Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 330/2020

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2011, la data de 05.05.2011, reclamanţii H. Bucureşti, A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor: la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând lipsa de folosinţă în perioada 01 mai 2008 - 01 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1; la plata unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/lună) şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului menţionat, că potrivit PUG-ului capitalei acesta a fost încadrat în zona a VI-a - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat - şi cu toate demersurile pe care le-au făcut pentru aprobarea unui alt plan zonal, solicitările nu le-au fost aprobate, astfel încât sunt în imposibilitate de a exercita dreptul de proprietate în deplinătatea lui, limitările aduse exerciţiului acestuia fiind de natură a aduce atingere înseşi substanţei dreptului, imposibilitatea folosirii terenului echivalând cu scoaterea lui din circuitul civil şi cu o veritabilă expropriere de fapt.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, art. 1075 - 1077 C. civ., art. 998 - 999 C. civ.

Ulterior, valoarea obiectului cererii a fost precizată de către reclamanţi, la suma de 5.993.478 euro, solicitându-se şi pentru viitor o chirie de 12 euro/mp/lună.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamanţi a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1.05.2008 -19.06.2013; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 5.000 RON reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantei H. Bucureşti şi numiţilor C. şi D., li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot x situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 13.270 mp, în baza titlului de proprietate nr. x eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti la data de 15.04.2002 în temeiul Ordinului Prefectului nr. 244/15.04.2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 republicată, privind fondul funciar, art. 34 din Legea nr. 1/2000 şi a procesului-verbal nr. x/21260 eliberat la data de 21.05.2002 de Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 01.02.2005, de către BNP E., C. i-a vândut reclamantei A., cota indiviza de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4.976,25 mp.

D. a decedat şi a fost moştenită de către reclamantul B., conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.

Potrivit adresei nr. x/17.10.2008, Planul urbanistic general aprobat prin H.C.G.M.B nr. 269/2000 suprafaţa de teren de 13.270 mp, situată în str. x, a fost încadrată în zona spaţiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice.

Pentru a putea deroga de la prevederile Planului urbanistic general, prin schimbarea folosinţei şi destinaţiei terenului, în vederea edificării unui imobil, reclamanţii au întocmit un plan urbanistic zonal "str. x, Bucureşti", conform căruia suprafaţa actuală a spaţiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcţii (5300 mp) şi alei, terase şi parcaje (3970 mp). În vederea aprobării ulterioare a PUZ-ului menţionat, reclamanţii au obţinut avizul favorabil de urbanism nr. x/14.05.2003, a cărui valabilitate a fost stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14.05.2008, fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 3385/3.12.2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539/26.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a), pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru P.U.Z. "str. x".

Prin Decizia civilă nr. 2489/30.11.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost admise recursurile reclamanţilor din prezenta cauză împotriva Sentinţei civile nr. 1435/10.04.2009 a Tribunalului Bucureşti, a fost modificată în tot sentinţa, fiind obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecţia Mediului Bucureşti să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuinţe, cu privire la imobilul situat în str. x, Bucureşti.

Prin cererile nr. x/13.05.2010 şi nr. y/13.05.2010, reclamanţii au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi Direcţiei Asistenţă Tehnică şi Juridică a CGMB, emiterea hotărârii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul proprietatea reclamanţilor situat în municipiul Bucureşti, str. x, solicitare respinsă pe motiv că terenul în discuţie este încadrat în zona V1-a zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat.

În plus, Tribunalul a reţinut că reclamanta H. Bucureşti a ridicat, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi alin. (2) al O.U.G. nr. 114/2007 care modifică şi completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, potrivit cărora schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Prin Decizia nr. 1416/17.12.2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinând: "împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. Că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedica persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege, să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Ca atare, Tribunalul a constatat că, în ciuda tuturor demersurilor întreprinse de către reclamanţi până la acest moment, aceştia nu şi-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitaţi de PUG-ul actual, la a utiliza terenul potrivit funcţiunilor de spaţiu plantat public.

În drept, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, art. 480 C. civ., stabilindu-se că prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă, se poate reţine existenţa unei ingerinţe în dreptul exclusiv de proprietate al reclamanţilor, care din cauza restrângerii excesive a posibilităţii de exercitare (în condiţiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate, expropriere în fapt a reclamanţilor, fără a exista o justă şi prealabilă despăgubire.

Tribunalul a reţinut că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că interdicţia schimbării destinaţiei terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deşi neamenajat ca spaţiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, reprezintă o privare a reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul a reţinut că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1.05.2008 - 19.06.2013, criteriul proporţionalităţii ar fi respectat, motiv pentru care a admis în parte acţiunea în acest sens.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamanţilor privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru viitor, considerându-se că prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual în condiţiile în care pot interveni schimbări în situaţia juridică a terenului.

3. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii H. Bucureşti, A. şi B. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de fond atât sub aspectul cuantumului prejudiciului privind lipsa de folosinţă, cât şi sub aspectul respingerii solicitării lor de stabilire a unei chirii viitoare.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că pronunţarea hotărârii a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, fiind permisă ingerinţa statului, pentru protejarea unui interes superior, în prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane, iar art. 480 C. civ. corespunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează, în substanţă, dreptul de proprietate. Instanţa de fond a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a verifica dacă sunt întrunite cerinţele care justifică atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina Municipiului Bucureşti, având în vedere că prin emiterea PUG-ului, Municipiul Bucureşti nu a săvârşit o faptă ilicită, ci a emis un act în acord cu dispoziţiile legii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanţii H. Bucureşti, A. şi B., prin mandatar A., şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia civilă nr. 305 A din 11 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti; a admis apelul formulat de reclamanţi şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 13.270 mp, situat în Bucureşti, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20.06.2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi A. şi B. a sumei de 2.503 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând modificarea în tot a soluţiei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia civilă nr. 919/25.05.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat decizia şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă, analizând cu prioritate critica referitoare la greşita obligare a recurentului la plata de despăgubiri pentru lipsa unui temei legal, a constatat că verificarea pretenţiilor reclamanţilor de către instanţa de apel a fost realizată atât din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale consacrate de dreptul intern (art. 998 C. civ.) ale căror condiţii s-a reţinut a nu fi îndeplinite, cât şi a normelor europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, ale căror cerinţe s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate.

Din această perspectivă, a reţinut că reclamanţii au solicitat verificarea pretenţiei deduse judecăţii doar din perspectiva cadrului legal intern reprezentat de dispoziţiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de aceştia în cuprinsul acţiunii cu care au învestit instanţa de fond având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani. Cauza juridică a acţiunii reclamanţilor - înţeleasă ca scop către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie - constă în intenţia obţinerii de către aceştia de despăgubiri băneşti ca urmare a faptei, negative, imputabile pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică să îşi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren.

Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanţi îşi au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ. potrivit căruia "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

Cu toate acestea, prin decizia recurată, deşi se reţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, se constată corect procedeul judiciar realizat de instanţa de fond sub aspectul aplicării directe a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional, fără însă ca raţionamentul juridic îmbrăţişat atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel să fi fost justificat sub aspectul înlăturării normei interne şi al aplicării directe, pe baza priorităţii, a Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

S-a reţinut de către instanţa de recurs, că aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenţiei privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosinţă având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât şi a normei convenţionale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Fiind învestite cu soluţionarea unei cereri în pretenţii ce implică incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ., instanţele de fond aveau obligaţia de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa contenciosului european.

În contextul în care sunt invocate de către părţi încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute şi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinarea sub aspectul menţionat se impunea tocmai pentru a se verifica în concret păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.

Or, numai în ipoteza identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispoziţiile Convenţiei europene, instanţele de judecată sunt îndreptăţite a da eficienţă priorităţii blocului de convenţionalitate, în sensul inaplicabilităţii normei interne şi al aplicării directe a normei convenţionale, apreciată mai favorabilă.

Prin urmare, s-a reţinut că, faţă de aceste contradicţii semnalate, se impune ca instanţa de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 20 iunie 2017, sub nr. x/2011*.

1. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin Decizia civilă nr. 511 A din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în majoritate, urmare a constituirii completului de divergenţă, a fost admis apelul formulat de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1352 din 19.06.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o integral, în sensul că a respins în întregime cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a fost respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva Deciziei civile nr. 511 A din 22 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii, care au solicitat modificarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei Tribunalului Bucureşti în sensul obligării pârâtului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 5.993,478 euro, conform variantei 3 din raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi a sumei de 12 euro/mp/lunar începând cu data de 20.06.2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului, iar în subsidiar la plata sumei de 2.662.980 euro, precum şi la plata sumei de 2,67 euro/mp/lunar începând cu data de 20.06.2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului; respingerea apelului formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

3. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia civilă nr. 692 din 03 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii H. Bucureşti, A., B. împotriva Deciziei nr. 511 A din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că este întemeiată susţinerea conform căreia, în soluţionarea cauzei la rejudecare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, atunci când a considerat că decizia de casare ar fi tranşat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că acesta ar fi dat în mod exclusiv de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că instanţa de trimitere ar fi trebuit să realizeze doar o verificare a concordanţei acestui text cu normele convenţionale, pentru a aprecia asupra priorităţii aplicării lor.

În realitate, instanţa de recurs a reţinut o aplicare contradictorie în cauză "a normei legale interne şi a celei convenţionale", ceea ce în opinia acesteia "denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi".

Chiar atunci când de o manieră confuză face referire la dispoziţiile art. 998 C. civ. ca "reprezentând temei juridic indicat de reclamanţi în cuprinsul acţiunii", decizia de casare nu dă dezlegare temeiului de drept al pretenţiilor reclamanţilor în sensul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., adică fixând în acest fel limitele rejudecării în apel.

Aceasta întrucât, pe de o parte, trimiterea la dispoziţiile art. 998 C. civ. este realizată în contextul în care instanţa de recurs anterioară analizează "din această perspectivă" judecata efectuată de instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Pe de altă parte, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti - deci, inclusiv în situaţia deciziilor de casare - sunt acele considerente care au caracter decisiv, explicând şi justificând soluţia adoptată.

Or, soluţia de casare cu trimitere a fost determinată, conform considerentelor deciziei, de necesitatea ca "instanţa de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei".

În acest context, a reţine că temeiul juridic a fost tranşat prin decizia de casare, că el este dat de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că doar în legătură cu incidenţa sau nu, a acestui text la speţă, trebuie verificate pretenţiile reclamanţilor, reprezintă o denaturare a dezlegărilor în drept cu caracter obligatoriu cărora trebuia să le facă aplicarea instanţa de apel la rejudecare.

În ipoteza în care acest aspect ar fi fost tranşat, astfel cum în mod greşit reţine instanţa de apel, soluţia de casare determinată de necesitatea lămuririi temeiului juridic al pretenţiilor nu îşi mai avea nicio justificare. Ca atare, nu este vorba de o statuare "imuabilă" asupra acestui aspect, în sensul în care instanţa de recurs ar fi stabilit temeiul juridic al pretenţiilor şi ar fi trimis cauza spre rejudecare doar pentru a se face verificări asupra încadrării situaţiei de fapt în textul de lege indicat.

La fel, aprecierea că instanţa de trimitere ar fi trebuit să facă doar analiza raportului dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 porneşte de la premisa greşită a identificării şi clarificării temeiului juridic al pretenţiilor reclamanţilor de către instanţa de recurs, premisă bazată pe aceeaşi lipsă de distincţie între considerentele cu caracter obligatoriu (decisiv şi înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al deciziei din recurs şi considerentele nenecesare (supraabundente) care, nereflectându-se în soluţia adoptată, nu sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat şi deci, nu se pot impune ca atare la reluarea judecăţii.

Astfel cum s-a arătat anterior, nefiind vorba de o tranşare a temeiului juridic al pretenţiilor reclamanţilor prin soluţia de casare (ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ.), ci de necesitatea ca instanţa de trimitere să realizeze o astfel de analiză (prin raportare, evident, la elementele cererii de chemare în judecată), este eronat raţionamentul instanţei de apel conform căruia singura analiză pe care o mai putea face era cea a "concursului juridic dintre art. 998 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1".

S-a reţinut că este fondată, de asemenea, critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că aceştia tind la o modificare a cauzei juridice în apel, prin indicarea unei exproprieri de fapt, ca reprezentând actul de ingerinţă în dreptul lor de proprietate, fără plata nici unei despăgubiri, impunându-se imobilului un regim urbanistic incompatibil cu dreptul de proprietate privată.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa de apel porneşte de la aceeaşi premisă eronată, a "decelării" temeiului juridic prin decizia de casare, considerând că adăugarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 998 - 999 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ. ("chiar prioritar topografic celorlalte texte") art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, nu "schimbă datele problemei şi nu reclamă aprecierea învestirii instanţei şi cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C. civ..".

Or, dispunându-se casarea pentru identificarea temeiului juridic al pretenţiilor, instanţa de apel nu se putea raporta decât la elementele cererii de chemare în judecată, nefiind în puterea de apreciere a acesteia să înlăture texte legale care fundamentaseră pretenţiile reclamanţilor (considerând că astfel "nu sunt schimbate datele problemei").

Tot astfel, cauza acţiunii (adică izvorul pretenţiilor reclamanţilor, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia) nu putea fi determinată decât pe baza motivelor acesteia.

Pe acest aspect, reclamanţii au arătat, conform cererii care a învestit prima instanţă, că pârâtul nu a modificat P.U.G.-ul în sensul solicitat, terenul fiind încadrat în zona a VI-a - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat -, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei indemnizaţii pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectare a înseşi substanţei dreptului şi cu o veritabilă "expropriere de fapt".

