Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. - asigurător de răspundere civilă, şi pe intervenienţii C. şi D., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul contractului RCA, la plata următoarelor sume, cu titlu de indemnizaţie (despăgubiri): 36.205,86 euro şi 50.922,29 RON, reprezentând daune materiale; 2.500.000 euro reprezentând daune morale; plata unei indemnizaţii lunare necesare pentru tratament şi însoţitor, până la încetarea stării de nevoie şi plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 26 august 2015 şi până la achitare, conform art. 38 din Norma 23/2014, urmare a unui accident auto produs în 8 aprilie 2015, a cărui victimă a fost.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 şi urm. din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii.

Prin încheierea din 7 aprilie 2016, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, iar excepţia inadmisibilităţii a fost calificată ca o apărare de fond.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 651 din 2 iunie 2016, Tribunalul Iaşi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului:

- suma de 160.400,68 RON (din care, suma de 134.703,76 RON, echivalentul sumei de 30.315,47 euro la cursul B.N.R. din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune materiale;

- suma de 4.443.400 RON (echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul B.N.R. din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune morale;

- suma de 1.250 RON lunar, cu titlu de cheltuieli cu asistentul personal, pe toată perioada încadrării în grad de handicap;

- penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 4.603.800,68 RON, începând cu 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluţionare a cererii reclamantului) şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A respins, în rest, acţiunea şi, în baza art. 50² teza I din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe reclamant să plătească suma de 120.031 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care i-a fost acordat ajutorul public judiciar.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 132.031 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care, suma de 120.031 RON, reprezentând cuantumul taxei de timbru la care a fost obligat reclamantul, şi suma de 12.000 RON, reprezentând onorariul apărătorului.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia nr. 879 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., precum şi apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 651 din 2 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 2.500 RON lunar, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru tratamentul de recuperare, începând de la momentul introducerii acţiunii (11 noiembrie 2015) şi până la momentul încetării recuperării.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli cu asistent personal.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

A fost obligată intimata S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. şi reclamantul A..

4. Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 februarie 2017 şi repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, care a dispus măsurile procesuale necesare în derularea procedurii de filtru.

Recursurile au fost declarate de ambele părţi în termenul legal, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate. Recurentul-reclamant a declarat calea de atac la 14 februarie 2017, decizia atacată fiindu-i comunicată la 18 ianuarie 2017 - dosar apel, iar recurenta-pârâtă a declarat recurs la 28 decembrie 2016, decizia atacată fiindu-i comunicată la 20 ianuarie 2017 - dosar apel.

Recurenta-pârâtă a depus motivele de recurs la 1 februarie 2017 (data poştei).

La 16 februarie 2017, a fost înregistrată, la dosarul cauzei, cererea formulată de intimata D., prin care a solicitat anularea recursului formulat de pârâtă, ca netimbrat şi nemotivat. A solicitat înlăturarea susţinerii acesteia, potrivit căreia litigiul pendinte ar decurge dintr-o cauză penală.

La 20 februarie 2017 (data poştei), a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamantul A., prin care a invocat nulitatea recursului declarat de pârâtă, pentru neachitarea taxei judiciare de timbru şi pentru nemotivare. Întâmpinarea a fost comunicată.

La 3 martie 2017, reclamantul A. a formulat alte apărări, arătând că recursul pârâtei nu este motivat în termenul legal şi că este nul, deoarece motivele de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pârâta nu a indicat motivul de nelegalitate pe care şi-a întemeiat recursul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

La 6 martie 2017, E., lichidator judiciar provizoriu şi reprezentant legal al pârâtei S.C. B. S.A., aflată în faliment, a depus, la dosarul cauzei, răspuns la întâmpinarea reclamantului A., susţinând că excepţiile invocate de acesta nu sunt incidente speţei. A depus, în copie, certificatul de grefă privind sentinţa nr. 132 din 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. B. S.A.

La 22 martie 2017, E., lichidator judiciar şi reprezentant legal al pârâtei S.C. B. S.A., a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând, în principal, suspendarea judecării acestei căi de atac în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, iar, în subsidiar, constatarea nulităţii recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În final, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, înregistrat la 3 aprilie 2017, prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei în întregul ei, deci, şi a recursului declarat de pârâtă; respingerea excepţiei de nulitate a recursului, invocate de pârâtă, şi înlăturarea celorlalte apărări.

S-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea, în principiu, a recursurilor.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

La 13 aprilie 2017, recurentul-reclamant A. a depus, la dosarul cauzei, punctul său de vedere la raport.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 879 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la 21 septembrie 2017, în şedinţă publică.

Cu privire la excepţia, invocată de recurentul-reclamant, de nulitate a recursului pârâtei pentru nemotivarea în termenul legal, instanţa şi-a menţinut poziţia şi argumentele exprimate în raport, în sensul că pârâta a motivat calea de atac în termenul legal.

Cu privire la timbrarea recursurilor, s-a stabilit că:

- recurentul-reclamant A. datorează în recurs, în raport de pretenţiile contestate, taxă judiciară de timbru în cuantum de 36.617,75 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;

- recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. datorează, în recurs, taxă judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor contestate în această cale de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

5. Judecata în recurs

S-a pus în vedere recurentei-pârâte S.C. B. S.A. să precizeze, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii de admitere în principiu, valoarea pretenţiilor contestate în recurs şi să timbreze la această valoare, sub sancţiunea anulării cererii de recurs, pentru neîndeplinirea cerinţei privind timbrarea.

Recurenta S.C. B. S.A., prin lichidatorul său judiciar E., a depus, la 6 iulie 2017, precizări privind suma contestată şi a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost admisă prin încheierea din 14 septembrie 2017, în sensul că s-a dispus scutirea acestei părţi de la plata taxei judiciare de timbru.

Recurentul A. a solicitat, la 24 august 2017 (data poştei), acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru datorate în recurs, iar, prin încheierea din 11 septembrie 2017, această cerere a fost admisă.

Împotriva încheierii din 14 septembrie 2017, considerată potrivnică hotărârii prin care s-a stabilit obligaţia de timbrare a recursurilor, a formulat cerere de revizuire reclamantul A., iar, până la soluţionarea acesteia, cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 23 noiembrie 2017.

Cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 1682 din 27 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar recursul exercitat împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 166 din 24 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

La 15 aprilie 2019, recurentul-reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea constatării perimării, Înalta Curte respingând excepţia perimării pentru considerentele invocate în încheierea din 16 mai 2019 şi a dispus repunerea cauzei pe rol, din oficiu, rămânând în pronunţare asupra cererii de suspendare a judecării cauzei, formulate în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, cerere respinsă prin încheierea din 3 iunie 2019.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a constatat închise dezbaterile în cauză.

Pentru a oferi părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise şi în vederea deliberării, pronunţarea s-a amânat, succesiv, la 21 noiembrie 2019, apoi la 4 decembrie 2019, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

6. Motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant A.

1. La 14 mai 2015, recurentul, prin avocat, a formulat cerere de despăgubiri, prin care a solicitat 5.000.000 euro daune morale, 200.000 euro daune materiale şi prestaţie periodică pe toată perioada invalidităţii.

