta putea fi analizată doar în situaţia admiterii cererii principale, tribunalul a respins în rest cererea reconvenţională ca rămasă fără obiect.

De asemenea, întrucât pârâta-reclamantă nu a căzut în pretenţii, cererea sa de chemare în garanţie pentru evicţiune a rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta-pârâtă A. şi intervenienta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 18.12.2018.

Prin decizia nr. 603A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelanta A. şi de apelanta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia de Fond Funciar, reprezentată prin Prefect, împotriva sentinţei civile nr. 416/2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii S.C. B. SRLşi C., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 68,82 mp, situat între punctele 65-4-19-21-23, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert G.; a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 65-4, conform aceluiaşi raport de expertiză; a obligat pârâta să ridice gardul din plasă sârmă cu soclu din beton şi pavajul din dale de beton, situate pe acest teren; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.108,8 euro - echivalent în RON la data plăţii -, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1.11.2009- 28.10.2011, suma de 15.036 euro - echivalent în RON la data plăţii -, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 29.10.2011 - la zi şi în continuare la plata sumei de 179 euro lunar - echivalent în RON la data plăţii - până la momentul predării efective a imobilului; a respins în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată; a respins capătul de cerere din cererea reconvenţională privind nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/2009 emis de Prefectul Municipiului Bucureşti şi cererea de constatare a nulităţii acestui ordin formulată de chematul în garanţie, ca neîntemeiată; a obligat pârâta şi chematul în garanţie, în solidar, să plătească reclamantei suma de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, cu aplicarea art. 276 şi art. 274 pct. 3 C. proc. civ.. a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea chematului în garanţie privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind soluţiile date excepţiilor, respingerii în rest a cererii reconvenţionale şi respingerii cererii de chemare în garanţie; a obligat intimata-pârâtă şi intimatul-chemat în garanţie, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 6.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a respins cererea intimatului-chemat în garanţie privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a cererilor de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate, s-a constatat că dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997 nu indică sfera persoanelor ce pot invoca nulitatea absolută a titlurilor de proprietate, motiv pentru care se aplică regulile generale. Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de persoana ce justifică un interes propriu, care este în legătură cu cauza de nulitate a actului juridic respectiv. Pe cale de consecinţă, în cadrul unei cereri prin care se solicită anularea unui titlu de proprietate emis în favoarea unei persoane despre care reclamantul afirmă că nu este îndreptăţită în sensul legii, legitimarea procesuală poate să aparţină oricărei persoanei ce pretinde acelaşi drept de proprietate, indiferent dacă aceasta din urmă l-a dobândit sau cel puţin solicitat tot în cadrul unei cereri formulate în temeiul legilor fondului funciar.

Referitor la critica soluţiei de dispunere a nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/02.10.2009, în ceea ce priveşte suprafaţa de 134 mp din totalul de 234 mp, situat în Bucureşti, str. x, Bucureşti, Curtea a considerat că în mod corect a reţinut prima instanţă situaţia de fapt, în sensul că, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/30.10.1978 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 3 în urma decesului lui H., la data de 25.06.1978, s-a constatat că în masa succesorală se regăseşte imobilul în litigiu, format din construcţie, fiind dobândit de moştenitoarea testamentară E., terenul în suprafaţă de 234 mp urmând să treacă în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Ulterior, prin decizia nr. 188/1978, s-a trecut, începând cu data de 25.06.1978, în patrimoniul statului, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit art. 56 din Legea nr. 4/1973, terenul în suprafaţă de 234 mp din Bucureşti, str. x, sector 3 (art. 1) şi s-a atribuit în folosinţa lui E. (autoarea reclamantei) suprafaţa de 100 mp aferentă construcţiei de la adresa menţionată (art. 2).

Instanţa de apel a apreciat că aspectele controversate în cauză sunt legate de interpretarea art. 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991: - dacă proprietarul construcţiei are dreptul să i se constituie/reconstituie dreptul trecut în proprietatea statului numai pentru terenul atribuit în folosinţă sau pentru întreg terenul preluat (menţionat în actul de proprietate); - dacă terenul preluat ce nu i-a fost atribuit în folosinţă poate face obiectul unei cereri de constituire în acelaşi timp cu terenul ce i-a fost atribuit în folosinţă sau, din contră, poate face numai obiectul unei cereri de reconstituire; - dacă trimiterea pe care o face acest text de lege se referă numai la terenurile din zonele cooperativizate.

A constatat că, prin decizia în interesul legii nr. 1 din 30 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut (la pct. 5) că: "Au fost pronunţate soluţii diferite şi în legătură cu determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974.

Astfel, unele instanţe au stabilit că dobânditorul construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974 este îndreptăţit să i se atribuie, în proprietate, suprafaţa de teren în limita primită de acesta în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, iar alte instanţe au apreciat că terenul aferent construcţiei cumpărate sub imperiul acelei legi nu poate depăşi suprafaţa de 1000 mp, considerând că legiuitorul a urmărit să constituie tuturor proprietarilor din mediul rural drept de proprietate asupra unei suprafeţe de teren în jurul casei de locuit care să asigure o normală folosinţă a gospodăriei, dar care să nu fie excesivă pentru că s-ar ajunge la favorizarea celor cărora li se constituie acest drept în dauna celor îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren ce le aparţinuseră.

În fine, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei dobândite prin cumpărare, sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 s-a stabilit că "terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari al locuinţelor", iar prin alin. (4) al aceluiaşi text de lege se arată că "dispoziţiile art. 22 rămân aplicabile".

Dacă pentru reglementarea situaţiei juridice a acestor terenuri legiuitorul s-ar fi limitat doar la prevederile cuprinse în art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ar fi fost susceptibil de interpretare dacă nu s-a urmărit să se constituie în favoarea proprietarilor locuinţelor un drept de proprietate asupra unei foarte reduse suprafeţe de teren, de cel mult 100 mp, în mediul urban şi, respectiv, 250 mp în cel rural, suprafaţă vădit insuficientă pentru normala folosinţă a unei gospodării, ori dacă ne aflăm în faţa unei imperfecţiuni de redactare, de natură a impune examinarea mai atentă a spiritului legii.

Or, este de observat că, în afara măsurilor reparatorii pe care le-a adoptat, prin Legea nr. 18/1991 s-a urmărit să se normalizeze o serie de situaţii, printre care şi aceea a deţinătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării locuinţelor aflate pe ele.

Mai este de relevat că, dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren restrânse la limitele arătate, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului şi deţinătorul îl poate cumpăra sau primi în folosinţă şi, în ce condiţii, ori dacă se restituie vânzătorului.

În lipsa unor asemenea prevederi, atât spiritul Legii nr. 18/1991, cât şi dispoziţia de la art. 35 alin. (4) din această lege, de trimitere la art. 22, prin care este extinsă recunoaşterea dreptului de proprietate şi asupra altor suprafeţe decât cele aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, impun concluzia că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcţii, dobândită prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate».

Curtea a considerat, astfel, că instanţa supremă a stabilit că: - proprietarul construcţiei are dreptul să i se restituie întreg terenul preluat de stat, iar nu numai cel ce i-a fost atribuit în folosinţă; - este vorba de constituire (nefăcând nicio referire în conţinutul deciziei la reconstituire; în plus, nici nu ar putea fi vorba de reconstituire, pentru că terenul nu a intrat în patrimoniul dobânditorului construcţiei, ci a ieşit din patrimoniul înstrăinătorului şi a intrat direct în cel al statului); - trimiterea la art. 23 (fost 22) se referă la întinderea dreptului, nu la localizarea terenului, iar, potrivit art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Aşadar, dezlegarea dată se referă doar la determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, nu şi celei dobândite pe calea moştenirii testamentare, cum este situaţia în speţă. Cu toate acestea, fiind vorba de o identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi, iar considerentele deciziei instanţei supreme se impun cel puţin în virtutea faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 56/1993, rolul acesteia era de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele.

Prin urmare, a reţinut că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii constatând existenţa acestui motiv de nulitate a titlului de proprietate.

Instanţa de apel a constatat, totodată, că, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate) este situat în Capitolul 2 din lege, intitulat "Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor", în timp ce regimul juridic al emiterii titlului de proprietate al reclamantei, respectiv art. 36, este situat în Capitolul 3, intitulat "Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat şi unele prevederi speciale", care sub acest aspect nu conţine nicio normă de trimitere. Ca atare, este corectă susţinerea apelantei-interveniente că acest text de lege nu este aplicabil în cauză.

Mai mult decât atât, chiar admiţând că ar fi aplicabil, constatarea nulităţii pentru acest singur considerent, în condiţiile în care prin expertiză întocmită ulterior se stabileşte amplasamentul şi nu se ridică probleme în privinţa suprafeţei, ar constitui o sancţiune disproporţionată.

Nu este corectă nici susţinerea intimatului-chemat în garanţie conform căreia, dacă s-ar fi făcut aceste verificări şi s-ar fi constatat că o altă persoană invocă un drept de proprietate asupra terenului, nu ar mai fi putut fi emis un titlu de proprietate în favoarea apelantei-reclamante. Încheierea unui act juridic de către un neproprietar nu împiedică proprietarul (în cazul de faţă statul) să dispună asupra bunului său şi nu conduce la nulitatea actului juridic emis în aceste condiţii. Tocmai în considerarea recunoaşterii posibilităţii existenţei a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun este reglementată acţiunea în revendicare. Situaţia este deosebită de cea din materia Legii nr. 10/2001, în care statul, care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai poate să dispună şi restituirea bunului proprietarului deposedat în mod abuziv decât în condiţiile anulării prealabile a actului de înstrăinare (bunul nemaifiind în patrimoniul său pentru că el însuşi l-a înstrăinat). Prin urmare, nu a fost reţinut nici acest motiv de nulitate.

Subsecvent, instanţa de apel, verificând actele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. x/02.10.2009 emis de Prefectul Municipiului Bucureşti, a constatat că H., căsătorit cu I., a dobândit terenul în suprafaţă de 234 mp prin mai multe acte de vânzare-cumpărare.

Astfel, prin contractul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.1938 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, H. a dobândit de la vânzătorul J. suprafaţa de 160 mp situată în str. x, pe care se afla o construcţie formată din două corpuri alipite având fiecare câte două încăperi.