În acest context, al inexistenţei unei reglementări interne a instituţiei exproprierii de fapt, trebuie văzută şi referirea făcută la art. 1 din Protocolul nr. 1 în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi ulterior, la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană în legătură cu protejarea dreptului de proprietate (în asemenea situaţii în care, fără a se dispune lipsirea efectivă de drept a titularului, prin acte ale autorităţii statale, i se aduc astfel de atingeri care îi afectează substanţa, unită cu lipsa oricărei indemnizări).

Or, fără să se raporteze la elementele acţiunii şi ignorând atât temeiurile de drept invocate, cât şi cauza indicată a pretenţiilor, instanţa de apel a reţinut că această cauză juridică ar fi reprezentată de "fapta negativă, imputabilă pârâtului, de a nu modifica P.U.G., faptă care îi împiedică pe reclamanţi să îşi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren".

În acest sens, instanţa de apel a reţinut pe de o parte, că această cauză juridică ar fi fost identificată ca atare prin decizia de casare şi pe de altă parte, că ea ar fi fost menţionată şi detaliată în aceşti termeni în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că "prin nemodificarea Planului Urbanistic General al capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanţii l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiţi de folosinţa bunului".

Considerentul instanţei de apel este eronat şi realizat în afara cadrului procesual întrucât decizia de casare, pentru argumentele arătate anterior în legătură cu caracterul obligatoriu, înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al dezlegărilor în drept ale acesteia, nu tranşează nici chestiunea temeiului legal şi nici a cauzei juridice (dimpotrivă, face referire la identificarea normei legale "evocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată").

În acelaşi timp, considerentul este greşit întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii nu fac referire la fapta ilicită ca fiind reprezentată de refuzul autorităţii de a modifica P.U.G. prin adoptarea P.U.Z. propus de reclamanţi, ci la "imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa" de aşa manieră încât a fost lipsit de substanţa sa, ceea ce echivalează cu o adevărată "expropriere de fapt", contravenind art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referirea pe care o fac reclamanţii la refuzul modificării P.U.G.-ului şi demersurile anterioare în acest sens nu reprezintă decât parte din prezentarea de către aceştia a elementelor de fapt ale pricinii pentru a arăta modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei anumite conduite a autorităţilor şi în pofida diligenţelor depuse de titularii dreptului de proprietate de-a lungul anilor, la lipsirea acestora de atributul de a se "bucura", în sensul dispoziţiilor art. 480 C. civ., de proprietatea bunului lor.

Identificând astfel în mod eronat cauza juridică a acţiunii reclamanţilor ca fiind reprezentată de refuzul autorităţilor de modificare a P.U.G. în sensul solicitat de către petenţi, instanţa de apel a reţinut şi a opus în mod greşit în acest litigiu şi efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din Decizia nr. 8544/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a tranşat asupra faptului că "obligarea pârâtului să emită o hotărâre favorabilă de aprobare a P.U.Z.-ului în str. x - " este neîntemeiată.

Critica formulată pe acest aspect de către recurenţi are, de asemenea, caracter fondat, în contextul în care, conform cererii de chemare în judecată aceştia n-au pretins impunerea unei asemenea obligaţii autorităţii locale, ci dimpotrivă, necontestând dreptul acesteia de a adopta reguli de urbanism sau de a expropria terenuri aflate în proprietate privată, doar au contestat modul ilegal de a proceda (în sensul că nemodificând P.U.Z-ul, nici nu au expropriat terenul şi nici nu au acordat o compensaţie echitabilă).

De aceea, valorificarea efectului pozitiv dedus din hotărârea menţionată anterior, pe motiv că "obiectul acelei acţiuni reprezintă cauza juridică a celei din prezentul proces" este lipsită de pertinenţă şi de relevanţa juridică pe care o acordă instanţa de apel dezlegărilor jurisdicţionale din procesul anterior în prezentul litigiu.

Pentru a se opune efectul pozitiv al lucrului judecat într-un proces ulterior este necesar să existe nu tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., ci o identitate de chestiune litigioasă care să facă să funcţioneze prezumţia de lucru judecat în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ. (adică, un aspect litigios în relaţia dintre părţi, odată dezlegat jurisdicţional, nu poate fi contestat sau combătut într-un litigiu ulterior).

În speţă însă, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu contestă dreptul autorităţii administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pun în discuţie situaţia creată, ca urmare a adoptării unor astfel de planuri de urbanism şi a lipsei unei exproprieri legale în ce priveşte exerciţiul dreptului de proprietate al acestora.

De aceea, opunerea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, neavând legătură cu aspectul litigios dedus judecăţii în prezenta cauză nu putea contribui, cum apreciază instanţa de apel, la reţinerea caracterului licit al faptei de îngrădire a exerciţiului dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât nu avea legătură cu cauza juridică a cererii de chemare în judecată (şi ca atare, nu putea fi valorificat sub forma prezumţiei de lucru judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ.).

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că soluţionarea cauzei în apel s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 şi art. 294 C. proc. civ., denaturându-se dezlegările obligatorii ale deciziei de casare şi cauza juridică a acţiunii de primă instanţă, ceea ce a atras o judecată în afara limitelor procesuale stabilite pe de o parte, prin caracterul obligatoriu al considerentelor necesare, înzestrate cu autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare şi pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată care a fixat, prin elementele ei, limitele desfăşurării procesului.

Aceste neregularităţi procedurale atrag incidenţa motivului recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia decizia a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind posibilă, faţă de judecata cauzei în afara cadrului procesual, o soluţionare a fondului acesteia direct în calea extraordinară de atac a recursului.

S-a stabilit ca, la reluarea judecăţii, instanţa de apel să aibă în vedere, cu respectarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., temeiul legal al pretenţiilor şi respectiv, cauza juridică a acestora, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, care face referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanţilor în chiar substanţa lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare. Astfel, să fie avute în vedere dispoziţiile legale invocate în cererea de chemare în judecată ca reprezentând temei juridic al pretenţiilor, respectiv, art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 998 - 999 C. civ., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată prin motivele de recurs, alături de celelalte critici de fond care pentru motivele arătate, ce au impus casarea cu trimitere, nu au putut face obiect de analiză în această fază procesuală.

C. Al treilea ciclu procesual

În a doua rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 12 aprilie 2019, sub nr. x/2011**.

1. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin Decizia nr. 985 A din 1 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Sentinţei civile nr. 1352 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi H. din cadrul Universităţii Bucureşti, A. şi B. împotriva aceleaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 13.270 mp, situat în Bucureşti, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20.06.2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă H. din cadrul Universităţii Bucureşti a sumei de 393.614,15 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, iar către apelanţii-reclamanţi A. şi B. a sumei de 697.654,12 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de expert şi onorarii de avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente de fapt şi de drept:

Decizia pronunţată de instanţa supremă a trasat limitele de rejudecare a cauzei din perspectiva cercetării "temeiului legal al pretenţiilor şi a cauzei juridice a acestora, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, care face referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanţilor în chiar substanţa lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare".

