Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2019
Cu privire la cauza de faţă, are în vedere următoarele;
I. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 13 noiembrie 2017, reclamanţii A. şi B. S.A. au chemat în judecată pe pârâtul C. şi D. S.R.L., solicitând următoarele: să se constate că acţiunile pârâţilor constând în publicarea unei serii de articole defăimătoare la adresa reclamanţilor în pagina on-line de ştiri www.x.ro, reprezintă fapte ilicite ce au adus atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamanţilor, prin desfăşurarea unei campanii de defăimare; să se dispună obligarea pârâţilor la plata, în solidar, de daune morale în cuantum de 25.000 euro şi daune materiale de 1 leu pentru prejudiciul cauzat reclamantului A.; obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a daunelor morale de 50.000 euro pentru reclamanta B.; obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la încetarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale prin retragerea din presa electronică a articolelor incriminate; obligarea pârâţilor, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în două numere consecutive a trei cotidiene naţionale cu aceleaşi caractere folosite la tipărirea articolelor de fond; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
II. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa nr. 143/s din 14 iunie 2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată şi cererea adiţională formulate de reclamanţii A. şi B. S.A.
III. Hotărârea pronunţată în apel.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1959/Ap din 19 decembrie 2018, a respins apelul formulat de reclamanţi A. şi B. S.A. împotriva sentinţei tribunalului şi a obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel către intimaţii-pârâţi, după cum urmează: suma de 595 RON către intimatul C. şi suma de 4.760 RON către intimata D. S.R.L.
IV. Cererea de recurs.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că deşi instanţa de apel a menţionat, la momentul redactării deciziei atacate, motivele invocate prin cererea de apel, făcând referire la fiecare în parte, nu a precizat care a fost raţionamentul juridic pe care l-a avut în vedere atunci când a înlăturat susţinerile reclamanţilor, ci s-a limitat la o motivare sumară a acestora, cu consecinţa respingerii căii de atac astfel formulate.
Cum problema stabilirii caracterului ilicit al conduitei intimaţilor-pârâţi este esenţială pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestora, omisiunea instanţei de apel de a realiza o motivare riguroasă a soluţiei pronunţate reprezintă un aspect susceptibil să determine casarea totală a hotărârii astfel pronunţate.
Aşa cum decurge din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Convenţia impune obligaţia oricărei instanţe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul, această exigenţă contribuind şi la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei (Vlasia Grigore Vasilescu c. România, Emil Burzo c. Romania).
Raportat la jurisprudenţa naţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
2. Referindu-se la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale situaţiei de fapt deduse judecăţii, sub aspectul absenţei caracterului ilicit al faptelor criticate prin cererea de chemare în judecată. Susţin că în cazul în care instanţa de apel ar fi făcut o aplicare corectă a textelor legale ar fi rezultat că reclamanţii sunt pe deplin îndreptăţiţi la acoperirea prejudiciilor suferite, putând fi angajată răspunderea lor civilă.
În hotărârea instanţei de apel se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniul libertăţii de exprimare, însă intimaţii-pârâţi au acţionat dincolo de aceste limite, raportat la circumstanţele cauzei. Între pârâtul C. şi persoanele ce au fost ascultate în calitate de martori există o legătură directă, aceştia conlucrând în vederea preluării conducerii B. S.A. în mod abuziv şi pe nedrept. Aceste aspecte rezultă din caracterul repetat al atacurilor din presă, care au pus sub semnul incertitudinii întreaga activitate profesională a reclamantului şi prestigiul reclamantei, cu consecinţa destabilizării reclamantului din funcţia de preşedinte executiv/director general al B. S.A şi decredibilizării în faţa participanţilor la piaţa de capital.
Faptele juridice ilicite săvârşite de către pârâţi sunt reprezentate de acţiunile acestora prin intermediul informaţiilor furnizate în presa on-line şi al caracterului repetitiv al acestora.
Introducerea în conţinutul articolelor publicate şi a unor informaţii obiective, alături de relatarea unor presupuse fapte ca fiind veridice, este de natură să inducă cititorului senzaţia că toate acestea ar reprezenta aspecte reale.
Recurenţii mai susţin că, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului operează o apreciere strictă în ceea ce priveşte concilierea necesară între libertatea de expresie şi dreptul la reputaţie care figurează printre acele drepturi protejate de art. 8 din Convenţie care garantează dreptul la respectarea vieţii private.