La data de 05.06.1941, H. a încheiat o convenţie de cesiune a drepturilor litigioase, înregistrată ulterior la Tribunalul Ilfov sub nr. x/13.12.1946, prin care a fost împuternicit de K. şi L., proprietarii unei suprafeţe de teren de 70 mp în imediata vecinătate a terenului deţinut de H., aflat la nr. 67 bis pe str. x, să continue în numele acestora şi pentru aceştia litigiul având ca obiect chiar revendicarea respectivei suprafeţe de 70 mp teren, obiect al dosarului nr. x al Judecătoriei ocolului IV urban Bucureşti, cu suportarea de H. a costurilor acestui litigiu. În schimbul continuării procesului de către H., proprietarii K. şi L. s-au obligat să-i cedeze acestuia gratuit jumătate din suprafaţa de teren în litigiu, după câştigarea acestuia (35 mp) şi să-i vândă cealaltă jumătate la un preţ ce se va stabili ulterior. Prin aceeaşi convenţie se arată că eventuala sentinţă definitivă de câştigare a respectivului proces, alăturată în copie legalizată respectivei convenţii, constituie titlu de proprietate pentru H. în ceea ce priveşte o jumătate din suprafaţa de teren revendicată, de 35 mp, nemaifiind necesar vreun act suplimentar.

Prin cartea de judecată civilă nr. 670/30.10.1941 pronunţată de Judecătoria IV Mixtă Bucureşti în dosarul nr. x, ataşată convenţiei şi care face parte din corpul acesteia, astfel cum a fost transcrisă de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1946, a fost admisă acţiunea în revendicare asupra suprafeţei de 70 mp teren, consolidându-se, potrivit dispoziţiilor convenţiei de cesiune drepturi litigioase, dreptul de proprietate al lui H. asupra unei jumătăţi din acest teren (35 mp).

Prin contractul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.1949 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, H. a dobândit şi cealaltă jumătate din terenul de 70 mp, de la vânzătorii K. şi L., devenind aşadar proprietar asupra unei suprafeţe de teren totale de 230 mp situată în str. x şi 67 bis.

La moartea soţiei sale, la 04.04.1963, H. a dobândit şi cota de 1/4 din imobilul mai sus menţionat, deţinută de aceasta, în calitate de unic moştenitor, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/03.09.1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului "23 august", devenind astfel proprietar exclusiv asupra acestui imobil.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/30.10.1978 eliberat de fostul Notariat de Stat Sector 3, la data de 25.06.1978 a decedat H., de pe urma acestuia rămânând în calitate de unic moştenitor E..

La decesul lui E., intervenit la 02.01.1996, aceasta a fost moştenită de soţul său, M., în calitate de unic moştenitor legal, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/21.03.1996 eliberat de notar public N..

La rândul său, M., decedat la 23.09.2008, a fost moştenit de reclamantă, în calitate de fiică şi unică moştenitoare legală, conform certificatului de moştenitor nr. x/13.10.2008 eliberat de Biroul Notarial "O.".

Potrivit ambelor expertize specialitatea topografie efectuate în cauză de experţii P.. şi G., terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 este acelaşi cu cel din actele vechi de proprietate aparţinând autorilor apelantei-reclamante.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate în legătură cu titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 emis de către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

Cu privire la soluţia dată acţiunii în revendicare, instanţa de apel a avut în vedere, că, în raport de art. 480 C. civ., se impune stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.

În speţă, prima instanţă, în loc să aplice regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiţi, a adoptat un alt criteriu de preferinţă, dând câştig de cauză pârâtei, pe considerentul că aceasta şi-a întocmit prima documentaţia cadastrală şi şi-a înscris prima imobilul - inclusiv partea care formează obiectul litigiului - în cartea funciară, deşi această regulă se aplică pentru o situaţie distinctă, aceea în care titlurile provin de la acelaşi autor.

O asemenea soluţie nu poate fi admisă şi în ipotezele precum cea de faţă, pentru că, deşi intabularea în cartea funciară are într-adevăr efectul de a face opozabil tuturor acest drept, conform art. 27 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii imobilului în cartea funciară de către autorii pârâtei, respectiv 14.08.2000), în acelaşi timp actul normativ invocat permite, în cazurile prevăzute de art. 34, rectificarea cărţii funciare la cererea persoanelor interesate care pretind şi dovedesc printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă o neconcordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală a imobilului. Or, acţiunea în revendicare constituie tocmai unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane înţelege să îndeplinească condiţia prealabilă impusă de art. 34 din Legea nr. 7/1996, aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate că situaţia juridică reală a imobilului este cea pe care o pretinde.

Concluzia celor expuse anterior este aceea că se impunea compararea între ele a drepturile autorilor de la care provin titlurile, raţionament care a şi fost urmat în cadrul celor două expertize efectuate în cauză.

Verificând şi transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei-pârâte, Curtea a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7290/23.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, printre altele, a fost admisă acţiunea formulată de C. în dosarul nr. x/1995 şi s-a constatat că acesta este proprietarul terenului în suprafaţă de 797 mp, situat în str. x, din care suprafaţa de 707 mp este proprietatea exclusivă dobândită prin act autentic de vânzare-cumpărare de la numiţii Q. şi R., în timp ce diferenţa de 60 mp reprezintă cota-indiviză pe care o deţine împreună cu S..

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.2000 de B.N.P. T., U. şi V. (asociaţi ai societăţii pârâte) au cumpărat dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 650 mp (dezmembrată din suprafaţa de 707 mp), de la chemaţii în garanţie C. şi D., iar dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară individuală nr. 12733 prin încheierea nr. 17304/14.08.2000. După vânzare, suprafaţa de 650 mp (dezmembrată din suprafaţa de 707 mp) a primit numărul poştal 69A pe str. x, Bucureşti. În scopul vânzării, chemaţii în garanţie au dezmembrat din suprafaţa de 707 mp pe care o deţineau în proprietate exclusivă conform sentinţei civile sus-menţionate, suprafaţa de 650 mp, pentru care au întocmit documentaţia cadastrala nr. x.

Ulterior acestei vânzări, intimata-pârâtă a obţinut autorizaţia de construire nr. x/127 C din 06.09.2004, în temeiul căreia a construit pe suprafaţa de 650 mp (dezmembrată din suprafaţa de 707 mp), un imobil Ds+P+3E, iar dreptul de proprietate asupra construcţiei a fost intabulat în aceeaşi carte funciară x conform încheierii de carte funciară nr. x/14.03.2007.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.07.2007 de către BNP F., în vederea întregirii dreptului de proprietate, asociaţii U. şi V. au vândut intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. terenul în suprafaţă de 650 mp.

Potrivit expertizelor specialitatea topografie efectuate în cauză, terenul în litigiu este cel care a făcut obiectul cărţii de judecată nr. 670 din 30.10.1949 pronunţate de Judecătoria IV Mixtă Bucureşti în dosarul nr. x, deci se regăseşte într-un titlu de proprietate al unuia din autorii apelantei-reclamante.

Pe de altă parte, pe baza aceloraşi probe s-a constatat că terenul nu se regăseşte în titlul de proprietate al autorilor intimatei-pârâte reprezentat de sentinţa civilă nr. 7290/23.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, întrucât nu este inclus în raportul de expertiză întocmit de expertul W.., omologat de către acea instanţă prin hotărârea respectivă.

Ca atare, chemaţii în garanţie, pe baza unei documentaţii cadastrale întocmite greşit, care a înglobat şi terenul în litigiu, au transmis autorilor pârâtei, U. şi V., mai mult decât aveau în proprietate.

Terenul în litigiu se află în prezent în posesia intimatei-pârâte, reprezentând în prezent drumul de acces din str. x.

În aceste condiţii, reţinând că titlul apelantei-reclamante provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul unora din autorii intimatei-pârâte nu există, aceştia transmiţând un drept care nu se regăsea în patrimoniul lor în baza hotărârii judecătoreşti invocate în acest sens, instanţa de apel a constatat că titlul de proprietate al apelantei-reclamante este preferabil, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să predea posesia terenului.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 494 alin. (2) C. civ., Curtea a obligat pârâta să ridice gardul din plasă sârmă cu soclu din beton şi pavajul din dale de beton, situate pe acest teren, construcţiile identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert X.

Distinct de aceste aspecte, instanţa de apel a mai reţinut că lipsirea proprietarului de folosinţa bunului său prin ocuparea acestuia fără drept constituie o faptă ilicită în sensul art. 998-999 C. civ.

Prejudiciul creat apelantei-reclamante constă în lipsirea acesteia de exerciţiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu sau a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, aceasta este elocventă. Forma de vinovăţie este intenţia indirectă, întrucât intimata-pârâtă, deşi nu a urmărit, a acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul apelantei-reclamante.

Pentru stabilirea în concret a valorii lipsei de folosinţă, instanţa de apel nu a avut în vedere expertiza efectuată de expert X., întrucât valoarea de 10 euro/mp, pe care a indicat-o, nu se regăseşte în anexele la Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 32/20.02.2007 şi nr. 268/19.10.2010 ca fiind chiria pentru terenuri, ci pentru anumite spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă. Din contră, terenurile ocupate pentru diferite activităţi au valori între 2 şi 3 euro/mp. În schimb, expertul Y.. a avut în vedere preţul chiriilor pe piaţă, indicând argumentat pe baza unor contracte folosite în comparaţie cum a ajuns la valorile de 1,98 euro/mp pentru anul 2009, 2,39 euro/mp pentru anul 2010 şi respectiv 2,60 euro/mp pentru anul 2011.

Chiar dacă imposibilitatea înscrierii imobilului în cartea funciară poate fi privită ca o atingere adusă atributului jus disponendi al dreptului de proprietate, prejudiciul constând în diferenţa dintre valoarea imobilului la un moment şi valoarea lui în prezent este unul eventual (nu unul cert). Astfel, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut de către apelanta-reclamanta dovada găsirii unui cumpărător care să fi fost de acord cu preţul mai mare şi cu care să nu fi putut totuşi încheia contractul de vânzare-cumpărare exclusiv din cauză că imobilul nu era înscris în cartea funciară.

Curtea a constatat, astfel, că, întrucât cererea de constituire a unei servituţi a fost respinsă de prima instanţă ca rămasă fără obiect, apelanta-reclamantă nu are interes în formularea unui motiv de apel în legătură cu această chestiune.

Referitor la apelul declarat de apelanta-intervenientă, a reţinut că, potrivit art. 109 C. proc. civ., întrucât titlul de proprietate nr. x/02.10.2009 a fost eliberat, aşa cum rezultă chiar din antetul său, de către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, indiferent de disputele de ordin terminologic şi de inconsecvenţa actelor normative emitentul actului juridic a cărui nulitate se solicită, care este apelanta-intervenientă, justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce priveşte celelalte motive de apel, rămân valabile consideraţiile expuse anterior în analizarea apelului formulat de apelanta-reclamantă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta şi chematul în garanţie, în solidar, să plătească reclamantei suma de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, cu aplicarea art. 276 şi art. 274 pct. 3 C. proc. civ. (reprezentând taxele de timbru aferente capetelor de cerere admise, onorarii expert şi parte din onorariul avocat, proporţional cu pretenţiile admise); a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, reţinând culpa procesuală a acesteia; a respins cererea chematului în garanţie privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, reţinând culpa procesuală a acesteia; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind soluţiile date excepţiilor, respingerii în rest a cererii reconvenţionale şi respingerii cererii de chemare în garanţie (care nu au fost atacate).