Totodată, instanţa de casare a stabilit că "se vor avea în vedere dispoziţiile legale invocate în cererea de chemare în judecată ca reprezentând temei juridic al pretenţiilor, respectiv, art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 998 - 999 din C. civ., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată prin motivele de recurs".

În aceste condiţii de limită procesuală, analiza juridică trebuie să se conformeze întru totul dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs, fără a putea ignora cadrul procesual în care s-a dispus rejudecarea pricinii, respectiv analiza criticilor formulate de către apelanţii-reclamanţi cu privire la respingerea solicitării de stabilire a unei chirii viitoare (nu s-a mai insistat asupra primului motiv de apel ce viza cuantumul prejudiciului în varianta 3 a raportului de expertiză, părţile înţelegând să nu îl mai susţină la termenul de judecată din 24.06.2019), motivele de apel formulate de către apelantul Municipiul Bucureşti care privesc fondul litigiului, respectiv încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, greşita apreciere a instanţei cu privire la existenţa unei adevărate exproprieri, reţinerea eronată a situaţiei de fapt şi neverificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu în ultimul rând cuantumul şi modalitatea de calcul a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte apelul declarat de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, acesta a fost analizat cu prioritate în raport de apelul declarat de reclamanţi, deoarece a vizat stabilirea dreptului la acordarea despăgubirilor, cu relevanţă în soluţionarea căii de atac exercitată de partea adversă, care s-a referit la greşeala instanţei de fond cu privire la întinderea şi acordarea prejudiciului pentru viitor cât timp se menţine regimul juridic actual al terenului. Or, chestiunea supusă analizei de către reclamanţi este incidentală modalităţii de rezolvare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii în primă instanţă.

În aceste condiţii procedurale, instanţa de apel a reanalizat cauza, prin prisma susţinerilor părţilor şi a probelor administrate, în limitele fixate prin cererile de apel.

Expunând pe larg situaţia de fapt dedusă judecăţii, a reţinut că reclamanţii au solicitat repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă şi stabilirea unei chirii viitoare pe calea unei răspunderi civile delictuale a unităţii administrativ-teritoriale, prin raportare la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, limitele impuse prin O.U.G. nr. 195/2005 fiind de natură a aduce atingere substanţei acestuia, chestiune care echivalează cu o adevărată expropriere de fapt, contrară prevederilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 din C. civ.

A apreciat ca fiind pertinente susţinerile apelantului Municipiul Bucureşti, în sensul că instanţa de fond, deşi a admis parţial acţiunea, nu a analizat întrunirea cumulativă a prevederilor art. 998-999 din C. civ., constituind unul din principalele considerente care a fundamentat decizia de casare.

Fiind invocată răspunderea civilă delictuală, supusă reglementării vechiul C. civ., în vigoare la data pretinselor fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv art. 998-999, instanţa de apel a reţinut că se impun a fi avute în vedere condiţiile cumulative: fapta ilicită şi personală a pârâtului; prejudiciul cauzat patrimoniului reclamantului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia; lipsa oricăreia dintre condiţiile enumerate înlătură răspunderea civilă delictuală.

Dispoziţiile art. 1349 alin. (1) din Noul C. civ., aplicabile situaţiei de fapt începând cu 01 octombrie 2011, reiterează principiul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau libertăţilor altor persoane.

Cât priveşte fapta ilicită, condiţia premisă esenţială a angajării răspunderii civile delictuale, apelanţii-reclamanţii au arătat că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, au fost împiedicaţi în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, fiind lipsiţi de folosinţa bunului lor, invocând ingerinţa autorităţii administrative în dreptul lor de proprietate raportat la încadrarea urbanistică a terenului, corelativ cu lipsa oricărui demers în vederea exproprierii.

Necontestat este faptul că terenul în suprafaţă de 13.270 mp, situat în Bucureşti, str. x, proprietatea reclamanţilor este înscris prin Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, începând cu anul 2000 ca fiind un teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce nu poate fi modificată conform prevederilor legale.

Aşadar, menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanşată procedura de expropriere din partea autorităţii publice locale coroborat cu absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii constituie fapta ilicită a apelantului Municipiului Bucureşti.

Curtea de apel a reţinut că un teren încadrat la categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică. În acest sens, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice, iar art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege enumeră terenurile care aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Mai mult, prin alin. (3) al art. 3 din Legea nr. 18/1991 se prevede că terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional.

Legea nr. 213/2008 privind bunurile proprietate publică, modificată, conţine anexa în care sunt menţionate exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, la punctul III al acesteia fiind menţionat că domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din (...) "2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement".

Curtea de apel a constatat că un spaţiu verde, la care publicul are acces nelimitat, îndeplineşte criteriul de bun de uz public, acesta fiind afectat folosinţei publice directe, precum şi criteriul de bun de interes public, afectat unei justificări sociale.

După cum rezultă din art. 136 alin. (2) din Constituţia României, precum şi, din art. 858 din C. civ., doar statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulari ai dreptului de proprietate publică. Bunurile din domeniul public de interes public judeţean sau local sunt în proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale-judeţul, municipiul, oraşul sau comuna.

Cu toate acestea, bunul în cauză constituie un bun proprietate privată, cu un regim juridic stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

În justificarea existenţei faptei ilicite, curtea de apel a reţinut corect raţionamentul instanţei de fond care face trimitere la prevederile art. 44 din Constituţie prin care se consacră garantarea dreptul de proprietate şi protecţia juridică de care acesta se bucură, exproprierea unei persoane urmând a se face doar pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubirea prealabilă a proprietarului.

Totodată, art. 480 şi art. 481 din C. civ. prevăd că proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Aşadar, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a unei proprietăţi trebuie să fie justificată de un interes general şi trebuie însoţită, obligatoriu, de acordarea unei indemnizaţii pentru prejudiciul produs proprietarului, calculată proporţional cu paguba produsă.

Schimbarea destinaţiei terenului, proprietate privată, a împiedicat reclamanţii de a exercita, în mod efectiv, atributele specifice dreptului lor, mai exact posesia şi folosinţa, limitările impuse fiind asimilate unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul apelanţilor reclamanţi la respectarea bunurilor lor.

Deşi s-a afirmat caracterul legal al ingerinţei O.U.G. nr. 195/2005, dar şi existenţa unui scop legitim legat de protecţia mediului, apreciindu-se respectat raportul de proporţionalitate între interesul general şi cel particular, nu trebuie exclusă despăgubirea care se va acorda proprietarului pentru pagubele pe care este obligat să le suporte prin restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate. Chiar dacă interesul public subsumează asigurarea unui mediu sănătos, gratuitatea dreptului nu trebuie privită ca o cauză exoneratoare de orice obligaţie pecuniară în favoarea proprietarului afectat.