Faţă de textul imperativ al art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, începând cu 14 mai 2015, dată la care reclamantul-recurent a avizat pârâtei-intimate, în scris, producerea evenimentului rutier şi a solicitat plata daunelor, pârâta era obligată fie să transmită către reclamant o ofertă de despăgubire, fie să răspundă cererii formulate, printr-o notificare motivată.

De altfel, anterior, pârâta societate de asigurare, prin intermediul unui avocat, a luat legătura cu avocatul recurentului şi a solicitat înscrisurile doveditoare cu privire la victimele accidentului, promiţând că va face o oferta de plată a daunelor.

Toate actele medicale au fost comunicate avocatului pârâtei de către avocatul reclamantului la 23 aprilie 2015, prin e-mail, probă care a fost anexată cererii introductive.

Pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor legale în termenul stabilit expres de legiuitor, respectiv de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, astfel că, potrivit art. 37 alin. (2) din Normă, datora sumele solicitate de reclamant prin notificarea din 14 mai 2015.

Reclamantul, deşi nu avea o obligaţie în acest sens, a încercat şi o conciliere directă cu pârâta, conciliere ce a fost refuzată de aceasta.

Cu toate ca, potrivit art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, intimata datora reclamantului exact sumele solicitate prin notificarea din 14 mai 2015, întrucât nu a respins-o motivat şi nici nu a făcut o contraofertă în termenul de 3 luni, recurentul a solicitat, prin demersul său judiciar, o sumă mult redusă. Diminuarea acestei sume de către instanţă contravine dispoziţiilor legale mai sus citate.

Instanţa de apel nu a argumentat de ce a înlăturat acest motiv de apel şi nici nu a menţionat care este temeiul legal al reducerii sumei solicitate prin acţiunea introductivă, în condiţiile în care cuantumul acesteia este mai mic decât cel la care recurentul are dreptul potrivit legislaţiei în vigoare.

2. Totodată, în situaţii similare cu cea din speţă, având în vedere vârsta reclamantului, faptul ca a suferit o vătămare gravă şi ireversibilă, care l-a făcut dependent de un însoţitor permanent şi îl lipseşte de o viaţă normală, practica instanţelor de judecată este aceea de a acorda despăgubiri care să fie de natură să compenseze, măcar parţial, handicapul victimelor. În acest sens, recurentul a citat, în acţiunea introductivă, două cazuri, fiind de notorietate şi cel al unei tinere care a primit 3.000.000 euro în urma unui accident soldat cu pierderea mâinii.

În ceea ce priveşte limitele de despăgubire, potrivit art. 24 alin. (1) din Normă, asigurătorii au obligaţia de a stabili aceste limite, care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de A.S.F., iar alin. (2) lit. b) din acelaşi articol prevede că, "pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României".

Or, este evident că, în cauza de faţă, pretenţiile privind daunele materiale şi morale solicitate de reclamant nu depăşesc nivelul stabilit de legiuitor, ci se situează mult sub acesta.

În concluzie, critica sentinţei cu privire la diminuarea nelegală a daunelor materiale şi morale solicitate nu a fost analizată de instanţa de apel, iar reducerea despăgubirilor pretinse încalcă dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce priveşte diminuarea despăgubirilor materiale şi morale, în contradicţie cu art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

7. Motivele de recurs formulate de pârâta S.C. B. S.A.

Pârâta S.C. B. S.A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, diminuarea daunelor materiale şi morale la care a fost obligată, precum şi respingerea penalităţilor de întârziere acordate, ca fiind nelegale.

În subsidiar, a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere de la rămânerea definitivă a sentinţei.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a respins excepţiile pe care le-a invocat în apărare, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în baza unor prezumţii, iar nu a unor temeiuri de drept, această soluţie nefiind legală.

1. Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a fost înlăturată pe baza unor prezumţii, a unor presupuneri ale celor două instanţe, bazate strict pe susţinerile din adresa organului de cercetare penală. Or, pentru faptul că partea vătămată a înţeles să-şi retragă plângerea prealabilă, nu s-au mai efectuat cercetări în dosarul penal, cercetări de natură a elucida cauzele producerii evenimentului rutier. Astfel, atât în referatul cu propunere de clasare, cât şi în ordonanţa de clasare, se arată că autoarea accidentului ar fi pierdut controlul autoturismului şi s-ar fi răsturnat. Aceste afirmaţii nu sunt susţinute de niciun argument ştiinţific, ci doar de simple supoziţii ale organelor de cercetare.

Curtea a reţinut că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei.

Cu toate acestea, instanţele de fond au motivat respingerea excepţiei strict în baza celor cuprinse în ordonanţă.

Mai mult, persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, intervenienta C., nu şi-a asumat faţă de victima sa, reclamantul din prezenta cauză, obligaţia de a plăti despăgubiri civile.

2. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că această excepţie trebuia admisă, întrucât nu a fost dovedită vinovăţia persoanei asigurate.

Din cererea de chemare în judecată, precum şi din declaraţia autentificată sub numărul x/23 octombrie 2015 rezultă, fără echivoc, faptul că, între părţi, a intervenit împăcarea, reclamantul retrăgându-şi plângerea penală. Acesta a declarat ca s-a împăcat cu învinuitul, nemaiavând niciun fel de pretenţii faţă de persoana menţionată.

Potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (2) C. pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Ca urmare, împăcarea părţilor atrage şi înlăturarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, stingând acţiunea civilă prin care s-ar tinde la repararea consecinţelor civile ale faptei cu privire la care a operat împăcarea între învinuit şi victimele infracţiunii.

Ca efect al împăcării părţilor, persoana vinovată de producerea accidentului de vehicule, intervenienta C., nu mai răspunde pentru prejudiciul produs reclamantului, iar asigurătorul de răspundere civilă nu mai poate fi obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea acestei infracţiuni. Astfel, nu se poate accepta ideea că ar exista două acţiuni civile conexe acţiunii penale: una, ce poate fi promovată împotriva inculpatului, şi alta, ce ar putea fi promovată împotriva asigurătorului.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile pentru care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie, şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

Cum, ca efect al manifestării de voinţă a autorului şi victimei sale, acţiunea civilă s-a stins, victima infracţiunii pierde dreptul de a mai pretinde ulterior, pe calea unei acţiuni separate, introduse la instanţa civilă, repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin săvârşirea infracţiunii.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii reclamantului.

3. Pe fond, recurenta-pârâtă a susţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, precum şi Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Referitor la cuantumul despăgubirilor materiale, societatea de asigurări poate acorda despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, numai în cazul unor cheltuieli dovedite prin înscrisuri.

Instanţa de fond a acordat, cu titlu de daune materiale, sume excesive raportat la documentele depuse de către reclamant şi la natura acestor cheltuieli. De exemplu, suma de 3.000 euro, aferentă achiziţionării unui căruţ special pentru practicarea tenisului, nu se încadrează în cheltuielile ce se pot pune în sarcina asigurătorului.

Mai mult, documentele justificative depuse nu sunt achitate de către reclamant, ci de către intervenienta D., care este asigurata societăţii.

În atare condiţii, aceste cheltuieli, dacă sunt dintre cele ce se încadrează în dispoziţiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pot fi solicitate de către asigurată, şi nu de către reclamant, deoarece nu acesta le-a suportat.