De asemenea, în temeiul art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata-pârâtă şi intimatul-chemat în garanţie, în solidar, să plătească apelantei-reclamante suma de 6.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (reprezentând taxele de timbru aferente capetelor de cerere admise şi parte din onorariul avocat, proporţional cu pretenţiile admise) şi, reţinând culpa procesuală a acestuia, a respins cererea intimatului-chemat în garanţie privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanta A., pârâta S.C. B. S.R.L. şi chematul în garanţie C..

1. Recurenta-reclamantă A. a solicitat casarea hotărârii doar cu privire la capătul 5 din cererea de chemare în judecată, privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa asupra suprafeţei de 70 mp, din terenul situat în str. x, pe care în prezent o ocupa fără niciun drept, astfel: - suma de 11.755 euro (54.425,65 RON), contravaloarea lipsei de folosinţă de la data de 01.11.2009 până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 28.10.2011; - plata contravalorii lipsei de folosinţa în continuare, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la momentul lăsării parcelei de teren revendicate în liniştită proprietate şi posesie reclamantei, la o cota de 5.878 euro/an (27.215,14 RON), urmând a se avea în vedere că pentru perioada de la data introducerii acţiunii şi până la data formulării motivelor de apel (30.08.2018), contravaloarea lipsei de folosinţa este de 36.738 euro.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de apel a concluzionat, în mod eronat, că nu poate fi avută în vedere valoarea indicată de expert X. de 10 euro/mp, întrucât nu se regăseşte în anexele la Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 32/20.02.2007 şi nr. 268/19.10.2010 ca fiind chiria pentru terenuri, ci pentru anumite spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă.

Or, în cuprinsul expertizei de mai sus se menţionează faptul că, în urma cercetării a zeci de anunţuri pentru perioada solicitată în obiectiv, expertul nu a identificat nicio referire cu privire la vreun teren cu caracteristici similare cu terenul în cauză, apreciind în mod corect că nu poate fi aplicată metoda comparaţiei cu piaţa imobiliară. În atare situaţie, pentru evaluarea lipsei de folosinţă a terenului, s-au aplicat Hotărârile CGMB pentru stabilirea tarifelor de închiriere pentru spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi a terenurilor aferente, precum drum acces firmă, valabile pentru perioadele respective nr. 32/20.02.2007 şi nr. 268/19.10.2010. Conform anexei 3 la HCGMB nr. 32/20.02.2007, pentru că imobilul este sediu de firmă, iar terenul-curte este alee de acces, valoarea este de 10 euro/mp/lună x 50% x 69 mp x 14,5 luni pentru perioada 01.09.2009 - 19.10.2010, iar pentru perioada 19.10.2010-28.10.2011 se aplica HCGMB nr. 268/19.10.2010, anexa 4, valoarea fiind de 10 euro/mp/lună x 50% x 69 mp x 12,5 luni.

În cauză, se observă, de altfel, şi că dna expert X. a greşit înmulţirile pe toate perioadele pe care le-a avut în vedere.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se ţină seama de faptul că această suprafaţă de teren a fost utilizată drept cale de acces de către S.C. B. S.R.L., în vederea desfăşurării activităţii la sediu, fiind vorba de o societate comercială cu 42 de angajaţi, clădirea societăţii fiind compusă din DS +P+3E. Prin urmare, în mod corect s-a apreciat de expert că pot fi aplicate prevederile Hotărârilor CGMB sus indicate, în considerarea imobilul ca sediu, cu atât mai mult cu cât această suprafaţă de teren a fost utilizată de o societate comercială pentru acces firmă, conform anexei 3 şi 4 din actele menţionate

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel afirmă, fără niciun suport real, că terenul ocupat pentru diferite activităţi are valori de 2 şi 3 euro/mp, în condiţiile în care este situat pe str. x, în zona I a Municipiului Bucureşti, la limita zonei 0, conform Hotărârii CGMB nr. 211/30.08.2006, în zona existând toate utilităţile.

În mod greşit, instanţa de apel a ţinut seama la stabilirea contravalorii pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de concluziile expertului Y.., care s-a raportat la valori foarte mici (1,98 euro/mp, 2,39 euro/mp şi 2,60 euro/mp), care nu corespund realităţii preţurilor de la acel moment (însuşi expertul afirma că la momentul efectuării expertizei, septembrie 2017, nu a putut obţine informaţii de pe site-urile de profil la nivelul anului 2009, privitor la nivelul chiriilor practicate pe piaţa liberă, motiv pentru care a utilizat informaţii din propria arhivă). Expertul a avut în vedere doar terenuri cu suprafeţe mari, fiind de notorietate că un teren mare se tranzacţionează altfel decât un teren cu suprafaţa mică. De asemenea, deşi terenul în suprafaţa de 70 mp a fost utilizat în toata această perioadă drept cale de acces pentru sediu firma, expertul, fără nicio justificare, îl apreciază ca teren agricol, ignorând zona unde se află acesta.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susţinut că este nelegală şi netemeinică soluţia instanţei de apel privind cuantumul şi metoda de calcul a contravalorii lipsei de folosinţa a suprafeţei de teren de 70 mp pentru perioadele menţionate.

2. Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat recurs, arătând următoarele:

A solicitat, prin chiar întâmpinarea depusă în faţă instanţei de fond, ca, în cazul evicţiunii parţiale sau totale, să se dispună constituirea unui drept de servitute de trecere pe terenul evins, deoarece nu există nicio altă cale de acces către imobilul construit. O astfel de cerere a fost formulată şi de către recurenta-reclamantă A. prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în garanţie a lui C., în faţa instanţei de fond.

Din soluţia pusă la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei, reiese că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe această cerere, or, o atare omisiune constituie o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor legislaţiei naţionale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât şi a prevederilor legislaţiei europene, statuate de art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, se impune, în raport de nesoluţionarea fondului cauzei, admiterea recursului şi casarea sentinţei conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre o legală şi completă soluţionare, aceleiaşi instanţe de fond, aşa cum dispune art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a învederat că suprafaţa pe care solicită constituirea dreptului de trecere (ce a fost dobândită de aceasta prin cumpărare de la C., care avea un drept de proprietate înscris în cartea funciară) este singura cale de acces atât pietonal, cât şi auto, necesară pentru accesul la garajul subteran al imobilului, iar, în lipsa căii de acces auto, nu ar mai putea folosi imobilul conform scopului pentru care a fost construit, întreaga investiţie fiind afectată de lipsa căii de acces.

Relevante în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 şi 8 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, având în vedere că pentru imobilul în cauză s-a emis Avizul de prevenire şi stingere a incendiilor nr. 499477 din 17.05.2004 de către M.A.I. - Brigada de Pompieri Dealul Spirii, fiind construit în mod legal pentru funcţiunea de birouri şi locuinţe de serviciu şi utilizat de multe persoane. Aceste prevederi legale ar limita dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în cazul în care instanţa ar admite cererea în revendicare, caz în care se impune constituirea unui drept de trecere pe acest teren, atât pietonal, cât şi pentru accesul autospecialei de pompieri, cu plata unor despăgubiri de către chematul în garanţie.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, la rândul său, recurenta-reclamantă a solicitat ca, în cazul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, să se stabilească servitutea de trecere asupra fondului deţinut de cel chemat în garanţie. Aceasta se află în eroare atunci când afirmă că recurenta-pârâtă ar fi acaparat în mod abuziv terenul revendicat, realizând lucrări de decopertare, instalare pavele şi construcţia unui gard, când, în realitate, terenul în suprafaţă de 650 mp pe care îl deţine societatea are aceeaşi formă şi suprafaţă stabilite încă de la momentul dezmembrării făcute foştii soţi Z., din suprafaţa de 707 mp pe care o deţineau în proprietate exclusivă. Acest aspect reiese din compararea documentaţiei cadastrale nr. x întocmită de către chematul în garanţie cu toate planurile prezentate în rapoartele de expertiză administrate în cauză.

De asemenea, este neîntemeiată afirmaţia recurentei-reclamante că în lipsa terenului revendicat recurenta-pârâtă ar avea o altă cale de acces, deoarece suprafaţa revendicată se suprapune exact peste calea de acces din str. x, pe care societatea o deţine în prezent, iar, în lipsa ei, aceasta ar rămâne cu circa 0,58 m lăţime, improprie accesului auto, aşa cum menţionează expertul P.. în raportul de expertiza administrat în cauză.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Ulterior, la data de 20.06.2019, în termen legal, recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei completarea motivelor de recurs.

În concret, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 18/1991 raportat la art. 23 din acelaşi act normativ.

Astfel, art. 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată cu modificările şi completările ulterioare, dispune că "dispoziţiile art. 23 rămân aplicabile", ceea ce înseamnă că persoana îndreptăţită la constituirea dreptului de proprietate este ţinută să îndeplinească anumite condiţii; recurenta-reclamantă a ales să nu formuleze cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, ci cerere de constituire în condiţiile Legii nr. 18/1991, lege cu caracter special, de la dispoziţiile căreia nu se poate deroga.

Or, prin raportare la prevederile art. 23 din Legea nr. 18/1991, urmează a se constata că recurenta-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile şi calitatea cerute de norma menţionată, respectiv nu are calitatea de membru cooperator, terenul în cauză nu a fost adus în cooperativa de producţie, acesta este situat în mijlocul oraşului şi nu s-a aflat niciodată într-o zonă cooperativizată.

Prin urmare, art. 23 din Legea nr. 18/1991 se aplică numai pentru zonele cooperativizate, determinate potrivit prevederilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990. Acest decret-lege a dispus unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, reglementarea aplicându-se în zonele de deal-munte şi preorăşeneşti, precum şi alte zone cooperativizate, unde s-au înfiinţat cooperative agricole.

Câtă vreme art. 23 din Legea nr. 18/1991 nu este incident în cauză, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, constatând nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate, pentru suprafaţa de 134 de mp care excedează suprafeţei de 100 mp aflată în folosinţă.

Dacă recurenta-reclamantă ar fi solicitat în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa care i-a fost preluată de stat, atunci ar fi fost vorba de o altă situaţie juridică. Dacă i s-ar recunoaşte recurentei-reclamante dreptul de proprietate pentru o suprafaţa care excedează celor 100 mp deţinuţi în folosinţă, ar însemna că, de fapt, s-ar reconstitui dreptul de proprietate cu încălcarea termenului de decădere în care trebuia să se formuleze cererea de reconstituire. Or, Legea nr. 18/1991, fiind o lege specială, este de strictă interpretare, iar încălcarea dispoziţiilor imperative se sancţionează cu nulitatea absolută a actelor care o încalcă. În condiţiile în care recurenta-reclamantă a formulat cerere de constituire a dreptului de proprietate în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, i se putea constitui strict suprafaţa de teren pentru care deţinea un drept de folosinţă.