Aceasta înseamnă că pentru menţinerea unui just echilibru între interesul general şi cel particular şi în virtutea principiului echităţii şi al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciile suportate de proprietar, prin restrângerea prerogativelor recunoscute de art. 480 din C. civ.. Pe de altă parte, chiar dacă obligaţia despăgubirii proprietarului nu ar fi fost reglementată la nivelul dreptului comun, aceasta era impusă atât de prevederile constituţionale, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în astfel de materii, cât şi de cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Prin prisma dispoziţiilor art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, posibilitatea proprietarului de a cere şi obţine despăgubiri este cu atât mai justificată. Conform dispoziţiilor Convenţiei, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, fiind relevantă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Sporrong et Lonnroth c/Suediei, cauza Mellacher şi alţii c/Austria sau cauza James şi alţii c/Marea Britanie).

O atingere adusă dreptului de proprietate, respectiv o ingerinţă în exercitarea acestuia, ar putea să intervină doar în cazul în care aceasta este prevăzută de lege şi doar pentru o cauză de utilitate publică, stabilită în condiţiile legii şi ale principiilor de drept internaţional, fiind necesar însă a se asigura un just echilibru între interesele particularilor şi cele generale, astfel încât persoana privată de dreptul de proprietate să nu ajungă să suporte o sarcină disproporţionată. În acest context, limitarea folosinţei bunurilor proprietate privată este conformă cu jurisprudenţa europeană şi naţională câtă vreme implică o despăgubire a proprietarului. Doar în aceste condiţii este respectat principiul proporţionalităţii şi baza rezonabilă în temeiul căreia se pot institui restrângeri ale dreptului de proprietate.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că inacţiunea apelantului Municipiului Bucureşti, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii în domeniul urbanismului dar şi în materie de expropriere, dat fiind că destinaţia imobilului îl include, permanent, în categoria bunurilor afectate de utilităţi publice locale conform O.U.G. nr. 114/2007, configurează un fapt juridic ilicit care privează apelanţii-reclamanţi de dreptul lor, ingerinţa în dreptul de proprietate, deşi legală şi cu un scop legitim, nefiind proporţională, în absenţa totală a despăgubirilor.

Apelantul-intimat Municipiul Bucureşti a susţinut că pot fi acordate despăgubiri pentru lipsa de folosinţă numai în situaţia demarării procedurii exproprierii, fiind invocate considerentele Deciziei civile nr. 2489/30.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2008, însă paragraful redat de apelant în cadrul motivelor de apel a fost scos din context şi nu a reflectat întregul raţionament juridic avut de instanţa de recurs, care a retractat soluţia pronunţată de instanţa de fond, obligând Autoritatea Regională pentru Protecţia Mediului Bucureşti să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuinţe cu privire la imobilul situat în str. x, Bucureşti.

Situaţia de fapt invocată şi dovedită de către apelanţii-reclamanţi echivalează, contrar celor afirmate de către apelantul-intimat, cu o expropriere în fapt, chiar dacă aceştia deţin atributul dispoziţiei.

Îngrădirea dreptului de proprietate prin pierderea posesiei bunului, interdicţii de construire sau modificare a construcţiei echivalează cu o expropriere de fapt.

Impunerea declanşării unei proceduri de expropriere în sarcina apelanţilor-reclamanţi, în situaţia în care intimatul, recunoscut ca unic iniţiator legal al acesteia, nu a procedat la un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât practica judiciară e imprevizibilă în asigurarea unei soluţii favorabile proprietarului prejudiciat, echivalează cu o sarcină disproporţionată, dar denotă şi reaua-credinţă din partea autorităţii publice în încercarea de exonerare de răspundere.

Din acest punct de vedere, în angajarea răspunderii civile delictuale nu are nici un efect starea de pasivitate raportat la data la care apelanţii-reclamanţi au cunoscut regimul juridic al imobilului, respectiv în anul 2000, cu singura posibilitate de a contesta titlul de proprietate emise de Prefectura Municipiului Bucureşti.

Legislaţia în materia protecţiei mediului reglementată începând cu anul 1995, prin Legea nr. 137, era permisivă în privinţa schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi prevăzute în planurile urbanistice şi se putea realiza, potrivit legii. Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, această procedură a fost interzisă de art. 71, pentru a fi exceptată prin Legea nr. 256/2006, care a introdus alin. (2) al art. 71, în sensul că "sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spaţiile plantate neprotejate a căror destinaţie poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".

Limitarea efectivă şi permanentă reclamată în cadrul acţiunii introductive vizează modificările aduse actului normativ prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, fiind prevăzută sancţiunea nulităţii absolute pentru actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor legale.

În aceste condiţii legale, criticile apelantului-intimat privind data la care reclamanţii au luat cunoştinţă de regimul juridic al imobilului nu prezintă relevanţă, cu atât mai mult cu cât nu a fost invocată nicio sancţiune a prescripţiei dreptului material la acţiune, care să paralizeze demersul judiciar declanşat justificat de starea de pasivitate sancţionată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este evidentă, în condiţiile în care destinaţia terenului proprietate privată a fost stabilită în spaţiu verde, fără nicio posibilitate reală şi legală de schimbare a ei, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, situaţie prejudiciabilă pentru proprietar, care păstrează, formal, atributul dispoziţiei, coroborat cu lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.

Cât priveşte vinovăţia, apelantul-intimat a invocat respectarea dispoziţiilor legale, însă ingerinţa legitimă afirmată de acesta nu respectă principiul proporţionalităţii între interesul general şi cel particular, cu atât mai mult cu cât autoritatea publică locală dispune de pârghiile necesare pentru respectarea acestuia.

Apelantul-intimat, pentru a fi exonerat de răspundere, ar fi trebuit să facă dovada unor cauze care înlătură vinovăţia, respectiv împrejurări mai mult sau mai puţin exterioare, care s-au intersectat cu activitatea sa, influenţând-o sau chiar determinând-o: fapta persoanei prejudiciate, fapta unui terţ pentru care nu e obligat să răspundă, cazul fortuit sau forţa majoră. În absenţa unor dovezi în acest sens, instanţa de apel a reţinut îndeplinită şi condiţia vinovăţiei.

Cât priveşte prejudiciul, reprezentat de lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 01.05.2008 - 19.06.2013, apelantul-intimat a criticat cuantumul şi modalitatea de calcul, afirmând că prejudiciul trebuie să fie real şi nu iluzoriu.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că expertul a evaluat suprafaţă de teren prin raportare la Hotărârea CGMB nr. 211/30.08.2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti, luând în calcul simpla închiriere a terenului needificat, dar cu potenţial edificabil conform parametrilor urbanistici specifici zonei, modalitate de calcul ce a fost agreată de partea reclamantă în calea de atac a apelului, justificat de practica instanţei supreme pronunţată în astfel de litigii, chestiune care a condus la o nesusţinere a primului motiv de apel.

Criticarea generică a modalităţii de calcul, fără a oferi o altă variantă plauzibilă în viziunea apelantului-intimat nu putea avea ca efect reformarea soluţiei, cu atât mai mult cu cât nu tinde la diminuarea cuantumului obligaţiei stabilite în sarcina sa, ci la respingerea acţiunii pe fond.