4. Cu privire la daunele morale solicitate, potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Consideră că şi acestea sunt exagerate raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, neavând caracter reparator şi rezonabil, ci rolul unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Acordarea acestui tip de daune tinde să acopere un prejudiciu moral, ce nu poate fi cuantificat pecuniar. De aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze pierderea produsă, în măsura în care, aşa cum se arată în literatura de specialitate, daunele morale nu antrenează, prin ele însele, o diminuare a patrimoniului părţilor civile şi nici o pierdere economică.

Referitor la stabilirea sumelor destinate reparării prejudiciului moral, se impune aprecierea acestora de către instanţă, prin raportare la principii care ţin de echitate, astfel încât să se asigure o justă şi integrală dezdăunare a părţilor civile.

Afirmaţiile instanţei de fond, în sensul că nu se poate avea în vedere o medie a despăgubirilor acordate de către curţile de apel sunt contrazise de art. 50 punctul 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în care se arată că, la stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, se acordă daune morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Astfel, solicitarea ca instanţa de fond să ţină seama de jurisprudenţa chiar a Curţii de Apel Iaşi se bazează pe dispoziţiile legale în materia asigurărilor.

În legislaţia diverselor state europene, există, pentru asemenea situaţii, grile în baza cărora se acordă despăgubirile materiale şi morale, astfel încât şi instanţele naţionale pot avea în vedere aceste modalităţi de calcul, care să cuprindă mai multe aspecte, cum ar fi mijloacele de existenţă ale părţilor.

Instanţele române au la dispoziţie Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, ca recomandare de acordare a cuantumului despăgubirilor morale. Acesta este o sinteză a soluţiilor judiciare obţinute de-a lungul anilor, pe plan naţional, în speţe privind acordarea de daune morale ca urmare a prejudiciilor produse în urma evenimentelor rutiere.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuia să se ţină seama de recomandările Ghidului şi, pe cale de consecinţă, admiţând recursul, în rejudecare, să se reaprecieze contravaloarea prejudiciului în raport de acest standard şi să diminueze cuantumul sumelor datorate cu acest titlu.

5. Criticând obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, recurenta a invocat dispoziţiile art. 37 alin. (4), art. 46 alin. (3) şi art. 74 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, de care instanţele nu au ţinut seama, şi a susţinut că plata despăgubirilor se poate efectua numai după ce hotărârea de obligare la plata despăgubirilor rămâne definitivă.

A arătat că a depus toate diligenţele pentru a rezolva litigiul pe cale amiabilă şi nu se află în culpă, întrucât, la 26 mai 2015, prin adresa nr. x, a solicitat reclamantului să-i pună la dispoziţie, în vederea instrumentării dosarului de daună, certificatul medico-legal din care să rezulte numărul de zile de îngrijiri medicale, precum şi documentele eliberate de organele competente din care să reiasă persoana vinovată de producerea accidentului şi eventuala alcoolemie. Această adresă a fost primită de reclamant la 27 mai 2015, prin fax.

Nici până la acest moment nu există dovada clară a vinovăţiei persoanei asigurate, iar recurenta nu se află în posesia documentelor solicitate, astfel încât este incidentă ipoteza prevăzută în art. 46 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform căruia "despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse".

În speţă, este incident şi art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit căruia "despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". Or, cum s-a menţionat deja, recurenta nu deţine documente din care să rezulte vinovăţia asiguratei sale şi nici nu poate cuantifica dauna.

Conform art. 74 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive".

Prin urmare, plata despăgubirilor se face la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile, deci, la momentul pronunţării deciziei Curţii de Apel Iaşi, astfel încât nu poate fi obligată la penalităţi decât ulterior rămânerii definitive a hotărârii respective.

În concluzie, instanţele nu au ţinut seama de dispoziţiile art. 46 alin. (3) coroborate cu art. 74 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, motiv pentru care solicită respingerea petitului privind penalităţile de întârziere, ca neîntemeiat.

În drept, a invocat art. 483 şi urm. C. proc. civ.

8. Apărările formulate în cauză

În dosar au formulat întâmpinări recurenţii, precum şi intimata D..

1. Recurentul-reclamant A. a solicitat anularea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A., ca netimbrat; anularea recursului întrucât aceasta nu a motivat, în termen legal, calea de atac, raportat la dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., care fac trimitere la art. 468 alin. (2)-(4), şi la declararea recursului anterior comunicării deciziei atacate; nu a indicat, prin cererea de recurs, niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. criticile sale nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de textul de lege menţionat.

Pe fond, a susţinut că recursul pârâtei nu este întemeiat.

2. Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant, prin care a solicitat respingerea excepţiilor de nulitate invocate de acesta din urmă.

3. Intimata D. a solicitat anularea recursului declarat de pârâtă, întrucât nu a fost timbrat şi nu cuprinde motivele căii de atac. A arătat că nu poate fi primită susţinerea acestei părţi, privind decurgerea prezentei cauze dintr-o cauză penală.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prioritar analizei recursurilor, vor fi cercetate aspectele referitoare la incidenţa măsurii încetării acţiunii judiciare, prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la dispoziţiile art. 262 alin. (4), art. 242 şi art. 75 alin. (2) din actul normativ menţionat, cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 36/2018 şi la art. 460 C. proc. civ., privind unicitatea căii de atac.

Recurenta S.C. B. S.A., reprezentată de lichidatorul judiciar provizoriu E., a solicitat, prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului, suspendarea judecării recursului acestuia în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

A arătat că, prin sentinţa nr. 132 din 16 februarie 2017 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea Autorităţii de Supraveghere Financiară şi s-a dispus începerea procedurii falimentului B. S.A., hotărâre care are un caracter executoriu potrivit prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

A susţinut că, prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, au fost stabilite măsuri derogatorii de la dreptul comun, care duc la respectarea caracterului concursual, colectiv şi egalitar al procedurii insolvenţei/falimentului.

Conform art. 262 alin. (4) din Lege, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

Recurentul-reclamant a combătut susţinerea recurentei-pârâte, arătând că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 instituie o dispoziţie derogatorie de la dispoziţia generală cuprinsă în art. 75 din aceeaşi lege.

În opinia sa, din interpretarea art. 262 alin. (4) din legea menţionată şi a art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, rezultă că judecarea cauzelor, respectiv a căilor de atac, trebuie să se realizeze de o manieră unitară.

Prin încheierea de şedinţă din 3 iunie 2019, cererea de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea falimentului nr. 85/2014, formulată de recurenta-pârâtă, a fost respinsă.

S-a reţinut că măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului şi că, în speţă, nu se mai poate dispune suspendarea în baza acestui text legal, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 132 din 16 februarie 2017, hotărâre care a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a apelului, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. B. S.A.

În dezbaterea contradictorie a părţilor a fost pusă, însă, problema dacă deschiderea procedurii falimentului debitoarei-pârâte produce efecte asupra acţiunii introductive de instanţă, demarate anterior acestei măsuri, respectiv asupra recursurilor declarate de ambele părţi, în sensul dacă poate interveni, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, fie încetarea acţiunii, fie încetarea căilor de atac.

Dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă prevăd că:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.".

Dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Lege prevăd că "nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului".

Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 prevăd că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, iar creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit legii speciale.

Se reţine, deci, că obiectul acestei norme priveşte stabilirea efectelor hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare în ceea ce priveşte soarta juridică a acţiunilor judiciare, a celor extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

Această normă, însă, nu reglementează efectul hotărârii de deschidere a procedurii falimentului intervenite pe parcursul soluţionării sau după declararea căii de atac de către debitor împotriva unei hotărâri pronunţate într-o astfel de cauză.

În realitate, dispoziţiile art. 262 alin. (4) reprezintă reluarea, în materie de asigurări, a dispoziţiei cu caracter general din art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, mai puţin în ceea ce priveşte durata suspendării - până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii -, care se regăseşte în teza finală a acestui din urmă text de lege şi cu care se completează, potrivit art. 242 din acelaşi act normativ.

De asemenea, contrar opiniei recurentului-reclamant, dispoziţiile art. 262 alin. (4) nu sunt derogatorii nici de la dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, întrucât cele două norme au un obiect diferit de reglementare, prima vizează suspendarea de drept a acţiunilor, în timp ce cealaltă se referă la soluţia nesuspendării căilor de atac declarate de debitor, pentru ipoteza în care hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a intervenit după exercitarea căii de atac de către debitor, cum este şi cazul speţei de faţă.

Cele două texte de lege, având un obiect de reglementare distinct, raportul dintre acestea nu poate fi cel de la norma generală la cea specială, astfel încât nu este incident principiul specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 262 alin. (4) se completează cu art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare este reglementat într-un capitol distinct al legii, anume în Capitolului IV din Titlul II din actul normativ de referinţă.

În Secţiunea I din Capitolul IV al legii speciale se dispune, prin art. 242, că "prevederile cap. I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Această normă, fiind plasată în Capitolul IV din Titlul II, trimiterea, din conţinutul ei, la dispoziţiile Capitolului I nu poate privi decât prevederile Capitolului I din acelaşi Titlu II al Legii.

Or, Capitolul I din Titlul II este constituit din prevederile art. 38 - art. 182 ale Legii şi este divizat în 9 Secţiuni, iar singura dintre aceste secţiuni pe care legiuitorul - prin dispoziţiile art. 242, anterior citate, - o exclude, în mod expres, de la aplicare în ceea ce priveşte falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare este Secţiunea a 6-a, secţiune care este constituită din segmentul de texte de la art. 132-144 din Legea nr. 85/2014.

Ca atare, prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, fiind plasate în cuprinsul Capitolului I din Titlul II, rezultă că sunt aplicabile în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte falimentul societăţilor de asigurare sau de reasigurare, date fiind dispoziţiile art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Totodată, este de menţionat că, în considerentele deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, publicate în M.O., Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în raport cu art. 21 din Constituţia României, privind accesul liber la justiţie, s-a reţinut, cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa legii insolvenţei, că "această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării. Totodată, s-a reţinut că, având în vedere că textul de lege considerat neconstituţional se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, fiind evident că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţei de judecată se cirscumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate." (paragr. 18)

"Legea nr. 85/2014 introduce, în mod expres, şi excepţii de la această suspendare de plano a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepţii care sunt cuprinse, spre exemplu, la art. 75 alin. (2) lit. a), (…)." (paragr. 19)

" (…) În acest context, creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor [art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014]. Prin urmare, din evaluarea acestor prevederi legale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte creanţele de asigurări, îşi găsesc aplicarea în coroborare cu cele ale art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege." (paragr. 20)

"Ca atare, faţă de cele prezentate, raportate la speţa dedusă judecăţii, Curtea observă că prevederile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I (din care fac parte şi dispoziţiile art. 75, care conţin şi excepţii de la procedura suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului), cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol." (paragr. 21)

"În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea observă că, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materia insolvenţei, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situaţia specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenţei a justificat instituirea unor norme de procedură speciale, fapt ce nu înseamnă, însă, că nu se asigură o garanţie efectivă drepturilor creditorilor." (paragr. 23)

"Faţă de acestea, se constată că, din examinarea prevederilor criticate, precum şi având în vedere interpretarea logică şi sistematică a tuturor prevederilor în materie, nu se poate reţine că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 este contrar principiului accesului liber la justiţie." (paragr. 24)

Aceste argumente au fost avute în vedere de Curtea Constituţională, pentru respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin decizia nr. 36/2018, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

În concluzie, revenind la problema încetării acţiunii judiciare formulate de reclamant, respectiv a căilor de atac declarate în cauză, coroborând dispoziţiile art. 75 alin. (1), alin. (2) lit. a), art. 242 şi art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 460 C. proc. civ., privind principiul unicităţii căii de atac, Înalta Curte constată că nu se poate dispune o asemenea măsură în ce priveşte niciunul dintre demersurile procesuale în discuţie.

Din perspectiva art. 75 alin. (1) cu referire la art. 262 alin. (4) şi art. 242 din Legea insolvenţei, încetarea acţiunii introductive de instanţă presupunea să fi intervenit suspendarea de drept a judecării cauzei în acea fază procesuală, determinat de hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, ceea ce nu este cazul, hotărârea respectivă fiind pronunţată la 16 februarie 2017, ulterior declarării recursurilor.

Prin urmare, problema suspendării de drept s-ar fi putut pune direct în dosarul de recurs, cu consecinţa, în cazul aplicării unei asemenea măsuri, a încetării căii de atac exercitate de cele două părţi. În speţă, prezenta instanţă a respins cererea de suspendare formulată de recurenta pârâtă, determinat de împrejurarea că, la momentul soluţionării cererii, hotărârea de începere a procedurii falimentului rămăsese deja definitivă, prin neexercitarea apelului. Or, cum s-a arătat deja, suspendarea de drept putea opera, în condiţiile art. 75 alin. (1), până la definitivarea hotărârii judecătoreşti de intrare în faliment.

Pe lângă argumentele pentru care s-a dispus respingerea cererii de suspendare, problema relevantă constă în aceea dacă, cel puţin din punct de vedere teoretic, legea specială permitea suspendarea recursului declarat de pârâta în faliment, pentru ca, în mod corelativ, să se poată discuta încetarea căii de atac (iar nu a acţiunii judiciare, întrucât poate înceta doar demersul procesual cu privire la judecarea căruia s-a dispus suspendarea, respectiv recursul). Pentru motivele arătate în precedent, recursul declarat de pârâtă era exclus de la suspendare, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, calea de atac trebuia, deopotrivă, judecată, iar nu suspendată, deoarece, din perspectiva art. 460 C. proc. civ., recursul este o cale de atac unitară, a cărei soluţionare nu poate fi divizată, având în vedere unicitatea obiectului acesteia - decizia instanţei de apel.

În plus, în contextul în care, anterior hotărârii de intrare în faliment, ambele părţi declaraseră recurs, nu i se poate refuza reclamantului soluţionarea căii de atac, el având, în aceeaşi măsură cu recurenta pârâtă, dreptul la un proces echitabil, care implică, conform art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părţi să-şi poată susţine şi valorifica drepturile, respectiv apărările formulate.

În consecinţă, faţă de cele anterior menţionate, Înalta Curte urmează să se pronunţe, într-o judecată ce nu poate fi divizată, atât cu privire la recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A., a cărui judecată nu încetează, pentru considerentele precedente, cât şi cu privire la recursul formulat de reclamantul A..