Limbajul şi expresiile jignitoare ce au fost folosite în conţinutul articolelor publicate, precum şi trimiterea frecventă la inaptitudinea reclamantului de a conduce B. S.A. sunt materializarea relei-credinţe a intimatului-pârât C. în transmiterea informaţiilor.
Raportat la libertatea de expresie a presei. Curtea a statut în sensul că, în absenţa dovezii contribuţiei presei la o dezbatere de interes general, exigenţele protecţiei vieţii private şi, implicit, a dreptului la reputaţie prevalează (cauza Von Hannover c/Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004).
Până la acest moment, singura ipoteză în care Curtea Europeană a considerat mai permisive limitele criticii admisibile în virtutea libertăţii de exprimare, admiţând o imixtiune mai profundă în viaţa privată a persoanei în cauză, a fost aceea a omului politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, comparativ cu situaţia simplului particular (cauza Tammer c/Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001). În orice caz, criticile nu trebuie să vizeze cu precădere aspecte din viaţa privată a omului politic (aceeaşi hotărâre).
Astfel, sistemul CEDO tolerează într-o proporţie mai mare libertatea de exprimare a jurnalistului, din perspectiva criticii admisibile, numai în cazul "persoanei publice". Criteriul "persoanei publice'" trebuie coroborat, însă, în viziunea judecătorilor Convenţiei, cu calitatea de "om politic", ceea ce nu este cazul în speţă.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a constat un curent recent prin care a fost cenzurată inclusiv forma publicaţiilor (utilizarea citatelor, vocabularul, etc.), fiind redusă, astfel, sfera de impunitate garantată libertăţii presei prin art. 10 din Convenţie, care, în mod tradiţional, acoperea nu doar substanţa informaţiei, ci şi forma acesteia. De asemenea, trebuie reţinut şi un alt principiu stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a considerat că respectă limitele dreptului la liberă exprimare o doză de exagerare din partea jurnaliştilor, anumite expresii mai acide, calificate sub denumirea de judecăţi de valoare, în condiţia în care acestea sunt formulate ca urmare a existenţei unei baze factuale obiective, analizate cu bună-credinţă.
Or, în prezenta cauză, susţinerile intimaţilor-pârâţi nu pot reprezenta nici măcar judecăţi de valoare, având în vedere că lipseşte cu desăvârşire baza factuală obiectivă. De altfel, conform răspunsurilor dlui C. la întrebările nr. 11, 20, 21 şi 22 din interogatoriul administrat în prezentul dosar, rezultă că acesta transmite răspunsuri evazive cu privire la baza factuală pentru care afirmă că subscrisa şi subsemnatul suntem implicaţi în diferite fapte contrare legii.
Limbajul şi expresiile jignitoare ce au fost folosite în conţinutul articolelor publicate. precum şi trimiterea frecventă la aptitudinile defectuoase ale subsemnatului de a conduce B. S.A. sunt materializarea relei-credinţe a intimatului-pârât C. în transmiterea informaţiilor. Mai mult, afirmaţii de genul "tătucul A." sau "ultimul dinozaur comunist din conducerea SIF-urilor" nu reprezintă materializarea bunei-credinţe în transmiterea informaţiilor şi nici respectarea deontologiei profesionale a jurnalistului.
Suplimentar, C. admite (prin răspunsurile date la întrebările nr. 16 şi nr. 26 din interogatoriu) că nu deţine cunoştinţe în materia pieţei de capital şi că nici nu ştie dacă investiţia B. S.A. în acţiunile Fondului Proprietatea a fost sau nu profitabilă.
Drept urmare, toate aceste aspecte reprezintă exclusiv şicane, în încercarea intimaţilor-pârâţi de a ne discredita în rândul publicului. Prin articolele publicate au fost transmise cititorilor informaţii nereale, nesusţinute de nici un substrat factologic, cu intenţia vădită de a prejudicia atât pe subsemnatul, cât şi pe subscrisa. Această susţinere este întemeiată având în vedere ansamblul articolelor ce au fost prezentate în mod exhaustiv în conţinutul cererii de chemare în judecată.
În aceste împrejurări, nu se poate considera că exigenţele trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare sunt îndeplinite în prezenta cauză, având în vedere că, din ansamblul articolelor criticate prin prezentul demers, rezultă neîndoielnic faptul că intenţia dlui C. a fost aceea de a-i denigra pe reclamanţi.