Prin urmare, în mod greşit la emiterea Ordinului Prefectului, respectiv a Titlului de proprietate s-a avut în vedere întreaga suprafaţa de 234 mp, care a fost preluată de stat în anul 1978 cu ocazia dezbaterii succesiunii lui H..

În ceea ce priveşte decizia nr. 1/30.06.1997 pronunţată de CSJ - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, recurenta-pârâtă a precizat că aceasta nu este publicată în Monitorul Oficial. Deşi recurenta-reclamantă a susţinut că această decizie este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, nu a făcut dovada publicării, aşa încât dezlegarea dată problemei de drept judecate nu este obligatorie pentru instanţele de judecată conform art. 329 C. proc. civ.

Pe de altă parte, ipoteza analizată prin decizia nr. 1/30.06.1997 vizează doar acele situaţii în care terenul a trecut în proprietatea statului ca urmare a vânzării construcţiei, premisa fiind aceea că între vânzători şi cumpărători s-au născut litigii cu privire la persoana îndreptăţită să solicite atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei, după data vânzării, care în unele cazuri a fost atribuit în mod greşit vânzătorilor construcţiei şi nu cumpărătorilor acesteia. Şi în acest caz, persoana îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate era ţinută să respecte termenul de decădere în care trebuia să formuleze cererea. În decizie nu se statuează asupra terenurilor care au trecut în proprietatea statului ca urmare a dezbaterii succesiunii fostului proprietar decedat, deoarece, pentru acele situaţii, Legea nr. 18/1991 are prevederi clare cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate. Practic în aceasta ipoteză, cumpărătorilor construcţiilor li se recunosc drepturile pe care le-ar fi avut vânzătorii lor, dacă nu ar fi vândut şi dacă ar fi solicitat ei înşişi reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul aferent, dar în limitele impuse de Legea nr. 18/1991. În considerarea acestui raţionament, s-a introdus alin. (21) în art. 23 din Legea nr. 18/1991.

În concluzie, singura ipoteză în care recurentei-reclamante i s-ar fi putut atribui în proprietate întreaga suprafaţă de teren pe care o putea proba era aceea a formulării în termen legal a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, ceea ce nu s-a întâmplat din cauza lipsei de diligenţă de care a dat dovadă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că cererea privind constituirea unei servituţii de trecere a fost formulată chiar prin întâmpinarea depusă în faţă instanţei de fond şi reiterată atât prin concluzii scrise, întâmpinarea la apelul formulat de recurenta-reclamantă şi concluziile scrise depuse la judecarea apelului. Prima instanţă a judecat ca fiind rămasă fără obiect această cerere, deoarece, anulând parţial titlul recurentei-reclamante, nu mai exista nicio raţiune să analizeze şi această cerere, dar, în situaţia nou creată prin admiterea apelului şi reformarea în întregime a hotărârii pronunţate pe fondul cauzei, s-a născut interesul recurentei-pârâte pentru a solicita judecarea, iar instanţa de apel, atât în baza cererii formulate, cât şi în temeiul rolului activ, trebuia să o soluţioneze. Omisiunea a vizat şi cererea de chemare în garanţie.

În consecinţă, o atare omisiune constituie o încălcare flagrantă a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât şi a prevederilor statuate de art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, în raport de aspectele de fapt şi de drept prezentate anterior.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie a lui C., recurenta-pârâtă a arătat că din considerentele hotărârii recurate reiese că instanţa de apel a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind soluţiile date excepţiilor, respingerii în rest a cererii reconvenţionale şi respingerii cererii de chemare în garanţie. Prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu C., ca rămasă fără obiect.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a schimbat această dispoziţie, a reformat întreaga hotărâre pronunţată pe fond şi a dispus restituirea către A. a suprafeţei de 70 mp, pe care aceasta i-a revendicat, cererea de chemare în garanţie nu mai este rămasă fără obiect, deoarece societatea pârâtă a fost evinsă de 70 mp, teren pe care l-a cumpărat cu bună credinţă, fiind garantat cu extras de carte funciară liber de sarcini şi servituţi; în plus, recurenta-pârâtă a fost obligată în solidar şi la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului evins, caz în care se impunea ca instanţa de apel să se pronunţe pe fondul cererii de chemare în garanţie, cerere formulată în termen legal şi timbrată la valoare, conform dispoziţiilor primei instanţe de judecată.

În continuare, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că forma de vinovăţie este intenţia indirectă, întrucât această parte, deşi nu a urmărit, a acceptat producerea acestui prejudiciu patrimonial recurentei-reclamante. Aceasta interpretare greşită a legii este în contradicţie cu cele reţinute anterior, în sensul că, chematul în garanţie, pe baza unei documentaţii cadastrale întocmite greşit, care a înglobat şi terenul în litigiu, a transmis autorilor pârâtei, U. şi V., mai mult decât avea în proprietate. Or, dacă documentaţia cadastrală a fost întocmită greşit de către chematul în garanţie, care răspunde direct de fapta sa personală, garantând, în cuprinsul contractului autentificat sub nr. x/2000, pentru evicţiune conform art. 1337 şi următoarele C. civ., cum ar fi putut recurenta-pârâtă să aibă vreo vină directă sau indirectă, când a cumpărat imobilul teren intabulat în cartea funciară cu menţiunea liber de sarcini.

În acest context s-a încălcat dreptul recurentei-pârâte la un proces echitabil, implicit prezumţia de nevinovăţie a cumpărătorilor U. şi V. şi, subsecvent, a societăţii pârâte, care a dobândit cu bună credinţă de la chematul în garanţie un imobil fără sarcini, fără a avea la cunoştinţă de faptul că acesta a întocmit o documentaţie cadastrală greşită, aşa cum susţine în mod eronat instanţa de apel. Nu există nicio probă în acest dosar care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, sens în care recurenta-pârâtă a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 1339 C. civ.

În concluzie, în temeiul art. 1337 - 1339 C. civ., urmează a fi obligat doar chematul în garanţie, şi nu "în solidar" acesta cu recurenta-pârâtă, atât la plata despăgubirilor stabilite către recurenta-reclamantă, cât şi a cheltuielilor de judecată atât în fond, cât şi în apel, inclusiv către societatea pârâtă deoarece scopul pentru care a fost chemat în garanţie C. a fost acela de a-i da acestuia posibilitatea reală de a se apăra şi de a răspunde în mod personal şi direct cu privire la actele şi faptele pe care le-a făcut înainte de a înstrăina terenul în suprafaţa de 650 mp, din care face parte şi terenul în suprafaţa de 70 mp evins.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în plus, cu ocazia administrării probei cu expertiză de către expert tehnic G.., s-a constatat că imobilul din str. x, vândut de C. şi soţia acestuia, are în fapt 620 - 621 mp în loc de 650 mp, cât a fost vândut prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000. Pentru această suprafaţă lipsă de 30 mp, urmează a solicita repararea în natură, prin lăsarea în deplină proprietate şi posesie a întregului teren vândut.

Referitor la chemata în garanţie D., recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta nu a fost scoasă din cauză, nu a fost citată şi nu a participat la proces în niciun mod, fiind incident motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Chiar dacă după data autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, soţii Z. au divorţat şi s-a partajat imobilul în favoarea chematului în garanţie C., rămâne fapta proprie - respectiv întocmirea greşită a documentaţiei cadastrale care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate a terenului de 70 mp în litigiu, faptă care a generat întregul proces. Până la proba contrarie, ambii chemaţi în garanţie trebuie să răspundă de evicţiune conform art. 1339 C. civ.. Deoarece a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare cumpărare sus indicat, D., trebuie să răspundă de evicţiune în aceeaşi măsură ca C., în calitate de chemată în garanţie.

3. Recurentul-chemat în garanţie C. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor declarate de către apelanta-reclamantă A. şi apelanta-intervenientă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 416/05.03.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-chemat în garanţie a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 36 alin. (3) şi (4), raportat la art. 23 din Legea nr. 18/1991, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi ale art. III din Legea nr. 169/1997, modificat prin Legea nr. 247/2005, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză, prevederile art. 23 din Legea nr. 18/1991 nu sunt aplicabile, terenul în litigiu nefiind situat în zona cooperativizată. Aceste dispoziţii legale sunt incidente numai pentru zonele cooperativizate, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990. Acest decret-lege a dispus unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, reglementarea aplicându-se în zonele de deal-munte şi preorăşeneşti, precum şi alte zone cooperativizate, unde s-au înfiinţat cooperative agricole, unde au existat membrii cooperatori care au adus terenuri în cooperativă. Or, în mijlocul Bucureştiului, în zona unde este amplasat terenul, nu a ajuns niciodată cooperativizarea.

În acest sens este şi jurisprudenţa instanţelor de judecată, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 7281/17 decembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004.

În mod nelegal, în contradicţie cu dispoziţiile de mai sus, interpretând greşit inclusiv considerentele deciziei în interesul legii din 30 iunie 1997, pe care o aplică în mod eronat cauzei, instanţa de apel a reţinut că trimiterea la art. 23 (fost 22) se referă la întinderea dreptului, nu la localizarea terenului.

Câtă vreme art. 23 din Legea nr. 18/1991 nu este aplicabil, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a interpretat corect şi a aplicat prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, constatând nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate, pentru suprafaţa de 134 de mp care excedează suprafeţei de 100 mp aflată în folosinţă.

Deşi instanţa de apel reţine că în cauză terenul a fost atribuit prin constituirea dreptului, nu prin reconstituire, în mod contradictoriu interpretează greşit prevederile legale aplicabile şi nu face distincţia asupra căreia a atras atenţia instanţa pe fond - constituire/reconstituire.

Recurenta-pârâtă a arătat, totodată, că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 329 C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 30 iunie 1997, când a fost pronunţată decizia în interesul legii nr. 1/30.06.1997, şi că hotărârea atacată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine, pe de-o parte, că dezlegarea de drept din această decizie este obligatorie, şi aplică, în mod efectiv, decizia în interesul legii cauzei de faţă, în mod contradictoriu, pe de altă parte, motivează că "dezlegarea dată se referă doar la determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, nu şi celei dobândite pe calea moştenirii testamentare, cum este situaţia în speţă".

Aşadar, chiar instanţa de apel, cu toate că recunoaşte că dezlegarea nu este aplicabilă speţei, o aplică, invocând prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie. În realitate, această decizie este străină de natura pricinii, motivat de faptul că în cauză nu este vorba de o zonă cooperativizată şi nu este ipoteza dobândirii construcţiei prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, ci a dobândirii prin moştenire testamentară.