Tot din perspectiva întinderii prejudiciului, au înţeles să formuleze cale de atac şi apelanţii reclamanţi, solicitând obligarea intimatului şi la plata chiriei viitoare, atât timp cât se menţine regimul juridic actual.

Prejudiciul creat a constat în lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului şi trebuie să aibă caracter cert.

Contrar poziţiei instanţei de fond şi în acord cu afirmaţiile reclamanţilor, curtea de apel a reţinut că prevederile în vigoare art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, modificate prin O.U.G. nr. 114/2007, coroborată cu starea de pasivitate a intimatului care nu a luat măsurile legale ce îi revin în materie de urbanism, după cum nu a declanşat mecanismul exproprierii aşa cum impun prevederile legale, au menţinut ingerinţa publică asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, fără respectarea echilibrului între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului fundamental al proprietarilor persoane fizice. Or, perspectivele îndoielnice ale unei astfel de modificări legislative precum şi lipsa oricărui demers al pârâtului în vederea asigurării principiului proporţionalităţii conferă prejudiciului viitor invocat de reclamanţi caracter cert ce se impune a fi reparat în aceeaşi modalitate, respectiv de acordare a unei chirii lunare de 2,67 euro/mp, începând cu 20.06.2013, atât timp cât se menţine regimul juridic actual al imobilului.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în al treilea ciclu procesual a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării în integralitate a sentinţei pronunţate la fondul cauzei şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

A criticat recurentul-pârât decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Raţionamentul pe care instanţa de apel şi-a motivat soluţia pronunţată s-a bazat pe aspectul că intimaţii-reclamanţi au suferit o expropriere de fapt ca urmare a lipsirii acestora de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, considerente care sunt nelegale, în principal, pentru că nu există nicio normă de drept care să reglementeze instituţia "exproprierii de fapt", iar în subsidiar, prin greşita aplicare a textelor de lege la care instanţa de apel s-a referit în cuprinsul considerentelor.

În ceea ce priveşte pretinsa expropriere de fapt, reţinută de instanţa de apel, a învederat că exproprierea constituie o formă de trecere a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică a autorităţii statale, cu o justă şi prealabilă despăgubire, iar iniţiativa exproprierii aparţine exclusiv autorităţilor de stat şi este determinată de necesitatea realizării unor obiective de interes public (şosele, căi ferate, pasaje subterane ori supraterane etc.).

În contextul în care implică o formă de transfer a proprietăţii fără acordul prealabil al proprietarului, atât cazurile şi condiţiile exproprierii, cât şi procedura de urmat sunt reglementate prin norme europene şi naţionale (constituţionale şi legale), norme imperative şi restrictive. Însă, nici expres, nici implicit, legiuitorul nu a reglementat şi ipoteza în care iniţiativa exproprierii să aparţină celui expropriat sau ipoteza în care statul să fie obligat de instanţele judecătoreşti să procedeze la expropriere.

A susţinut că în jurisprudenţa naţională recentă au fost admise acţiunile prin care reclamanţii proprietari au cerut obligarea statului la a le expropria imobilul, statul fiind obligat să "preia în proprietate" imobilul şi să achite şi despăgubirile echivalente acestei preluări, în condiţiile în care statul nu a înţeles să demareze acţiunea de expropriere.

Argumentele care au stat la baza admiterii unor astfel de acţiuni au avut în vedere noţiunea de "expropriere în fapt", situaţie în care s-a apreciat că se cuvine ca proprietarii să fie despăgubiţi în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea, cu preţul de piaţă al imobilului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin mai multe hotărâri în litigii în care persoane private reclamau faptul că statul le-a încălcat dreptul de proprietate, fie prin interdicţii care îi împiedicau să îşi exercite real şi integral drepturile asupra unui imobil (aşa cum este şi speţa de faţă), fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică şi la despăgubirea justă şi prealabilă.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a apreciat că a existat o ingerinţa a autorităţii publice asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a obligat statul la despăgubiri, însă despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţa a bunului, aşa cum au solicitat apelanţii-reclamanţi în cauza pendinte, ci au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţa al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer a proprietăţii de la reclamant către autoritate.

Cu toate acestea, soluţia Curţii Europene a creat o contradicţie flagrantă în sensul că deşi despăgubirile au caracterul de preţ şi ar trebui să semnifice şi transferul proprietăţii, nu a analizat acest din urmă aspect, ajungându-se în situaţia în care reclamantul a primit şi preţul terenului şi a rămas şi proprietar al terenului, ceea ce în mod cert este inechitabil.

În opinia recurentului, instanţele naţionale au interpretat şi aplicat greşit analiza instanţei europene în situaţii similare, soluţia adoptată fiind una de compromis, neavând un fundament juridic riguros.

Exproprierea în fapt s-a bazat pe tulburarea unei posesii imobiliare, care la rândul său reprezintă premiza unei acţiuni în revendicare, astfel cum este reglementată prin art. 480 din C. civ.. Argumentul că exproprierea în fapt ar constitui unica modalitate de despăgubire în situaţii de natura celor reglementate de textul normativ menţionat nu poate fi primit pentru că, în mod esenţial, exproprierea în fapt nu are acoperire procedurală legală care să includă şi noţiunea de despăgubire.

Or, a arătat recurentul, exproprierea ca instituţie juridică reprezintă un act de autoritate publică a statului, în care acesta acţionează ca persoană de drept public, prin organismele sale centrale sau locale, acestea fiind singurele în măsură să iniţieze o serie de proceduri administrative prealabile exproprierii (declararea utilităţii publice, verificarea acelor "elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului", formularea propunerilor de despăgubire, etc.). Toate aceste etape şi proceduri prealabile sunt supuse unor verificări specifice de legalitate şi oportunitate prevăzute expres în legile speciale ce reglementează exproprierea, legi "accesibile, precise şi previzibile" ce indică neechivoc atât organismele de control, inclusiv instanţele de judecată competente, cât şi procedura specială de urmat, diferită de cea a dreptului comun.

Nu în ultimul rând, exproprierea presupune, fără excepţie, transferul de proprietate al bunului expropriat de la cel expropriat la expropriator.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, noţiunea de "expropriere de fapt" nu are suport juridic în contextul în care, potrivit legislaţiei naţionale şi europene, nicio persoană nu poate iniţia sau solicita pe cale judecătorească iniţierea procedurilor de expropriere, aceasta fiind exclusiv apanajul statului.

În speţă, atât instanţa de apel, cât şi intimaţii-reclamanţi au făcut referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanţilor în chiar substanţa lui, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privata, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Or, intimaţii-reclamanţi au invocat aşa-zisa expropriere de fapt în susţinerea cererii de chemare în judecată, solicitând despăgubiri sub forma contravalorii lipsei de folosinţa, însă invocarea unei exproprieri de fapt, în jurisprudenţa europeană, a avut drept rezultat obligarea pârâţilor la plata unei sume reprezentând contravaloarea preţului de piaţă al imobilului.