Cu privire la excepţiile privind nulitatea recursurilor, pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste excepţii sunt neîntemeiate, întrucât parte dintre criticile din ambele căi de atac sunt susceptibile de încadrare în motivele menţionate la pct. -ele 6 şi 8, urmând ca acele susţineri care exced aspectelor de nelegalitate a deciziei recurate să nu fie examinate de prezenta instanţă.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. -ele 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza că instanţa va proceda la examinarea prioritară a primelor două motive din recursul declarat de pârâtă, deoarece acestea supun dezbaterii modalitatea de rezolvare a unor excepţii procesuale, care se verifică anterior chestiunilor de fond, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

II. 1. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a S.C. B. S.A., instanţa de apel a considerat că, în mod corect, prima instanţă a respins-o, determinat de cele stabilite prin două decizii obligatorii date în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) şi art. 57 din Legea nr. 136/1995, s-a statuat că răspunderea civilă delictuală a autorului faptei prejudiciabile, bazată pe art. 998 C. civ., coexistă cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate de Legea nr. 136/1995 (deciziile în interesul legii nr. 1/28 martie 2005 şi nr. 29/16 noiembrie 2009).

Curtea a menţinut situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, conform căreia, din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organul de cercetare la 8 aprilie 2015, accidentul rutier soldat cu vătămarea reclamantului a fost cauzat de culpa exclusivă a conducătorului autoturismului, C., care a încălcat normele rutiere. Pârâta nu a probat o altă împrejurare ce ar atrage lipsa culpei sau o culpă concurentă cu cea a conducătorului autovehiculului în producerea accidentului, neexistând, în acest sens, nici măcar un început de dovadă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei pârâte, culpa autorului accidentului nu a fost reţinută în baza unor prezumţii simple, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., care, de altfel, sunt recunoscute ca mijloace de probă, ci în baza unor înscrisuri.

Pe de altă parte, împrejurarea că, urmare a retragerii plângerii penale de către reclamant, cu consecinţa clasării cauzei, nu s-au mai efectuat cercetări în dosarul penal, privind vinovăţia conducătorului auto, nu prezintă relevanţă în sensul pretins de recurenta-pârâtă, al inexistenţei acestei condiţii a răspunderii delictuale, întrucât S.C. B. S.A. avea posibilitatea completării probatoriului în dosarul instanţei civile. Sub acest aspect, cum s-a arătat deja, Curtea a reţinut că pârâta nu a contraprobat cele stabilite, în fapt, de către prima instanţă.

De asemenea, considerentele instanţei de apel în legătură cu dispoziţiile legii penale, de care instanţa civilă nu este legată, şi cu efectele hotărârii penale definitive de achitare sau încetare a procesului în ceea ce priveşte prejudiciul sau vinovăţia autorului faptei (art. 1365 C. civ.), considerente avute în vedere la analizarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar nu a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu infirmă posibilitatea instanţei civile de a se folosi de mijloacele de probă administrate în dosarul penal. În acest sens, dispoziţiile art. 44 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 prevăd că despăgubirile se stabilesc, printre altele, în baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, organul de cercetare care a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2015, document reţinut de instanţa de apel, având o asemenea competenţă.

Împrejurarea că acest act a fost avut în vedere şi în dosarul penal, la soluţia de clasare, nu contrazice dispoziţiile art. 1365 C. civ. şi, ca urmare, nici raţionamentul instanţei de apel. Conform dispoziţiei legale enunţate, în ipoteza în care instanţa penală a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal, răspunderea civilă delictuală nu este înlăturată, rămânând în sarcina instanţei civile să se pronunţe în sensul determinării persoanei responsabile din punct de vedere civil şi a vinovăţiei acesteia, pentru a putea fi obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, chiar dacă aceasta nu constituie infracţiune. Lipsa caracterului penal al unei fapte sau lipsa vinovăţiei din punct de vedere penal nu exclude răspunderea civilă şi nu privează victima de dreptul de a cere în instanţă repararea prejudiciului care i-a fost produs. Aceasta este raţiunea textului de lege în discuţie, iar nu că instanţa civilă nu s-ar putea folosi de mijloace de probă administrate în faza de cercetare penală, în determinarea vinovăţiei autorului faptei, din perspectivă civilă.

Cât priveşte asumarea de către intervenienta C. a plăţii despăgubirilor către reclamant, o astfel de obligaţie nu subzistă pentru antrenarea răspunderii asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu proprietarul autoturismului implicat în accident, dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 reglementând o acţiune directă a persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului, indiferent de poziţia autorului faptei privind plata acestor despăgubiri.

În concluzie, decizia Curţii de Apel vizând justificarea legitimării procesuale pasive a asigurătorului este corectă, în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

II.2. Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a menţinut, de asemenea, hotărârea primei instanţe sub acest aspect, de respingere a excepţiei în discuţie.

Curtea a considerat că, în raport cu art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., conform căruia "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", se impune concluzia că, în cazul în care procurorul este cel care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în cazul în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile. Ca atare, o acţiune civilă întemeiată pe răspunderea delictuală este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme nu a fost constată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent. Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1365 C. civ., al căror conţinut a fost redat în precedent, reţinând că regula instituită prin acest text de lege este nouă şi prevede că instanţa civilă nu este ţinută nici măcar de hotărârea penală definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei. Concluzia instanţei de apel a fost în sensul că, cu atât mai mult, instanţa civilă nu poate fi legată de rezoluţia procurorului din faza de urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de neîncepere a urmăririi penale.

Decizia Curţii de Apel este corectă sub acest aspect, dar pentru argumentele prezentei instanţe de recurs, care înlocuiesc considerentele instanţei anterioare de control judiciar.

Referirea la dispoziţiile art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. este eronată, întrucât dosarul penal finalizat cu ordonanţa de clasare din 16 decembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui a fost iniţiat ulterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. (1 februarie 2014, conform art. 603 alin. (1) din acelaşi cod coroborat cu art. 103 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare). Prin urmare, este incident art. 13 alin. (1) din noul C. proc. pen., potrivit căruia "legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse de la intrarea ei în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii". În speţă, deci, nu se poate pune problema aplicării textului de lege din vechiul C. proc. pen., la care s-a raportat instanţa de apel.

Pe de altă parte, în invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pârâta a vizat instituţia "împăcării" şi consecinţele acesteia din perspectiva acţiunii civile, conform art. 159 alin. (2) din noul C. pen., de asemenea, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 şi în legătură cu care, se poate, deci, pune problema aplicării normei enunţate.

Art. 159 alin. (2) C. pen. nu este, însă, incident în prezenta cauză.

Astfel, conform prevederii legale menţionate, "împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă", cea de-a doua ipoteză interesând litigiul de faţă.

Efectul pretins de recurentă în ceea ce priveşte acţiunea civilă se produce doar în cazul "împăcării", care presupune un act bilateral intervenit între persoana vătămată şi autorul faptei, prin care se manifestă acordul de voinţă al acestora în sensul de a se împăca. Împăcarea operează în cazul infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi dacă este prevăzută explicit de lege - art. 159 alin. (1) C. pen.