S-a invocat şi faptul că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 27 şi art. 116 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi că aceasta conţine şi motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de apel înlătură motivele de nulitate întemeiate pe dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 18/1991 (fără a se referi şi la prevederile art. 116 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ invocate de recurenta-pârâtă în întâmpinare), susţinând că nu este aplicabil în cauză. Însă, aceeaşi instanţă nu este sigură asupra acestui aspect, deoarece, în contradicţie cu susţinerea de mai sus, analizează situaţia în care ar fi aplicabil, apreciind, în mod nelegal, că în acesta ipoteză constatarea nulităţii pentru acest singur considerent în condiţiile în care prin expertiză întocmită ulterior se stabileşte amplasamentul şi nu se ridică probleme în privinţa suprafeţei, ar constitui o sancţiune disproporţionată.

Acest considerent este complet greşit şi nelegal, pentru că: nu sunt necesare mai multe motive de nulitate, este suficient unul singur pentru a constata nulitatea absolută a unui act; nulitatea absolută prevăzută de lege se constată de instanţa de judecată, instanţa nu are competenţa să aprecieze că sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută expres de lege în cazul încălcării unor dispoziţii imperative, reprezintă o sancţiune disproporţionată (aici ar putea fi incident şi motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti); o expertiză întocmită ulterior emiterii titlului nu poate acoperi ori înlătura nerespectarea prevederilor legale, deoarece art. 27 alin. (1) prevede, în mod expres, imperativ, că delimitările, măsurătorile, vecinătăţile, schiţa se fac înainte de eliberarea titlului, nu ulterior; în speţă, expertiza judiciară întocmită ulterior emiterii titlului a constatat, contrar motivării instanţei de apel, că se ridică probleme în privinţa suprafeţei, deoarece suprafaţa de 70 mp face parte din proprietatea pârâtei S.C. B. S.R.L., care are intabulat dreptul de proprietate în temeiul unui contract de vânzare cumpărare valabil, care nu a fost niciodată atacat şi desfiinţat.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă recunoaşte, în motivele de apel, că pentru emiterea titlului de proprietate era necesară delimitarea proprietăţii, însă aceasta s-a realizat pe baza planurilor cadastrale, fără a necesita eventuale măsurători noi efectuate pe teren. Or, este evident că nu măsurătorile anterioare emiterii titlului sunt obligatorii în toate situaţiile, potrivit legii.

Din planurile cadastrale existente la data emiterii titlului, 02.10.2009, nu rezultă o suprafaţă liberă de 234 mp, care putea fi acordată, prin constituire, către recurenta-reclamantă, la acea dată fiind intabulat, în favoarea recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L., dreptul de proprietate asupra parcelei vecine de teren, în suprafaţă de 650 mp (care include şi suprafaţa de 70 mp revendicată), înscrisă în CF nr. x a localităţii Bucureşti, având număr cadastral x. La data emiterii titlului de proprietate nr. x din 02.10.2009 exista deja plan cadastral, în evidentele OCPI, cu privire la suprafaţa de 650 mp (care include şi suprafaţa de 70 mp revendicată). Prin urmare, dacă recurenta-reclamantă ar fi verificat planurile cadastrale existente la data emiterii titlului, cum susţine, în mod eronat, că a făcut-o, ar fi constatat că nu există, în planuri, suprafaţa de 234 mp, disponibilă pentru a fi atribuită.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (acţiune în revendicare prin comparare de titluri), a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum şi că decizia a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. şi a regulilor de drept consacrate în materia comparării titlurilor izvorâte din acesta, a art. 27 şi 34 din Legea nr. 7/1996 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). De asemenea, a învederat că hotărârea atacată conţine motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Deşi în cuprinsul deciziei, de mai multe ori, instanţa de apel reţine că titlul invocat de A. este titlul de proprietate nr. x din 02.10.2009 emis de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, când procedează la compararea titlurilor reţine, pe bună dreptate, că titlurile provin de la autori diferiţi, însă, în mod contradictoriu, nu observă şi că Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti este emitentul/autorul de la care provine titlul invocat, ci face trimitere la actele vechi de proprietate, la autorul vechi. Or, în prezenta acţiune în revendicare prin comparare de titluri recurenta-reclamantă nu invocă actele vechi de proprietate, ci titlul nou, emis în anul 2009, al cărui emitent/autor este Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

Prin urmare în mod nelegal instanţa de apel, procedând la compararea titlurilor prin analizarea titlurilor autorilor fiecărei părţi, a luat în considerare actele vechi de proprietate, deşi acţiunea în revendicare nu se întemeiază pe acestea, ci pe titlul nou, emis în 2009. Interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (acţiune în revendicare prin comparare de titluri), a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, fiind neîndoielnic că titlul invocat este titlul nou, emis în 2009.

Totodată, comparând titlurile, instanţa de apel aplică greşit art. 34 din Legea nr. 7/1996 şi încalcă prevederilor art. 27 din aceeaşi lege (probabil că instanţa de apel a avut în vedere art. 36 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii imobilului în cartea funciară, x/2000).

Or, prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile cauzei şi nu pot justifica procedeul greşit de comparare a titlurilor utilizat de instanţa de apel, de a da preferinţă unui titlu de proprietate care nu a fost invocat de partea reclamantă.

Suprafaţa revendicată face parte din suprafaţa de 650 mp, proprietatea S.C. B. S.R.L., în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2007. Tocmai de aceea, A. a formulat acţiunea în revendicare împotriva societăţii pârâte, întreaga suprafaţă de 650 mp, din care face parte şi suprafaţa de 70 mp revendicată, fiind înscrisă în cartea funciară pe numele proprietarului S.C. B. S.R.L.. Contractul de vânzare cumpărare nr. x/2007 este un act valabil, un act autentic înscris în cartea funciară, nu a fost desfiinţat, instanţa nu a fost învestită cu vreun capăt de cerere privind nulitatea/desfiinţarea/valabilitatea acestuia.

Prin urmare, în mod temeinic şi legal instanţa de fond, soluţionând acţiunea în revendicare, a avut în vedere acest contract de vânzare cumpărare, care face dovada proprietăţii şi asupra suprafeţei de 70 mp revendicată, preferându-l titlului de proprietate al părţii reclamante.

Înscrierea în cartea funciară din x/1951 nu mai este de actualitate, situaţia juridică a terenului a suferit modificări până în prezent, terenul a fost preluat de stat, fiind acordată în folosinţă numai suprafaţa de 100 mp, după preluare terenul nu a fost şi nu este nici în prezent înscris în cartea funciară pe numele recurentei-reclamante.

Prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 reglementează rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în cele patru ipoteze stipulate în text, ipoteze care nu se regăsesc în speţa de faţă.

În cauză, au fost depuse întâmpinări de către recurenta-reclamantă A., recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., recurentul-chemat în garanţie C. şi intimata-intervenientă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia de Fond Funciar.

Recurenta-reclamantă A. a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat în sensul respingerii cererii de constituire a unui drept de servitute de trecere pe terenul evins ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar recurenta-reclamantă, însă, în raport de împrejurarea că cererea de constituire a unei servituţi a fost respinsă, aceasta nu a avut vreun interes în formularea unui motiv de apel în legătură cu această chestiune, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel. Recurenta-pârâtă nu a înţeles să formuleze apel împotriva soluţiei primei instanţe cu privire la dreptul de servitute, astfel ca această cerere a fost tranşată definitiv de către instanţa de fond şi a intrat în puterea lucrului judecat. Instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra cererii de constituire a unei servituţi, ci a reţinut că recurenta-reclamantă nu a avut interes în formularea unei astfel de critici. De altfel, recurenta-pârâtă a formulat şi cerere de completare dispozitiv în sensul celor de mai sus, cerere respinsă ca nefondată de instanţa de apel prin decizia nr. 887/18 iunie 2019.

Pe fond, recurenta-reclamantă a arătat că terenul aflat în proprietatea recurentei-pârâte nu reprezintă un teren înfundat fără acces la calea publică, în sensul art. 616 şi 617 C. civ.. Există drum de acces cu piciorul până la construcţie chiar pe proprietatea recurentei-pârâte şi un drum de acces cu maşina până la limita îngustării căii de acces; nu există nicio dispoziţie legală care să îndreptăţească vreun proprietar să pretindă vecinului său un drept de trecere cu autoturismul până la construcţia pe care a înţeles o edifice în contextul în care există cale de acces la drumul public.

Recurenta-reclamantă a solicitat şi respingerea recursului formulat de către recurentul-chemat în garanţie C., învederând, în esenţă, că, în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 18/1991 şi, implicit, prevederile art. 23 din acelaşi act normativ.

Cu referire la decizia in interesul legii nr. 1 din 30 iunie 1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a arătat că nu sunt reale susţinerile privind aplicabilitatea art. 23 din lege numai pentru zonele cooperativizate; astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că dezlegarea dată se aplică şi în cazul determinării întinderii dreptului de proprietate asupra terenului dobândit pe calea moştenirii testamentare, ajungând la concluzia legală că trimiterea la art. 23 (fost 22) se referă la întinderea dreptului şi nu la localizarea terenului. Pe de altă parte, prevederile art. 27 din Legea nr. 18/1991 se referă la cazurile de reconstituire a dreptului de proprietate şi nu la constituirea acestuia, cum este cazul terenului în litigiu.

În speţă, instanţa de apel a făcut o amplă verificare a actelor subsecvente care au stat la baza emiterii titlului de proprietate contestat, iar, ulterior, a procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în condiţiile în care acestea provin de la autori diferiţi.

Referitor la înscrierea în cartea funciară, recurenta-reclamantă a arătat că titlul său de proprietate şi al autorilor asupra parcelei revendicate a fost înscris în încă din anul 1951. Mai mult, înscrierea în cartea funciară operată în temeiul Legea nr. 7/19916 nu a avut efect constitutiv de proprietate, ci exclusiv de opozabilitate. Recurentul-chemat în garanţie nu putea să înstrăineze mai mult teren decât avea în proprietate sau alt teren decât pe cel care îl deţinea către recurenta-pârâtă, iar acesta nu a făcut dovada dobândirii din altă sursă a unei parcele suplimentare de teren, caz în care nici recurenta-pârâtă nu poate pretinde vreun drept de proprietate pentru suprafaţa de 70 mp deţinută de recurenta-reclamantă.

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. s-au invocat excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-reclamantă A. şi excepţia nulităţii aceluiaşi recurs, întrucât criticile formulate nu se subsumează dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat, totodată, admiterea recursului formulat de recurentul-chemat în garanţie, susţinând că recurenta-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile şi calitatea cerută de art. 23 din Legea nr. 18/1991, respectiv nu are calitatea de membru cooperator, terenul în cauză nu a fost adus în cooperativa de producţie şi nu s-a aflat niciodată într-o zonă cooperativizată. Aceste dispoziţii legale se aplică numai pentru zonele cooperativizate, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 7281/17 decembrie 2004. Câtă vreme textul de lege nu este aplicabil, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 18/1991, constatând nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate pentru suprafaţa de 134 mp care excedează suprafeţei de 100 mp aflată în folosinţă. A admite atribuirea întregii suprafeţe de 234 mp recurentei-reclamante este echivalent cu a-i recunoaşte acesteia dreptul de reconstituire a dreptului de proprietate de care a fost deposedat autorul său. Or, în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 se poate solicita doar constituirea dreptului de proprietate pentru terenul aflat în folosinţă.