Chiar şi în ipoteza în care C. ar fi străin de evenimentele şi procedurile desfăşurate la nivelul intern al B. S.A., acesta îndeplinind doar rolul de "jurnalist", rezultă cu evidenţă că destabilizarea reclamantului A. din funcţia de preşedinte executiv/director general al B. S.A. şi decredibilizarea în faţa participanţilor la piaţa de capital s-au realizat cu sprijinul celor doi martori audiaţi în prezenta cauză, respectiv dl E. şi dl F..
Recurenţii au arătat în faţa instanţei de apel că dl C., în contextul în care afirmă că nu cunoaşte aspectele ce au loc la nivelul intern al subscrisei (deşi acestea constituie subiect principal al articolelor publicate), a obţinut asemenea informaţii prin mijlocirea dlui E., membru al Consiliului de Supraveghere al B. S.A.. Or, acesta din urmă împreună cu "G.", a solicitat, pe de o parte, aprobarea pornirii acţiunii în răspundere împotriva subsemnatului şi, pe de altă parte, includerea în comisia de numărare a voturilor acţionarilor a intimatului-pârât din prezenta cauză, dl C..
Drept urmare, este evident că o persoană străină de anumite proceduri interne ce se desfăşoară în cadrul B. S.A., care pretinde că îndeplineşte exclusiv rolul de "gardian public", nu poate fi propusă aleatoriu pentru a desfăşura o anumită activitate chiar de către persoanele care au solicitat atragerea răspunderii subsemnatului pentru o pretinsă activitate managerială defectuoasă.
Mai mult, articolele publicate pe pagina on-line de ştiri www.x.ro prezintă trăsături identice cu acţiuni prejudiciabile trecute (2014, 2015), analizate de către instanţele de judecată, ce au fost direcţionate împotriva subscrisei, a conducerii sale şi a subsemnatului. Acestea au fost întreprinse de către un grup de acţionari, reţinut în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti drept "G.". Între membrii acestui grup (din care fac parte şi persoanele ascultate în calitate de martori în prezenta cauză -F. şi E.) şi pârâtul C. există o legătură directă şi evidentă, toţi aceştia urmărind decredibilizarea reclamanţilor în rândul persoanelor interesate de activitatea B. S.A. şi, în final preluarea conducerii acestei societăţi.
Pentru a înţelege contrarietatea dintre interesele grupului şi cele ale recurenţilor, este de avut în vedere că, în urmă cu un an, erau în derulare peste 65 de procese civile la instanţele judecătoreşti competente din Mun. Constanţa şi mai multe plângeri penale.
Mai mult, pentru a doua oară abuzul de minoritate al acţionarilor ce formează "G." a fost reţinut cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2015 prin decizia nr. 511/2017.
Or, având în vedere, pe de o parte, legătura dintre "G." şi dl C., iar, pe de altă parte, că obiectul prezentului demers judiciar constă în atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia, urmare a publicării în mediul on-line de informaţii defăimătoare şi cu caracter continuu cu privire la subsemnatul şi subscrisa, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că în prezenta cauză nu se poate pune problema existenţei unei fapte ilicite, raportat la probatoriul ce a fost administrat în acest sens.
În aceste împrejurări, deşi s-a dovedit că acţiunile intimaţilor-pârâţi reprezintă fapte ilicite, care nu se circumscriu noţiunii de libertate de exprimare a presei, instanţa de apel a făcut în mod eronat aplicarea dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.
V. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. S.A. şi A. împotriva deciziei nr. 1959/Ap din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă.
A fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
VI. Apărările formulate în recurs.
În recurs intimaţii S.C. D. S.R.L. şi C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat .
VII. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
1. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.
2. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.
Altfel spus, esenţială este calitatea motivării, iar nu simpla înşiruire cantitativă de afirmaţii care, în logica judecăţii, nu îşi vădesc în concret necesitatea.
3. Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte şi prin alte decizii ale sale, recurenţii înşişi evocând decizia nr. 1954/30 mai 2014 prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic ce are vocaţia a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conţinutul lor, sunt în măsură să influenţeze soluţia.
4. Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, aşadar, înţelese dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conţinutul hotărârii judecătoreşti impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
5. Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susţin recurenţii că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia trimite, cu îndestulătoare evidenţă, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar şi pertinent, totodată suficient şi adecvat, motivele care i-au fondat raţionamentul şi îi susţin soluţia.
6. Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenţii, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, şi nici că instanţa ar fi uzat doar de afirmaţii generale, analiza consideratelor evidenţiind preocuparea curţii de apel a stabili prin raportare la probe (inclusiv prin raportare la probe administrate direct în apel) elementele de fapt relevante şi de a aplica la acestea, în mod concret, dispoziţiile legale incidente.