Spre deosebire de instituţia "împăcării", retragerea plângerii prealabile, astfel cum este reglementată în art. 158 C. pen., reprezintă un act unilateral de voinţă, care înlătură răspunderea penală în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De asemenea, în cazul retragerii plângerii prealabile, textul de lege nu prevede o dispoziţie similară cu cea din art. 159 alin. (2) C. pen., în sensul stingerii acţiunii civile. În plus, efectul împăcării, sub aspectul stingerii conflictului de natură civilă din procesul penal, reglementat în ipoteza acestui act bilateral de voinţă, nu este prevăzut şi pentru ipoteza retragerii plângerii prealabile şi nici nu poate fi extins la o asemenea ipoteză, în absenţa unei dispoziţii legale exprese. Aceasta chiar dacă, din punct de vedere faptic, dar nu şi juridic, se poate presupune că retragerea plângerii prealabile are la bază înţelegerea prealabilă dintre părţi în sensul manifestării ca atare a actului unilateral de voinţă.

În speţă, conform declaraţiei autentificate sub nr. x/23 octombrie 2015 de S.P.N. F. şi G. (dosar nr. x/2015, vol. I, Tribunalul Iaşi, pag. 164-166), reclamantul şi-a retras plângerea faţă de C., act în raport de care s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa şi retragerea plângerii prealabile.

Prin urmare, nepunându-se problema împăcării, reglementate de art. 159 C. pen., ci a retragerii plângerii prealabile, nu se poate primi susţinerea recurentei pârâte în sensul stingerii acţiunii civile, care, în opinia sa, ar fi reprezentat un impediment la exercitarea acţiunii civile pe cale separată, care face obiectului prezentului dosar.

În concluzie, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, dar pentru considerentele precedente ale instanţei de recurs şi care nu mai necesită analiza şi a altor argumente expuse de Curtea de Apel în soluţia adoptată asupra criticilor referitoare la excepţia în discuţie.

Pe fondul cauzei, ambele părţi au combătut, printre altele, cuantumul daunelor acordate, în mod evident, cu consecinţe diferite invocate de acestea, în sensul majorării, din perspectiva reclamantului, respectiv al diminuării, din cea a pârâtei. Cum prima dintre criticile recurentului-reclamant, sub acest aspect, vizează o chestiune ce pune în discuţie dreptul său la admiterea integrală a cererii de chemare în judecată, faţă de comportamentul pârâtei în faza anterioară sesizării organului judiciar, şi, ca atare, independent de aprecierea instanţei asupra cuantificării daunelor în raport de criteriile legale, susţinerea respectivă trebuie examinată prioritar celorlalte critici. În consecinţă, prezenta instanţă va analiza recursul reclamantului şi, ulterior, pe cel declarat de pârâtă.

I.1. În esenţă, recurentul-reclamant arată că instanţa nu a analizat motivul de apel referitor la imposibilitatea primei instanţe de a diminua despăgubirile pretinse prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care acestea erau inferioare celor pretinse prin notificarea din 14 mai 2015, partea având dreptul la cele solicitate prin cererea de avizare daună, faţă de neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform art. 37 alin. (2) din acelaşi act normativ. Instanţa de apel nu a indicat temeiul juridic al diminuării faţă de circumstanţele date.

Critica este întemeiată.

În cadrul cererii de apel, cu referire la daunele morale, după descrierea demersurilor efectuate de reclamant pentru obţinerea despăgubirilor solicitate prin avizarea de daună din 14 mai 2015, acesta contestă soluţia Tribunalului privind reducerea sumelor pretinse cu acest titlu prin cererea de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 .

Instanţa de apel nu a răspuns acestei critici, rezumându-se să menţioneze, în considerentele deciziei atacate, că, faţă de cele reţinute în analiza apelului pârâtei, referitor la cuantumul daunelor morale, "nu se impune nici majorarea cuantumului daunelor morale, judecătorul fondului realizând o justă apreciere asupra prejudiciului moral suferit de reclamant".

Or, în apelul S.C. B. S.A. nu s-a examinat şi nici nu ar fi fost posibil, având în vedere interesele contrare ale părţilor sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite victimei accidentului, chestiunea invocată de aceasta din urmă, privind imposibilitatea reducerii de către instanţă a daunelor pretinse prin acţiune, în raport cu dispoziţiile art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

După cum s-a arătat, Curtea de Apel a considerat că aprecierea judecătorului primei instanţe este justă, reclamantul contestând, prin motivul de apel respectiv, însăşi posibilitatea de apreciere a judecătorului, determinat de o cauză care, după cum este reliefată de parte, nu are legătură cu criteriile specifice de evaluare a despăgubirilor morale, legate de suferinţele concrete ale persoanei prejudiciate, ci cu aspecte obiective, care, în opinia recurentului, l-ar fi îndreptăţit să obţină întreaga sumă pretinsă cu acest titlu prin cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti presupune, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, exigenţe pe care decizia recurată nu le îndeplineşte, sub aspectul criticii în discuţie.

Principiul general enunţat de dispoziţiile mai sus citate impune, cu necesitate, ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată în fapt şi în drept, pentru a da instanţelor superioare posibilitatea reală de a exercita controlul judiciar, ca o consecinţă a promovării căilor de atac.

Pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorul este obligat să expună, în considerentele hotărârii, atât situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţă prin raportare la probatoriul încuviinţat şi administrat în cauză, cât şi motivele pe care se fundamentează soluţia adoptată. Magistratul trebuie să arate în mod expres şi raţiunile pentru care a înţeles să admită o serie de pretenţii ale părţilor şi să le înlăture pe altele, cu trimitere la susţinerile şi probele administrate în cauză.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Curtea de Apel a reiterat, practic, ceea ce a reţinut prima instanţă cu privire la circumstanţele şi situaţia de fapt, fără, însă, a proceda la o examinare efectivă şi a răspunde, prin considerente proprii, tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantul A.. Aceste chestiuni, care nu şi-au găsit răspuns nici în hotărârea primei instanţe, relativ la incidenţa, în cauză, a art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în legătură cu îndreptăţirea reclamantului la acordarea integrală a despăgubirilor morale solicitate, urmare a pasivităţii asigurătorului RCA de a răspunde solicitării de reparare a daunei cauzate de accidentul rutier, trebuiau clarificate de instanţa de apel, sens în care nu s-a procedat.

În consecinţă, omisiunea de examinare a motivului de apel menţionat în precedent va conduce la admiterea recursului declarat de reclamant, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimitere a cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanţa să se conformeze exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, în rejudecare, instanţa de apel va examina critica respectivă doar în limitele în care a fost invocată în calea de atac, şi anume doar în legătură cu daunele morale, nu şi cu cele materiale.

2. Cel de-al doilea motiv de recurs prezintă două componente.

Prima vizează practica instanţelor de judecată în speţe similare, conform căreia au fost acordate despăgubiri superioare celor obţinute de reclamant, cea de-a doua se referă la îndreptăţirea acestuia de a i se acorda, cu titlu de daune morale, sumele de bani pretinse prin acţiune, întrucât nu depăşesc nivelul de 5.000.000 de euro, prevăzut în art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Sub primul aspect, Înalta Curte constată că jurisprudenţa altor instanţe naţionale nu a fost analizată de către Curtea de Apel, care a considerat că nu se impune o astfel de verificare, de vreme ce practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar dispoziţia menţionată mai sus din Norma A.S.F. are caracter de recomandare, nefiind, deci, obligatorie.