Recurenta-pârâta a învederat că este contradictorie soluţia dată de instanţa de apel cu referire la considerentele deciziei în interesul legii, în condiţiile în care această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Oficial pentru a deveni obligatorie. În această decizie nu se statuează asupra terenurilor care au trecut în proprietatea statului ca urmare a dezbaterii succesiunii fostului proprietar decedat, deoarece pentru acele situaţii Legea nr. 18/1991 are prevederi clare cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate formulată în termenul de decădere. Prevederile art. 27 din Legea nr. 18/1991 sunt aplicabile atât pentru cererile de reconstituire, cât şi pentru cele de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor. În cauză nu s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei amplasamentului stabilit şi întocmirea documentelor constatatoare, condiţie prealabilă obligatorie pentru emiterea titlului de proprietate.

Prin întâmpinarea formulată de recurentul-chemat în garanţie C. a fost invocată excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. raportat la dispoziţiile art. 306 C. proc. civ.

Cât priveşte recursul formulat de către recurenta-pârâtă, recurentul-chemat în garanţie a solicitat admiterea în parte, numai pentru primul motiv de recurs, care vizează soluţia nelegală de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulate de recurentă-reclamanta. A învederat că prevederile art. 23 din Legea nr. 18/1991 sunt aplicabile numai pentru zonele cooperativizate, determinate potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii.

A susţinut, totodată, că motivul de recurs privind constituirea unui drept de servitute este inadmisibil, deoarece recurenta-pârâtă nu a declarat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 887/19 iunie 2019, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare, lămurire şi completare hotărâre recurată. De altfel, recurenta- pârâtă nu a declarat apel împotriva soluţiei de la fond şi nici cerere de aderare la apel, prin care să solicite schimbarea soluţiei primei instanţe şi, de aceea, instanţa de apel a procedat în conformitate cu art. 295 C. proc. civ.. De asemenea, sunt inadmisibile şi motivele de recurs privind cererea de chemare în garanţie, în măsura în care soluţia nu a fost atacată în condiţiile legii.

Prin întâmpinare, intimata-intervenientă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea recursurilor formulate de către recurenta-pârâtă şi recurentul-chemat în garanţie.

A arătat că cererea recurentei-reclamante nu putea viza decât prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, doar acest articol având ca obiect terenurile intrate în proprietatea statului în temeiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin titlu de proprietate contestat s-a constituit un drept de proprietate, întrucât terenul nu a intrat în patrimoniul dobânditorului construcţiei anterior intrării în proprietatea statului, ci a ieşit din patrimoniul defunctului autor şi a intrat direct în cel al statului, trimiterea la art. 23 privind întinderea dreptului, nu localizarea terenului. De asemenea, criticile referitoare la încălcarea art. 27 şi art. 116 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 sunt nefondate, întrucât excedează speţei, acestea reglementând cazurile de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole aferente terenurilor atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti pe care le-au edificat, terenuri care, de regulă, au fost atribuite ca loturi de folosinţă, către aceste persoane. Dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu reglementează punerea în posesie sau obligativitatea punerii în posesie anterior/ulterior atribuirii în proprietate a terenului prin ordin de prefect, terenurile ce intră sub incidenţa dispoziţiilor legale de mai sus fiind în mod continuu şi neîntrerupt de la preluarea la stat în posesia/detenţia/folosinţa beneficiarilor.

A susţinut, totodată, că faptul că recurentul-chemat în garanţie, pe baza unei documentaţii cadastrale întocmite greşit, care a înglobat şi terenul în litigiu, a transmis autorilor recurentei-pârâte mai mult decât avea în proprietate, nu poate avea consecinţe asupra legalităţii titlului de proprietate contestat, practica judiciară invocată nefiind similară prezentei cauze. Prin urmare, reţinând că titlul recurentei-reclamante provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul unora dintre autorii recurentei-pârâte nu există, în mod corect instanţa de apel a constatat că cel dintâi este preferabil.

Prin decizia civilă nr. 887A din 18 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 603 din 23 aprilie 2019 pronunţată de aceeaşi instanţă, deoarece instanţa nu s-a pronunţat pe cererea de constituire a unui drept de servitute de trecere pentru imobilul Ds+P+3E construit pe teren, precum şi cu referire la lămurirea dispozitivului şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din cuprinsul deciziei, în sensul că urmează să fie obligat doar chematul în garanţie, şi nu în solidar cu aceasta, atât la plata despăgubirilor stabilite de instanţă către reclamantă, cât şi a cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că nu a fost învestită de către intimata-pârâtă cu o nouă judecată asupra cererii de constituire a unei servituţi şi, de aceea, a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., rejudecând exclusiv problemele puse în discuţie de către apelanta-reclamantă. În cuprinsul cererii de apel există şi o solicitare de respingere a cererii privind constituirea unei servituţi, care însă nu este suficientă pentru a învesti instanţa de apel, neconstituind o critică împotriva hotărârii primei instanţe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cât priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 603A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, acesta urmează a fi anulat, ca netimbrat, faţă de considerentele ce succed.

Neîndeplinirea prealabilă a obligaţiilor legale de timbrare este de natură a împiedica discutarea oricăror altor chestiuni privind cauza de faţă, în temeiul art. 137 şi 316 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997, acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, sunt supuse taxei judiciare de timbru la valoare, iar, conform art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani.

În raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

În condiţiile art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Se constată că, în speţă, deşi citată în mod legal cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2357 RON, recurenta-reclamantă nu s-a conformat acestei obligaţii şi nu a formulat cerere de reexaminare ori de scutire, pentru a fi exonerată de obligaţia legală stabilită în sarcina sa. Aceasta a declarat, în şedinţa publică din 24 octombrie 2019, că nu a achitat taxa judiciară de timbru aferentă recursului, având în vedere că nu are posibilităţi materiale.

Faţă de argumentele de ordin procedural anterior expuse, a căror soluţionare este prioritară, ca urmare a anulării pentru netimbrare a cererii de recurs, Înalta Curte reţine că nu mai poate analiza aspectele deduse judecăţii prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă ori invocate prin întâmpinare de către recurenta-pârâtă ori recurentul-chemat în garanţie (cu referire la excepţia nulităţii recursului declarat de această parte).

Recursul formulat de către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. va fi respins, ca nefondat, în considerarea următoarele argumente.

Printr-o primă critică invocată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât şi prevederile legislaţiei europene, statuate de art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil. A arătat că această instanţă nu s-a pronunţat pe cererea privind constituirea unui drept de servitute de trecere formulată de societatea pârâtă prin întâmpinare în faţa instanţei de fond, prin întâmpinarea la apelul formulat de apelanta-reclamantă şi concluziile scrise depuse la judecarea apelului, or, o atare omisiune constituie un motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

În cauză, Înalta Curte reţine că, la fond, prin sentinţa civilă nr. 416 din 05 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat, având în vedere că prin cererea reconvenţională societatea pârâtă a solicitat stabilirea unei servituţi de trecere, că aceasta putea fi analizată doar în situaţia admiterii cererii principale, astfel că a apreciat că această solicitare din cererea reconvenţională a rămas fără obiect. În privinţa cererii de chemare în garanţie formulate de către recurenta-pârâtă, prima instanţă a respins-o ca rămasă fără obiect, întrucât pârâta nu a căzut în pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel doar reclamanta A. şi intervenienta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a considerat că, întrucât cererea de constituire a unei servituţi a fost respinsă de prima instanţă ca rămasă fără obiect, apelanta-reclamantă nu avea vreun interes în formularea unui motiv de apel în legătură cu acest aspect.

Prin întâmpinare, pârâta a arătat, cu privire la cererea de constituire a dreptului de servitute, că suprafaţa pe care solicită constituirea acestui drept este singura cale de acces atât pietonal, cât şi auto şi este necesară pentru accesul la garajul subteran al imobilului, invocând şi prevederile Legii nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii."

Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Faţă de dispoziţiile alin. (1) al art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului este limitat prin faptul că, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a cerut (tantum devolutum quantum apellatum). Aşadar, instanţa de apel verifică hotărârea primei instanţe atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză, şi dacă, pe baza acestora, a reţinut corect raporturile juridice dintre părţi, cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii. Totuşi, această analiză se face în limitele criticii formulate prin motivele de apel, iar, în aprecierea limitelor devoluţiunii, trebuie să se ţină seama nu numai de apelul principal, ci şi de aderarea la apel pe care o poate face intimatul în condiţiile art. 293 şi 293¹ C. proc. civ.. Prin urmare, dacă partea a cărei cerere nu a fost soluţionată nu declară apel, instanţa învestită cu cererea celeilalte părţi nu poate dispune trimiterea cauzei instanţei de fond pentru rejudecare, deoarece, prin neapelare, partea în drept să invoce faptul omisiunii a achiesat la soluţia instanţei de fond.

Or, în speţă, instanţa de apel nu a fost învestită de către pârâta S.C. B. S.R.L. în condiţiile mai sus arătate cu o nouă judecată asupra cererii de constituire a unei servituţi de trecere, caz în care în mod legal au fost avute în vedere dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.

Într-adevăr, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, în cuprinsul cererii de apel există au fost inserate argumente privind respingerea cererii de constituire a dreptului de servitute, solicitare care, în opinia Înaltei Curţi nu era suficientă pentru a învesti instanţa de apel, nefiind vorba de o critică îndreptată împotriva hotărârii primei instanţe, apelanta-reclamantă, spre deosebire de intimata-pârâtă, urmărind, în realitate, respingerea cererii, iar nu admiterea acesteia.

Astfel, nu au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului fiind limitat asupra celor ce au format, în cazul de faţă, obiectul apelului. Din aceeaşi perspectivă, nu poate fi reţinută nici o atingere adusă dreptului la un proces echitabil, numai nepronunţarea asupra unui capăt de cerere putând duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum s-a arătat constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, Înalta Curte nu va reţine incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critica mai sus analizată fiind subsumată acestui temei de drept (încadrare pe care instanţa de recurs a făcut-o din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ.).

În situaţia în care motivul de recurs nu a fost găsit ca fondat, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă orice alte apărări legate de încălcarea art. 3 şi 8 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, referitoare la imposibilitatea asigurării accesului la imobilul deţinut de societatea pârâtă ori privind obligarea chematul în garanţie să lase în deplină proprietate şi posesie recurentei-pârâte un teren, echivalent în natură cu suprafaţa de 70 mp de care a fost evinsă.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie a lui C., recurenta-pârâtă a arătat că din considerentele hotărârii recurate reiese că instanţa de apel a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind soluţiile date excepţiilor, respingerii în rest a cererii reconvenţionale şi respingerii cererii de chemare în garanţie. Prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu C., ca rămasă fără obiect.