7. Este de avut în vedere, sub acest aspect, că instanţa de apel a făcut o examinare a fiecăruia dintre articolele de presă invocate de reclamanţi, evidenţiindu-le particularizările utile în planul judecăţii, analizând, totodată, şi alte chestiuni de fapt precum acelea privitoare la: (in)existenţa unei legături între pârâtul C., pe de o parte, şi F. şi E., pe de altă parte, în scopul de a-l denigra şi discredita pe reclamantul A., slăbindu-i poziţia de conducere în cadrul B. S.A.; influenţa articolelor reclamate asupra cotaţiilor bursiere ale acţiunilor B. S.A..
8. Concluzia instanţei de apel privitoare la stabilirea corectă de către prima instanţă a situaţiei de fapt şi la corecta aplicare a normelor legale incidente, nefiind întrunite cerinţele legale în raport de care putea fi angajată răspunderea civilă a pârâţilor, apare, aşadar, ca suficient motivată şi având un grad îndeajuns de ridicat de concreteţe şi pertinenţă, neputându-se considera că aceasta se mărgineşte la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.
9. Nu există, aşadar, temeiuri pentru a considera că decizia instanţei de apel ar fi lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 174 şi 175 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
10. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Tot astfel, art. 30 alin. (6) din Constituţia României stabileşte că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
11. Este acceptat că noţiunea de viaţă privată are un conţinut care variază în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul social căruia îi aparţine.
12. Conform interpretărilor oferite acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, viaţa privată cuprinde dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul la viaţă privată socială şi dreptul la un mediu înconjurător sănătos.
13. În sensul C.E.D.O., noţiunea de viaţă privată este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică.
14. În domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O. intră şi dreptul la reputaţie, acesta fiind înţeles ca o componentă a vieţii private a persoanei.
15. Sub aspectul manierei de reglementare a libertăţii de exprimare, sunt de avut în vedere dispoziţiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. (1) stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii şi idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
16. Întrucât nici exerciţiul libertăţii de exprimare nu este unul absolut, alin. (2) al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora.
17. Cum adeseori s-a menţionat în jurisprudenţa C.E.D.O. (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunţată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. (1) al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, o condiţie primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. (2) al articolului, libertatea de exprimare priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind o exigenţă a pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică.
18. Libertatea de exprimare este, prin urmare, înţeleasă ca având o importanţă crucială pentru buna funcţionare a democraţiei; în acelaşi timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din C.E.D.O. instituie şi unele restricţii, instanţa europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie îşi asumă inclusiv îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate şi de alţi factori de circumstanţiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de C.E.D.O., libertatea de exprimare - deci şi libertatea de opinie - trebuind supusă cerinţei de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăţi democratice.
19. În planul relaţiei dintre libertatea de exprimare şi necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor altor persoane, instanţa europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informaţii, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesul public şi să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 09 noiembrie 2006).
20. Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la problemele de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, C.E.D.O. a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunţată în cauza Nielsen şi Johnsen contra Norvegiei).
21. Mai este util a reţine, subsumat aceleiaşi analize cu valoare de principiu, că şi în hotărârea "Morar contra României" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat aceste consideraţii, arătând, între altele, că "presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, legate în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, aceasta are totuşi obligaţia de a comunica, respectând îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes general" (paragraful 52), precum şi că ziariştilor "… le este permis totuşi să recurgă la o anumită doză de exagerare" (paragraful 58).
22. Complementar celor de mai sus, Înalta Curte apreciază că deşi, în mod obişnuit, limitele criticii considerate admisibile sunt mai largi în cazul oamenilor politici, în calitatea lor de persoane publice a căror activitate, implicând învestire cu încredere din partea societăţii (ori a unei părţi a acesteia), poate fi supusă unei examinări mai severe, nu poate fi totuşi respinsă nici teza potrivit căreia atunci când o persoană ocupă o poziţie profesională sau de conducere proeminentă, de natură a implica şi, după caz, afecta interesele unui mare număr de persoane, intensificarea atenţiei presei asupra unei asemenea persoane, precum şi concentrarea asupra activităţii acesteia, apar ca justificate.