Considerentul instanţei de apel este eronat.

Conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, în cazul vătămării corporale, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Dispoziţia legală enunţată are caracter obligatoriu, în condiţiile în care părţile interesate indică hotărâri pronunţate în cauze concrete, astfel cum a procedat şi reclamantul, care a menţionat, în cererea de chemare în judecată, sub aspectul cuantumului daunelor morale, sentinţa nr. 34/COM/17 aprilie 2015 a Tribunalului Neamţ, precum şi decizia nr. 1827/11 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Raţiunea legiuitorului în stabilirea criteriului jurisprudenţial pentru evaluarea daunelor morale derivă tocmai din imposibilitatea cuantificării matematice a acestor despăgubiri, determinat şi de natura lor, de reparaţie a prejudiciului adus unor valori fără conţinut economic. Prin urmare, evaluarea despăgubirilor trebuie să se circumscrie condiţiei aprecierii rezonabile a acestora, pe o bază echitabilă, corespunzătoare suferinţelor pe care le resimte victima.

În ce priveşte modul de calcul, cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc, dar nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Determinat de imposibilitatea cuantificării exacte a atingerilor aduse unor drepturi nepatrimoniale, legiuitorul a înţeles să prevadă o limită maximă a despăgubirilor, inclusiv a celor morale, care, pentru cazul vătămărilor corporale şi deceselor, se regăseşte în art. 24 alin. (2) lit. b) din Normă, dar să ofere şi criteriul jurisprudenţial, ignorat de instanţa de apel. Practica judiciară dezvoltată în analiza unor cazuri similare celui dintr-o anumită speţă este relevantă în evaluarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate în litigiul respectiv, tocmai determinat de împrejurarea că, imposibil de cuantificat în mod strict mărimea daunelor, experienţa judiciară rezultând din hotărâri pronunţate în astfel de litigii poate şi trebuie să constituie un reper pentru judecătorul speţei respective. Aceasta pentru a nu se ajunge în situaţia unui dezechilibru în ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru cazuri asemănătoare. O astfel de raţiune a fost avută în vedere de legiuitor la adoptarea normei care menţionează jurisprudenţa instanţelor naţionale drept criteriu în aprecierea întinderii reparaţiei dreptului nepatrimonial.

Instanţa de apel, ignorând acest aspect, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fiind, astfel, întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea, în cazul în care va trece peste motivul de apel neanalizat, care a format primul punct din cererea de recurs a reclamantului, considerat ca fiind întemeiat de prezenta instanţă, va verifica jurisprudenţa instanţelor, mai precis hotărârile judecătoreşti indicate în acţiune, precum şi, pentru cele ce se vor arăta în continuare şi determinat de aceleaşi argumente, şi jurisprudenţa evocată de către pârâtă în fazele procesuale anterioare.

Referitor la cazul, apreciat ca fiind de notorietate, al victimei unui accident de circulaţie, căreia i s-a acordat suma de 3.000.000 de euro, reclamantul urmează a proba susţinerile sale prin depunerea sau, cel puţin, indicarea hotărârii judecătoreşti date în cauza respectivă.

Susţinerile recurentului vizând încadrarea pretenţiilor sale în limitele despăgubirilor stabilite în art. 24 alin. (2) lit. b) din Normă, în sensul că acestea nu depăşesc suma de 5.000.000 de euro, menţionată în textul de lege, nu se circumscrie unei veritabile critici şi, deci, nu va fi examinată de Înalta Curte, întrucât nu se referă la argumentele instanţei de apel în soluţionarea căii de atac, care nu s-au fundamentat pe înlăturarea, în parte, a cererii reclamantului determinat de încălcarea limitelor legale ale despăgubirilor.

II.3. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, criticile referitoare la cuantumul excesiv al daunelor materiale acordate reclamantului faţă de documentele justificative de la dosar nu pot fi analizate, întrucât au caracter generic, nerezultând, cu excepţia valorii căruţului special pentru practicarea tenisului, care sunt daunele materiale contestate.

Referitor la bunul indicat mai sus, instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe, de acordare a sumei de 3.000 de euro reprezentând contravaloarea căruţului special, şi-a fundamentat decizia pe înscrisurile medicale depuse la dosar, cu respectarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, iar necesitatea unui astfel de dispozitiv pentru recuperarea reclamantului rămâne în aprecierea exclusivă a instanţelor fondului, neconstituind un motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Critica vizând împrejurarea că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, sumele de bani cheltuite cu ocazia accidentului au fost suportate de persoana asigurată, iar nu de reclamant, deci, numai aceasta le-ar putea solicita, nu poate fi examinată de prezenta instanţă, ci urmează a fi avută în vedere de instanţa de rejudecare, pentru următoarele considerente:

Aceeaşi susţinere a fost formulată şi în faţa instanţei de apel, care nu s-a preocupat să-i dea un răspuns, astfel încât, în absenţa considerentelor instanţei anterioare, nu se poate exercita un control de legalitate de către Înalta Curte, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta nu a indicat, în mod concret, la care despăgubiri materiale se referă, iar verificarea documentelor justificative de către prezenta instanţă, pentru a se determina care dintre acte menţionează numele asiguratei, este incompatibilă cu structura recursului, care exclude examinări de fapt, în legătură cu mijloacele de probă. Ca atare, în faza apelului, pârâta va trebui să facă precizări exprese, pentru fiecare dintre sumele de bani cheltuite, pe care dintre acestea le consideră a fi achitate de persoana asigurată.

Nu în ultimul rând, instanţa de rejudecare va trebui să lămurească, în legătură cu fiecare dintre sumele achitate de asigurat, dacă înscrisurile justifică o asemenea plată, cu ce titlu au fost plătite, respectiv în numele propriu al asiguratei sau pentru reclamant, în condiţiile în care D. nu a formulat o cerere în pretenţii, conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Totodată, potrivit art. 1472 C. civ., plata poate fi făcută nu numai de către debitor, ci de orice persoană, chiar dacă este terţ în raportul obligaţional, în ultimul caz, o astfel de plată fiind considerată valabilă şi făcută în numele debitorului.

În concluzie, în rejudecare, pentru a putea răspunde acestui motiv al căii de atac declarate de pârâtă, Curtea urmează a stabili care sunt sumele de bani efectuate de asigurat şi cu ce titlu, ţinând seama de dispoziţiile legale evocate mai sus.

4. În legătură cu daunele morale, este întemeiată afirmaţia privind omisiunea instanţei de apel de a examina jurisprudenţa instanţelor naţionale, mai precis a celor ieşene, invocată de recurentă în fazele procesuale anterioare, în condiţiile în care sunt depuse la dosar astfel de hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 337 CIV/12 iunie 2015 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal - dosar Tribunal, vol. II; decizia nr. 59/28 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă - filele x acelaşi dosar; decizia nr. 219/25 februarie 2016 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal - filele x acelaşi dosar).