A apreciat că, în condiţiile în care instanţa de apel a schimbat această dispoziţie, a reformat întreaga hotărâre pronunţată pe fond şi a dispus restituirea către A. a suprafeţei de 70 mp, pe care aceasta a revendicat-o, cererea de chemare în garanţie nu mai este rămasă fără obiect, deoarece societatea pârâtă a fost evinsă şi obligată în solidar la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului evins, caz în care se impunea ca instanţa de apel să se pronunţe pe fondul cererii de chemare în garanţie.

Înalta Curte apreciază că cele dezvoltate cu referire la cererea de constituire a unui drept de servitute se impun în aceeaşi măsură şi în privinţa criticilor privind nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de chemare în garanţie, urmând a fi respinse criticile formulate în acest sens, pentru aceleaşi considerente.

Printr-o altă critică formulată, fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 18/1991 raportat la art. 23 din acelaşi act normativ.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, "Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Dobânditorul construcţiei va primi din partea statului în folosinţă terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 4/1973".

Art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate în favoarea recurentei-reclamante) prevede că:

"(3) Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor. (4) Dispoziţiile art. 23 rămân aplicabile".

Conform art. 23 din acelaşi act normativ:

"(1) Sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii. (2) Suprafeţele de terenuri aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădină din jurul acestora sunt acelea evidenţiate ca atare în actele de proprietate, în cartea funciară, în registrul agricol sau în alte documente funciare, la data intrării în cooperativa agricolă de producţie. (2¹) În cazul înstrăinării construcţiilor, suprafeţele de teren aferente prevăzute la alin. (2) sunt cele convenite de părţi la data înstrăinării, dovedite prin orice mijloc de probă."

Interpretând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte observă că domeniul de aplicare a art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 vizează terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale, aşadar terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar nu terenurile determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii.

Pe de altă parte, în condiţiile în care textul de lege de mai sus stabileşte categoriile de imobile cărora li se aplică norma juridică în cauză, trimiterea din alin. (4) al art. 36 din Legea nr. 18/1991 la art. 23 din acelaşi act normativ nu poate avea în vedere decât întinderea dreptului de proprietate asupra acestor imobile, iar nu amplasamentul acestora. Acest aspect reiese din chiar terminologia utilizată de legiuitor, care vorbeşte de suprafeţele de terenuri evidenţiate ca atare în actele de proprietate ori convenite de părţi la data înstrăinării, dovedite prin orice mijloc de probă.

Înalta Curte reţine, totodată, că, prin decizia în interesul legii nr. 1 din 30 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiţie s-a arătat, la pct. 5, că au fost pronunţate soluţii diferite şi în legătură cu determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974.

Astfel, instanţa supremă a constatat că, "prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/19914, s-a stabilit că "terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari al locuinţelor", iar prin alin. (4) al aceluiaşi text de lege se arată că "dispoziţiile art. 22 rămân aplicabile".

Dacă pentru reglementarea situaţiei juridice a acestor terenuri legiuitorul s-ar fi limitat doar la prevederile cuprinse în art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ar fi fost susceptibil de interpretare dacă nu s-a urmărit să se constituie în favoarea proprietarilor locuinţelor un drept de proprietate asupra unei foarte reduse suprafeţe de teren, de cel mult 100 mp, în mediul urban şi, respectiv, 250 mp în cel rural, suprafaţă vădit insuficientă pentru normala folosinţă a unei gospodării, ori dacă ne aflăm în faţa unei imperfecţiuni de redactare, de natură a impune examinarea mai atentă a spiritului legii.

Or, este de observat că, în afara măsurilor reparatorii pe care le-a adoptat, prin Legea nr. 18/1991 s-a urmărit să se normalizeze o serie de situaţii, printre care şi aceea a deţinătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării locuinţelor aflate pe ele.

Mai este de relevat că, dacă s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren restrânse la limitele arătate, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă rămâne în proprietatea statului şi deţinătorul îl poate cumpăra sau primi în folosinţă şi, în ce condiţii, ori dacă se restituie vânzătorului.

În lipsa unor asemenea prevederi, atât spiritul Legii nr. 18/1991, cât şi dispoziţia de la art. 35 alin. (4) din această lege, de trimitere la art. 22, prin care este extinsă recunoaşterea dreptului de proprietate şi asupra altor suprafeţe decât cele aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, impun concluzia că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcţii, dobândită prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate".

Aşadar, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, instanţa supremă a stabilit că proprietarul construcţiei are dreptul să i se restituie întreg terenul preluat de stat, iar nu numai cel ce i-a fost atribuit în folosinţă, că este vorba de constituire, nefăcând nicio referire în conţinutul deciziei la reconstituire (nici nu ar putea fi vorba de reconstituire, pentru că terenul nu a intrat în patrimoniul dobânditorului construcţiei, ci a ieşit din patrimoniul înstrăinătorului şi a intrat direct în cel al statului) şi că trimiterea la art. 23 se referă la întinderea dreptului, nu la localizarea terenului.

Prin urmare, făcând aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă dezlegărilor în drept statuate de instanţa supremă, în sensul că trimiterea la art. 23 din Legea nr. 18/1991 se referă la întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974.

În cazul de faţă, soluţia trebuie să fie aceeaşi, întrucât, pentru identitate de raţiune, argumentele deciziei instanţei supreme se impun în considerarea faptului că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 56/1993, rolul acesteia era de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legii de către toate instanţele de judecată, iar, conform art. 329 alin. (2) C. proc. civ., "Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei." Alin. 3 al aceluiaşi articol, teza finală, prevede, de altfel, că "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".

Recurenta-pârâtă a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs că decizia în interesul legii nu este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti deoarece nu a fost publicată în Monitorul Oficial, însă, având în vedere forma în vigoare a C. proc. civ. la data pronunţării deciziei în interesul legii, Înalta Curte va înlătura aceste apărări.

S-a invocat de către recurenta-pârâtă faptul că ipoteza analizată prin decizia nr. 1/1997 nu vizează cazurile terenurilor preluate de stat ca urmare a dezbaterii succesiunii fostului proprietar decedat, deoarece, pentru acele situaţii, Legea nr. 18/1991 are prevederi clare cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate - alin. (2)¹ al art. 23 din Legea nr. 18/1991.

Or, Înalta Curte, în considerarea celor anterior prezentate, constată că acest text de lege se referă la modalitatea probării suprafeţelor de teren aferente construcţiilor prevăzute la alin. (2) al art. 23 din Legea nr. 18/1991, în cazul înstrăinării acestora, aşadar având legătură tot cu întinderea dreptului de proprietate recunoscut în condiţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Proprietarul construcţiei are dreptul la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent astfel cum a fost determinat, în mod real, de către părţi la data înstrăinării. O astfel de interpretare este confirmată şi de art. 23 alin. (2)¹ din Legea nr. 18/199, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 247/2005.

Ca atare, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a constatat, în aplicarea dispoziţiile legale anterior analizate, că la emiterea titlului de proprietate pe numele recurentei-reclamante s-a avut în vedere întreaga suprafaţa de 234 mp, care a fost preluată de stat în anul 1978 cu ocazia dezbaterii succesiunii lui H..

Recurenta-pârâtă a învederat, totodată, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că forma de vinovăţie este intenţia indirectă şi că interpretarea greşită a legii în acest fel este în contradicţie cu cele reţinute de curte anterior, în sensul că, chematul în garanţie, pe baza unei documentaţii cadastrale întocmite greşit, care a înglobat şi terenul în litigiu, a transmis autorilor pârâtei mai mult decât avea în proprietate. Or, dacă documentaţia în cauză a fost întocmită greşit de către chematul în garanţie, care răspunde direct de fapta sa personală, garantând pentru evicţiune conform art. 1337 şi următoarele C. civ., recurenta-pârâtă nu poate să aibă vreo vină directă sau indirectă, în condiţiile în care a cumpărat imobilul intabulat în cartea funciară cu menţiunea liber de sarcini. S-a invocat şi faptul că s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie a societăţii pârâte, întrucât nu există nicio probă în dosar care să răstoarne această prezumţie, sens în care recurenta-pârâtă a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 1339 C. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că lipsirea proprietarului de folosinţa bunului său prin ocuparea acestuia fără drept constituie o faptă ilicită în sensul art. 998-999 C. civ., că prejudiciul creat apelantei-reclamante constă în lipsirea acesteia de exerciţiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate, că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs este elocventă şi că forma de vinovăţie este intenţia indirectă, întrucât intimata-pârâtă, deşi nu a urmărit, a acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul apelantei-reclamante.

Aşadar, cererea privind obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă a fost analizată de instanţa de apel prin raportare la principiile răspunderii civile delictuale, fără a fi avute în vedere prevederile art. 1337 - 1339 C. civ., care reglementează răspunderea pentru evicţiune şi care puteau fi cenzurate doar în măsura în care s-ar fi soluţionat pe fond cererea de chemare în garanţie.

În cauză, încălcarea legii a fost invocată de către recurenta-pârâtă din perspectiva stabilirii greşite a formei de vinovăţie, însă, Înalta Curte reţine că această apărare nu este fondată.

Astfel, se constată că, în dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, iar, indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală - cuantumul despăgubiri depinde de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.

În aceste condiţii, indiferent de gradul de vinovăţie reţinut de instanţa de apel raportat la probatoriul administrat (împrejurare de fapt ce nu mai poate fi cenzurată în recurs în actuala reglementare din art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă este ţinută de repararea prejudiciului cauzat proprietarului terenului revendicat.

Ca atare, din această perspectivă Înalta Curte consideră că nu se justifică aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel verificând, în concret, în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se reţine forma de vinovăţie ca fiind intenţia indirectă, iar, pe de altă parte, că cel chemat în garanţie, pe baza unei documentaţii cadastrale întocmite greşit, care a înglobat şi terenul în litigiu, a transmis autorilor pârâtei mai mult decât avea în proprietate, ceea ce înseamnă că recurenta-pârâtă a cumpărat imobilul revendicat fiind de bună credinţă.

Or, Înalta Curte apreciază că prevederile legale menţionate nu sunt aplicabile în cauză. Aceasta deoarece, instanţa de apel, atunci când a stabilit forma de vinovăţie a analizat o condiţie a răspunderii civile delictuale, în raporturile dintre recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă, iar, anterior, atunci când a interpretat probele administrate în cauză în vederea identificării suprafeţei de teren revendicate, a observat s-a transmis de către chematul în garanţie mai mult decât acesta avea în proprietate, fără a se aprecia asupra raportului juridic existent între recurenta-pârâtă şi recurentul-chemat în garanţie.