23. În astfel de situaţii, faptul că persoana vizată nu are calitatea de om politic nu este, prin ea însăşi, suficientă concluziei că libertatea de exprimare prin presă şi exigenţele asociate acesteia rămân comparabile cu acelea asociate omului obişnuit; dimpotrivă, existenţa unui interes public semnificativ în legătură cu respectiva persoană, rezultată din împrejurarea că aceasta deţine prerogative de decizie care pot influenţa interesele legitime ale unui număr mare de oameni, trimite la concluzia că aceasta se află într-o situaţie care, deşi nu este în totul comparabilă cu a omului politic, justifică o înţelegere mai largă a limitelor de libertate de exprimare prin presă, deci un plus de permisivitate în înţelegerea acestor limite.
24. Trebuie, de asemenea, înţeles ca aceasta nu poate totuşi să însemne abolirea ori măcar lărgirea excesivă a unor asemenea limite şi nici renunţarea la imperativul informării cu bună-credinţă a publicului, datoria fundamentală a presei rămânând, în toate circumstanţele, aceea de a servi interesul public şi de a contribui la dezbaterea unor probleme de ordin general, într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăţi democratice.
25. În prezentul proces, instanţa de apel a reţinut, ca element de fapt relevant, că reclamanta B. S.A. are circa 7.500.000 de acţionari, deci un număr foarte mare de acţionari, în vreme ce reclamantul A. are calitatea de preşedinte al directoratului din cadrul B. S.A.. În aceste circumstanţe, dat fiind interesul public rezultat, instanţa de apel, în armonie cu prima instanţă, a apreciat în mod corect că maniera de exprimare prin presă şi mijloacele folosite cu privire la ambii reclamanţi se înscriu în limite de toleranţă mai largi, astfel cum sunt acestea acceptate în practica CEDO (cauzele Brasilier contra Franţei; Permont contra Franţei; Handyside contra U.K.).
26. În măsura în care, în urma analizării probelor administrate, instanţa de apel ar fi ajuns la concluzia că există o conivenţă frauduloasă între pârâţi şi alte persoane (precum cele indicate de reclamanţi, respectiv F. şi E.) având ca scop denigrarea cu rea-credinţă a reclamanţilor, în scopul preluării de către ele a conducerii B. S.A., s-ar fi putut considera că raţiunile şi limitele libertăţii de exprimare prin presă au fost încălcate, abandonându-se obligaţia de exercitare a acesteia cu bună-credinţă, în sensul prevederilor art. 75 alin. (2) C. civ. şi ale art. 57 din Constituţia României.
27. Or, în cauză instanţa de apel a stabilit că "(…) nu se confirmă susţinerile apelanţilor în sensul că cele 21 articole publicate în perioada 2015-2017 pe programe de ştiri on-line www.x.ro sub semnătura lui C. ar reprezenta o denigrare a apelantului A. (…)", precum şi că "(…) nu s-a dovedit existenţa unor legături directe între pârâtul C. şi martori şi cu atât mai puţin a unei înţelegeri ilicite între aceştia, în scopul preluării conducerii B. în mod abuziv".
28. Toate aceste aserţiuni au semnificaţia unor chestiuni de fapt, deci cu privire la care doar prima instanţă şi cea de apel (ca instanţe zise de fond) aveau prerogativa legală de a le stabili, Înalta Curte ca instanţă de recurs, neavând ea însăşi dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanţa de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta şi în condiţiile în care în recurs nu au fost înfăţişate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reţinerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanţa de apel s-a oprit.
29. Deşi în motivarea cererii de recurs reclamanţii au afirmat că nu înţeleg să critice modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut situaţia de fapt raportat la probele ce au fost administrate în dosar, în realitate criticile tind la a-i solicita instanţei de recurs să conchidă că, în fapt, ar fi existat o înţelegere între pârâtul C. şi martorii F. şi E. având ca scop discreditarea reclamantului A. şi preluarea de către martori/alte persoane a conducerii B. S.A.. Or, a-i cere Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanţă şi apel, ceea ce legea, aşa cum s-a precizat mai sus, nu permite.
30. Faţă de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că în raport de starea de fapt reţinută de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate şi, totodată, în urma luării în considerare a existenţei unui interes public semnificativ şi legitim în legătură cu activitatea reclamanţilor, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâţilor şi admiterea acţiunii promovate de reclamanţi. Este, deci, nefondat şi cel de-al doilea motiv al recursului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
31. În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, aşadar, ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanţi.
32. Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea recurenţilor la a-i plăti intimatului C. suma de 595 RON, iar intimatei S.C. D. S.R.L. suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. S.A. şi A. împotriva deciziei nr. 1959/Ap din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. S.A. şi A. la plata sumei de 595 RON către intimatul-pârât C. şi 4.760 RON către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.