Argumentele pentru care Înalta Curte constată ca fiind întemeiată această critică sunt identice cu cele expuse în analiza primei componente din cel de-al doilea motiv al recursului declarat de reclamant, evident cu consecinţe diferite pentru pârâtă, care a solicitat diminuarea lor, şi care vor fi avute în vedere ca atare, de către instanţa de apel, sub rezerva exprimată deja, de a se trece peste critica formulată de reclamant în cadrul motivului de apel neexaminat de către instanţă.

În consecinţă, sub aspectul ignorării jurisprudenţei naţionale, Curtea a încălcat dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce determină admiterea recursului declarat de S.C. B. S.A., cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanţa va examina şi practica judiciară evocată de către pârâtă.

Cât priveşte modalitatea de calcul adoptată de alte state europene, afirmaţiile pârâtei nu pot fi primite, de vreme ce textul de lege sus-menţionat condiţionează estimarea daunelor morale numai în raport de legislaţia şi jurisprudenţa din România. În acelaşi sens, se au în vedere şi dispoziţiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, care stabilesc că acordarea despăgubirilor se realizează în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul, deci, cu legile române.

În egală măsură, nu este fondată nici critica referitoare la omisiunea instanţei de apel de a ţine seama de Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, deoarece acest ghid conţine doar date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor de judecată şi a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăţilor de asigurări.

Aceste date nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă şi, deci, caracter obligatoriu pentru instanţe.

În plus, cuantumul daunelor morale într-o speţă dată trebuie să se aprecieze în raport de despăgubirile acordate în cauze similare acelei speţe, o astfel de evaluare a asemănării circumstanţelor din diferite procese putându-se realiza doar de organul judiciar învestit cu cauza respectivă.

5. Sub aspectul momentului de la care sunt datorate de către pârâtă penalităţile de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, critica este întemeiată, în condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului şi pentru acest motiv.

Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte data de la care curg penalităţile de întârziere, şi anume 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluţionare a cererii reclamantului). Curtea a constatat, prin raportare la art. 37 şi urm. din Norma A.S.F. nr. 23/2014 şi la poziţia adoptată de asigurător în soluţionarea cererii de daună, care nu a notificat reclamantului, în termen de 3 luni de la avizare, respingerea dosarului, că devin incidente dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ. A considerat că este lipsită de relevanţă susţinerea pârâtei privind necesitatea completării dosarului cu elemente de natură a stabili persoana vinovată de producerea accidentului şi, totodată, inexplicabilă atitudinea pârâtei, care, în contextul incertitudinii privind persoana vinovată, a făcut o ofertă de despăgubire după aproximativ 6 luni de la expirarea termenului legal.

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile, respectiv data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I)/data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (teza a II-a).

Fiecare dintre aceste două momente implică o derulare diferită a dosarului de daună şi a despăgubirilor cuvenite victimei accidentului.

Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, convenţia tripartită între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I). În acest sens, art. 37 alin. (4) teza I trebuie coroborat cu art. 58 alin. (1) şi art. 59 alin. (1) şi (3), care condiţionează plata despăgubirilor de acceptarea ofertei de despăgubire de către persoana păgubită, deci realizarea acordului de voinţă între părţile implicate, de declaraţia de acceptare a despăgubirii fără rezerve şi pretenţii ulterioare din partea victimei şi de absenţa, în termen de 30 de zile, a obiecţiunilor la plata efectuată de asigurător în contul indicat de persoana păgubită, caz în care se consideră că aceasta a fost integral despăgubită.

Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, indiferent de motivul pentru care s-a apelat la instanţă, situaţie în care despăgubirea se plăteşte de asigurător în maximum 10 zile de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire la care este obligat (teza a II-a din art. 37 alin. (4). Şi acest text de lege trebuie coroborat cu art. 68 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevede că, "în cazul în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive.

Mai trebuie menţionat că dispoziţiile art. 38 din actul normativ enunţat, avute în vedere de instanţa de apel în determinarea momentului de la care curg penalităţile de întârziere, nu stabilesc un astfel de moment, ci doar cazurile în care sunt datorate penalităţile, prin raportare la obligaţiile menţionate în art. 37, cuantumul lor şi proporţia despăgubirilor la care se aplică, după cum acestea din urmă nu au fost achitate sau au fost plătite în parte.

Cum art. 38 din Normă nu reglementează momentul de la care curg penalităţile, iar acestea sunt aferente, conform aceluiaşi text de lege, cum este şi firesc, despăgubirilor datorate şi neplătite, interesează momentul la care aceste despăgubiri sunt stabilite în mod neechivoc, în funcţie de cele două situaţii evocate în art. 37 alin. (4), dată de la care sumele de bani datorate cu acest titlu devin certe, lichide şi exigibile. După cum s-a menţionat deja, în ipoteza acordării despăgubirilor pe cale judiciară, este relevant momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.

Nu în ultimul rând, mai trebuie precizat că, deşi dispoziţiile art. 38 trimit la termenele prevăzute în art. 37, înăuntrul cărora nu au fost îndeplinite de către asigurător obligaţiile stabilite în sarcina sa prin acest din urmă text de lege sau au fost îndeplinite defectuos, nu momentul expirării acestor termene trebuie să reprezinte reperul în raport de care se consideră că penalităţile curg. Aşa cum s-a arătat în precedent, penalităţile sunt legate de obligaţia de plată a despăgubirilor, fiind relevant dacă aceste sume se stabilesc prin contractul încheiat între părţi sau pe cale judiciară, în ultimul caz, fiind datorate în maximum 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Neîndeplinirea, în termen, a obligaţiilor stipulate în sarcina asigurătorului, conform art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pot avea, eventual, influenţă în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite victimei accidentului, în condiţiile alin. (2) din acelaşi text de lege, dar nu asupra momentului de la care curg penalităţile de întârziere. Or, problema cuantumului despăgubirilor în raport de nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) de către asigurător reprezintă, în speţă, motivul de apel neanalizat de instanţa anterioară, ceea ce va conduce, pentru argumentele expuse, la admiterea recursului declarat de reclamant, chestiunea în discuţie urmând a fi examinată în rejudecare.

În concluzie, aşa cum rezultă din istoricul litigiului de faţă, nu s-a încheiat între părţi o convenţie, nu s-a acceptat oferta de despăgubire propusă, astfel încât a fost demarat prezentul litigiu, context în care devine aplicabilă teza a doua din art. 37 alin. (4) al Normei A.S.F. nr. 23/2014.

Penalităţile de întârziere sunt datorate dacă despăgubirile menţionate în hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu sunt achitate în maximum 10 zile de la primirea hotărârii de către asigurător, expirarea termenului de 10 zile marcând şi momentul de la care încep să curgă aceste penalităţi, când pârâta devine culpabilă pentru neexecutarea obligaţiei stipulate, în sarcina sa, prin dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

De asemenea, în rejudecare, se va ţine seama şi de susţinerile reclamantului, care, prin concluziile scrise depuse în dosarul de recurs, a arătat că, până la acest moment, i s-a plătit suma de 1.222.686 RON, din care 450.000 de RON achitată de către Fondul de Garantare, dar şi de dispoziţiile art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora penalităţile de întârziere se aplică la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Prin urmare, critica recurentei este întemeiată şi sub acest aspect, în condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelurilor, în limitele casării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 879 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2019.