De altfel, cererea privind obligarea doar a chematului în garanţie, şi nu "în solidar" a acestuia cu recurenta-pârâtă, atât la plata despăgubirilor stabilite către recurenta-reclamantă, cât şi a cheltuielilor de judecată atât în fond, nu a făcut obiectul judecăţii în apel, S.C. B. S.R.L. neformulând apel împotriva deciziei atacate prin prezentul recurs.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că D. nu a fost scoasă din cauză, nu a fost citată şi nu a participat la proces în niciun mod, fiind incident motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.. A arătat, totodată, că, deşi după data autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, soţii Z. au divorţat şi s-a partajat imobilul în favoarea chematului în garanţie C., rămâne fapta proprie în sarcina lui D., aceasta urmând să răspundă de evicţiune în aceeaşi măsură ca fostul soţ.

Înalta Curte constată că, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), nulitatea unui act de procedură poate fi invocată doar de către partea vătămată, în speţă, eventual, de către D., or, această împrejurare nu subzistă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a formulat prin prezenta cerere de recurs critici omisso medio raportat la dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., aceasta neatacând soluţia primei instanţe referitoare la cererea de chemare în garanţie.

Deşi, în cauză, recurenta-pârâtă a invocat şi aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte observă că acest motiv de recurs este formal susţinut, fără a se arăta în ce context este încălcat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractate. De asemenea, reţine că aspectele ce vizează situaţia de fapt nu pot fi analizate în recurs după abrogarea prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de chematul în garanţie C. împotriva deciziei nr. 603A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie pentru argumentele de mai jos.

În motivarea recursului, recurentul-chemat în garanţie a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 36 alin. (3) şi (4), raportat la art. 23 din Legea nr. 18/1991, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi ale art. III din Legea nr. 169/1997, modificat prin Legea nr. 247/2005, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte această critică, Înalta Curte reţine că urmează a se avea în vedere considerentele expuse cu ocazia analizării recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., date fiind argumentele comune prezentate de cele două părţi recurente.

S-a invocat şi jurisprudenţa instanţelor de judecată, respectiv decizia nr. 7281/17 decembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004.

Înalta Curte observă că această hotărâre a fost dată într-un recurs în anulare formulat în condiţiile art. 330 - 330⁴ C. proc. civ., texte de lege abrogate prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003. Ca atare, decizia în cauză nu are efect obligatoriu, astfel cum se prevede prin art. 329 C. proc. civ.

Recurentul-chemat în garanţie a arătat, totodată, că decizia recurată este nelegală, întrucât conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel, deşi instanţa de apel reţine, pe de-o parte, că dezlegarea de drept din decizia în interesul legii este obligatorie, şi o aplică, în mod efectiv, cauzei de faţă, în mod contradictoriu, pe de altă parte, motivează că "dezlegarea dată se referă doar la determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, nu şi celei dobândite pe calea moştenirii testamentare, cum este situaţia în speţă". Mai mult, această decizie este străină de natura pricinii, motivat de faptul că în cauză nu este vorba de o zonă cooperativizată şi nu este ipoteza dobândirii construcţiei prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, ci a dobândirii prin moştenire testamentară.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel, atunci când a arătat că dezlegarea dată se referă doar la determinarea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, nu şi celei dobândite pe calea moştenirii testamentare, a avut în vedere obiectul recursului în interesul legii şi situaţia premisă analizată prin această decizie de interpretare, după care a aplicat acelaşi raţionament şi la situaţia de fapt dedusă judecăţii, pentru identitate de raţiune. Or, o astfel de procedură nu determină, în speţă, existenţa unor considerente contradictorii. De asemenea, decizia în interesul legii nu este străină de natura pricinii, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

În speţă, recurentul-chemat în garanţie a învederat şi faptul că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 27 şi art. 116 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi că aceasta conţine şi motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod corect a considerat că art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate) nu este aplicabil în cauză. Textul de lege este situat în Capitolul 2 din Legea nr. 18/1991, intitulat "Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor", în timp ce regimul juridic al emiterii titlului de proprietate al reclamantei, respectiv art. 36, este situat în Capitolul 3, denumit "Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat şi unele prevederi speciale", care sub acest aspect nu conţine nicio normă de trimitere.

Aşadar, nu se justifică invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel aplică un raţionament contrar, în justificarea soluţiei pronunţate, nu este de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la considerente contradictorii.

În speţă, conform situaţiei de fapt stabilite, s-a constatat că terenul în litigiu este cel care a făcut obiectul cărţii de judecată nr. 670 din 30.10.1949 pronunţate de Judecătoria IV Mixtă Bucureşti în dosarul nr. x, deci se regăseşte într-un titlu de proprietate al unuia din autorii apelantei-reclamante; totodată, s-a observat că terenul nu se regăseşte în titlul de proprietate al autorilor intimatei-pârâte, reprezentat de sentinţa civilă nr. 7290/23.06.1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1997, întrucât nu este inclus în raportul de expertiză întocmit de expertul W.., omologat de către acea instanţă prin hotărârea respectivă.

Pornind de la această realitate de fapt, Înalta Curte consideră că, în condiţiile în care prin expertiza întocmită ulterior emiterii titlului de proprietate instanţa de judecată a stabilit amplasamentul imobilului şi a constatat că nu se ridică probleme în privinţa suprafeţei - limite şi vecinătăţi, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu se impune constatarea nulităţii acestui act juridic doar în considerarea incidenţei art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Or, procedura de efectuare a punerii în posesie este o operaţiune materială, iar, conform textului de lege invocat şi art. 34 din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, comisiei locale îi revine obligaţia de a efectua punerea în posesie, pe bază de măsurători topografice, după delimitarea necesară pentru măsurători, stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei, amplasamentului stabilit şi întocmirea documentelor constatatoare prealabile. Potrivit art. 34 alin. (1) din Regulament, "Punerea în posesie cu terenuri agricole a persoanelor îndreptăţite, pe bază de măsurători topografice, se va efectua în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către specialişti în măsurători topografice, cadastru agricol, organizarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare şi cadastru general", iar, conform art. 36 din Regulament, comisia întocmeşte documentaţia, care cuprinde anexele validate, planurile parcelare, procesele-verbale de punere în posesie şi schiţele terenurilor, pe care o înaintează comisiei judeţene în vederea eliberării titlului definitiv.

Nerespectarea acestei proceduri, imputabilă, cel mult emitentului titlului de proprietate, anterior eliberării acestuia nu atrage nulitatea absolută a actului juridic contestat în condiţiile în care s-a probat că punerea în posesie s-a făcut pe vechiul amplasament.

În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a apreciat că sancţiunea nulităţii absolute ar reprezenta, în situaţia concretă dedusă judecăţii, o sancţiune disproporţionată, dat fiind că norma legală în cauză vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

Recurentul-chemat în garanţie a mai arătat că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (acţiune în revendicare prin comparare de titluri), a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum şi că decizia a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. şi a regulilor de drept consacrate în materia comparării titlurilor izvorâte din acesta, a art. 27 şi 34 din Legea nr. 7/1996 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). De asemenea, a învederat că hotărârea atacată conţine motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Înalta Curte reţine, că, în cauză, s-a invocat aplicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere însă la obiectul dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, iar nu cu referire la un act juridic concret, pentru a se analiza în ce măsură sunt respectate prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. ca atare, critica formulată este nefondată.

Referitor la incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea art. 480 C. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor în litigiu, iar nu la compararea titlurilor directe opuse de recurenta- reclamantă, respectiv recurenta-pârâtă.

Astfel, pornind de la definiţia dată de practica judiciară şi de literatura de specialitate acţiunii în revendicare, în speţă era necesar a se stabili apartenenţa dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.

Aşadar, aplicarea regulilor de drept consacrate în materia acţiunii în revendicare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părţi. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiţi se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluţie trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun.

Ca atare, în situaţia în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la autori diferiţi, cum este cazul de faţă, nu mai este suficientă doar compararea titlurilor de dobândire pe care le înfăţişează reclamantul şi pârâtul. Întrucât aceste titluri derivă de la autori diferiţi se pune problema de a stabili care dintre acestea este verusdominus sau cel puţin beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate. Într-adevăr, prin ipoteză, cel puţin unul dintre cei doi autori este un non dominus, deoarece nu pot exista două drepturi de proprietate în forma lor pură şi simplă, deci neafectate de modalităţi, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi imobil. Or, stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum şi a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe ale acestei calităţi este o operaţiune juridică şi logică necesară pentru a da satisfacţie adagiul nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet.

Nu are relevanţă în cauză, pentru considerentele anterior prezentate, faptul că acţiunea în revendicare nu se întemeiază pe actele vechi de proprietate, ci şi pe titlul nou, nr. 1619/2 din 02.10.2009 emis de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, cum în mod greşit susţine recurentul-chemat în garanţie.

S-a criticat şi încălcarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, respectiv şi art. 27 din aceeaşi lege (probabil art. 36 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii imobilului în cartea funciară, x/2000) în procesul de comparare a titlurilor de proprietate opuse de părţi, susţinându-se că prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile cauzei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă, în loc să aplice regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emană de la autori diferiţi, a adoptat un alt criteriu de preferinţă, dând câştig de cauză pârâtei, pe considerentul că aceasta şi-a întocmit prima documentaţia cadastrală şi şi-a înscris prima imobilul în cartea funciară, deşi această regulă se aplică pentru o situaţie distinctă, aceea în care titlurile provin de la acelaşi autor.

În susţinerea acestui raţionament, instanţa de apel a considerat că, deşi intabularea în cartea funciară are efectul de a face opozabil tuturor acest drept, conform art. 27 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii imobilului în cartea funciară de către autorii pârâtei, respectiv 14.08.2000), în acelaşi timp actul normativ invocat permite, în cazurile prevăzute de art. 34, rectificarea cărţii funciare la cererea persoanelor interesate care pretind şi dovedesc printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă o neconcordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală a imobilului. Or, în opinia instanţei de apel, acţiunea în revendicare constituie tocmai unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane înţelege să îndeplinească condiţia prealabilă impusă de art. 34 din Legea nr. 7/1996, aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate că situaţia juridică reală a imobilului este cea pe care o pretinde.

Prin urmare, referirea la dispoziţiile din Legea nr. 7/1996 a fost făcută în contextul în care s-a considerat că se impune compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin titlurile, fără a prezenta relevanţă faptul juridic al intabulării dreptului de proprietate al recurentei-pârâte în cartea funciară.

Or, din această perspectivă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

În cauză, cât priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, recurentul-chemat în garanţie a învederat că hotărârea atacată conţine motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), însă Înalta Curte constată, din dezvoltarea criticilor formulate, că o astfel de premisă nu se regăseşte în situaţia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 603A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.R.L. şi de chematul în garanţie C. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2019.