În context, acţiunea intimaţilor-reclamanţi poate fi, mai degrabă, asimilată unei acţiuni în revendicare, situaţia de fapt fiind comparabilă cu situaţia "pieirii" bunului proprietatea acestora (concretizată prin aspectul ca aceştia nu se pot folosi de bunul lor, aşa cum susţin), având în vedere ca aceştia nu urmăresc, în fapt, obţinerea unui preţ al imobilului, în schimbul cedării dreptului lor de proprietate în favoarea statului şi în acest mod, cauza acţiunii introductive poate fi analizată din perspectiva temeiului juridic indicat de intimaţii-reclamanţi, respectiv art. 480 din C. civ.

A mai susţinut recurentul că includerea terenului intimaţilor-reclamanţi în zona spaţiilor verzi amenajate - subzona V1a - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice nu reprezintă o privare de proprietate, ci o limitare a folosinţei bunurilor, în sensul tezei I a alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cazuri similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instanţa de judecată învestită cu dezlegarea pricinii trebuia să verifice existenţa unei situaţii speciale, dacă a fost menţinut un just echilibru între exigenţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a dreptului fundamental al solicitantului (cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suedia, Hotărârea din 23.09.1982).

Totodată, conform art. 1 din Protocolul nr. 1, ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală [Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII], or, în speţă ingerinţa a fost una legală prin raportare la normele de drept intern invocate în cauză (dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 268/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, coroborate cu dispoziţiile art. 35 din Constituţia României).

Prin urmare, dreptul statului de a impune anumite limitări ale dreptului de proprietate în scopul legitim al salvgardării interesului general este reglementat atât la nivel naţional, cât şi prin blocul de convenţionalitate (art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului).

Potrivit adresei nr. x/17.10.2008, în zona V1a sunt admise o serie de construcţii, respectiv "construcţii pentru expoziţii, activităţi culturale (spatii pentru spectacole şi biblioteci în aer liber, pavilioane cu utilizare flexibila sau cu diferite tematici), activităţi sportive, alimentaţie publică şi comerţ". Aşadar, cu toate că folosinţa dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi este limitată, prin prisma dispoziţiilor legale menţionate anterior, această limitare nu este absolută şi dreptul acestora de proprietate nu este golit de conţinut, astfel încât să poate fi reţinută o reală expropriere, aşa cum a argumentat instanţa de apel, în considerentele deciziei civile atacate.

În continuare, recurentul a susţinut că argumentele instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 998 - 999 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte inexistenţa faptei ilicite, intimatul-pârât a susţinut că emiterea PUG-ului Municipiul Bucureşti s-a făcut în acord cu dispoziţiile art. 70 din O.U.G. nr. 195/2005, cu scopul creării cadrului necesar pentru punerea în aplicare a unui act normativ.

De asemenea, atâta vreme cât legea acordă statului, prin autorităţile sale centrale şi locale, atributul oportunităţii deciziei de a iniţia procedurile de expropriere, nu poate reprezenta o faptă ilicită a recurentului-pârât, cu atât mai mult cu cât instanţele de judecată nu se pot subroga autorităţilor statului şi decide în sensul oportunităţii unor asemenea decizii.

Cu referire la inexistenţa unui prejudiciu real creat proprietarilor, a arătat că prerogativele dreptului de proprietate ale acestora nu au fost afectate în materialitatea lor, aceştia deţinând atât ius utendi, ius fruendi cât şi ius abutendi.

Faptul că folosinţa imobilului teren poate fi exercitată doar în anumite limite nu echivalează cu exproprierea sau scoaterea din circuitul civil al imobilului şi nici cu o golire de conţinut a dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi.

A evocat recurentul considerentele Deciziei nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, arătând că pentru a fi acordate despăgubiri este necesar a se verifica dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, care să justifice admiterea unei astfel de cereri.

Or, în speţă, prejudiciul suferit de intimaţii-reclamanţi nu este unul real, aceştia având posibilitatea, în limitele legale, să uzeze de toate atributele dreptului de proprietate.

Cu referire la inexistenţa vinovăţiei intimatului-pârât, a arătat că a acţionat în acord şi în limitele dispoziţiilor legale, atâta vreme cât regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 şi măsurile subsecvente ale acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanţi, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005.

A conchis recurentul în sensul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, interne şi convenţionale, care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestui.

În acest sens, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 480 din C. civ., ale art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care permit ingerinţa statului pentru protejarea unui interes superior în prerogativele dreptului de proprietate al unei persoane, în condiţiile în care inclusiv Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului recunoaşte statelor puterea de a reglementa folosinţa bunurilor, în conformitate cu interesul general.

Or, în speţă, interesul general este unul major, şi anume protejarea mediului, şi îndreptăţeşte statul să ia măsuri privind includerea terenului în zona spaţiilor verzi amenajare subzona VI-A.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel, cu depăşirea cadrului legal, a apreciat ca justificată cererea intimaţilor-reclamanţilor de acordare de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, inclusiv pentru viitor, deşi nu există nicio reglementare legală care să permită acordarea de despăgubiri în cazul limitării, prin lege, a folosinţei dreptului de proprietate, ci numai în situaţia exproprierilor, desfăşurate după procedurile reglementate strict de Legea nr. 33/1994.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi H. Bucureşti, A. şi B. au depus, cu respectarea termenului procedural, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, ca o chestiune prealabilă, intimaţii au invocat Decizia nr. 1048 A din 4 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, confirmată prin Decizia civilă nr. 512/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată într-un litigiu în care este cvasiidentică situaţia de fapt şi de drept, prin care instanţele au statuat în sensul că dacă un teren proprietate privată este încadrat în categoria VI A (spaţii verzi publice amenajate), fără ca Municipiul Bucureşti să exproprieze terenul ori să îl indemnizeze pe proprietar, acesta din urmă are dreptul la despăgubiri, conform art. 998-999 din C. civ.

Luarea în considerare a unei hotărâri, care a tranşat definitiv o problemă de drept, este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în cauza Guţă Tudor Teodorescu împotriva României din 05.04.2016).

După cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în cea naţională, noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar (cauzele Vinci-7 şi alţii c. Serbiei, Beian c. României, Pilot Service c. României). Dezlegarea asupra unei probleme de drept dată printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

În combaterea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., referitor la exproprierea de fapt, intimaţii au arătat că recurentul-pârât a făcut aprecieri de ordin teoretic ce nu reprezintă veritabile critici ale deciziei atacate şi nu au nicio legătură cu prezenta cauză.

Astfel, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat instanţelor de judecată ca statul (sau unitatea administrativ-teritorială) să fie obligat să exproprieze imobilul, aspect reţinut şi de instanţa de apel, care a făcut trimitere şi la Decizia nr. 6967/2012 a secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că acţiunea prin care se solicită obligarea Statului Român la declanşarea procedurii de expropriere este inadmisibilă.

Evocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Loizidou c. Turciei, cauza Burghelea împotriva României), intimaţii au susţinut că nu poate fi primită concluzia recurentului-pârât potrivit căreia soluţiile adoptate de instanţa europeană ar fi în vreun fel inechitabile faţă de statele membre, în considerarea faptului că sunt nevoite să plătească o sumă de bani fără a primi dreptul de proprietate în schimb. În realitate, despăgubirile acordate au menirea de a repara prejudiciile produse proprietarilor care s-au văzut lipsiţi de prerogativele drepturilor lor de proprietate, cu încălcarea dispoziţiilor legale, şi nu pot fi considerate ca un preţ pe care autorităţile îl plătesc, în schimbul dobândirii dreptului de proprietate, reprezentând preţul acţiunii culpabile a statului, iar nu al imobilului expropriat în fapt.

Or, în cauză, intimaţii-reclamanţi au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, iar pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, instanţele au luat în considerare varianta 1 a raportului de expertiză întocmit de expertul F., potrivit cu care stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă s-a realizat prin aplicarea criteriilor stabilite prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 211/30.08.2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti.

În speţă nu poate fi vorba de intentarea unei acţiuni în revendicare, întrucât intimaţii nu au pierdut stăpânirea materială a bunului, ci a uneia în răspundere civilă delictuală, care reprezintă mijlocul juridic de apărare a dreptului de proprietate atunci când intervine o "expropriere de fapt".

Susţinerile recurentului în sensul că "exproprierea, ca instituţie juridică, reprezintă un act de autoritate publică a statului" şi că "exproprierea presupune, fără excepţie, transferul de proprietate al bunului expropriat de la cel expropriat la expropriator" nu au fost contestate în cadrul prezentului litigiu şi nu regăsesc în considerentele hotărârii recurate.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, noţiunea de "expropriere de fapt" nu este criticabilă, câtă vreme a fost folosită în mod consecvent în jurisprudenţa europeană şi naţională, iar identificarea unor exproprieri de fapt a stat la baza acordării unor despăgubiri celor afectaţi, menţionând cu titlu de exemplu Decizia nr. 1111/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiei I civilă.

În ceea ce priveşte fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare. Cererea de chemare în judecată nu are nicio legătură cu acţiunea în revendicare, iar temeiul de drept a fost în mod corect menţionat şi validat de instanţa supremă.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, făcând referire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în baza probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect, că "limitarea exerciţiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a unei proprietăţi trebuie să fie justificată de un interes general şi trebuie însoţită obligatoriu de acordarea unei indemnizaţii pentru prejudiciul produs proprietarului, calculată proporţional cu paguba produsă".

Or, dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi a fost afectat, câtă vreme terenul a fost înscris prin P.U.G. al Municipiului Bucureşti, încă din anul 2000, ca fiind un teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce nu poate fi modificată, în condiţiile în care nu a intervenit o decizie formală de expropriere şi în absenţa unei indemnizaţii juste şi echitabile, fiind invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Bugajny şi alţii c.Poloniei, Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Scordino contra Italiei, James şi alţii c.Regatului Unit, Brumărescu c. României, Burghelea c. României, Fakiridou şi Schina c. Greciei, Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei).

Cu referire la "inexistenţa faptei ilicite", intimaţii s-au apărat invocând considerentele Deciziei nr. 692/03.04.2019 prin care instanţa supremă a reţinut că fapta ilicită constă în aceea că "pârâtul nu a modificat P.U.G-ul în sensul solicitat, terenul fiind încadrat în zona Via - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat -dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei indemnizaţii pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectare a înseşi substanţei dreptului şi cu o veritabilă expropriere de fapt", fapta ilicită impunându-se a fi analizată cu luarea în considerare a întregului comportament al recurentului-pârât.

În ceea ce priveşte "inexistenţa unui prejudiciu real creat proprietarilor", intimaţii au arătat că a fost afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 480 din C. civ., iar Decizia nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale a consacrat dreptul proprietarilor de a solicita, potrivit dreptului comun (art. 998 - 999 din C. civ.), repararea prejudiciului produs.

Legalitatea stabilirii prejudiciului nu mai poate fi pusă în discuţie, câtă vreme a fost stabilit pe baza unei expertize de specialitate, care a luat în considerare modalitatea consacrată prin actul normativ adoptat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte "inexistenţa vinovăţiei Municipiului Bucureşti", nu există nicio critică concretă care să vizeze decizia recurată.

Au mai susţinut intimaţii că nu poate fi primită critica referitoare la acordarea despăgubirilor şi pentru viitor, întrucât prevederile art. 998 - 999 din C. civ. permit repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapte ilicite (acţiuni şi/sau omisiuni); după cum au statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţele de judecată naţionale în mod constant, în ipoteza unui comportament de tipul celui avut de recurentul-pârât, modalitatea concretă de stabilire a prejudiciului este aceea de a comensura contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului, iar pentru imobilele din Bucureşti, instanţele au folosit în mod constant algoritmul de calcul reglementat de Hotărârea CGMB nr. 211/2006.

Pentru a obţine despăgubiri generate de afectarea dreptului de proprietate nu este nevoie să se scoată imobilul din circuitul civil, ci este suficient ca dreptul de proprietate să fie grav afectat, neţinându-se seama de necesitatea de a se asigura un just echilibru între interesele particularilor şi cele generale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865 (aplicabil litigiului pendinte), argumentându-se, în esenţă, faptul că, pe de o parte, decizia recurată este lipsită de temei legal întrucât nu există o normă de drept care să reglementeze instituţia "exproprierii de fapt", iar, pe de altă parte, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, interne şi convenţionale, care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia.

Prin decizia de casare dată în al doilea ciclu procesual (Decizia nr. 692 din 3 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate în mod irevocabil, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat asupra temeiului legal al pretenţiilor reclamanţilor şi, respectiv, a cauzei juridice, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanţilor în chiar substanţa lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare, pretenţii fundamentate pe art. 480 din C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 998-999 din C. civ., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, prin Sentinţa civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 985A din 1 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, (în continuare, decizia curţii de apel), în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, admisă în întregime, reclamanţii-intimaţi au obţinut obligarea pârâtului-recurent la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 13.270 mp, situat în Bucureşti, str. x, în sumă de 2.662.980 euro, în echivalent RON la data plăţii, aferentă perioadei 1.05.2008 -19.06.2013, şi de 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20.06.2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel în cel de-al treilea ciclu procesual pe baza unui amplu material probatoriu administrat în proces - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Reclamantei H. Bucureşti şi numiţilor C. şi D. (autorii reclamantei A. şi, respectiv, reclamantului B.) li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului lot x situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 13.270 mp, în baza titlului de proprietate nr. x eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti la data de 15.04.2002 în baza Ordinului Prefectului nr. 244 din data de 15.04.2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi art. 34 din Legea nr. 1/2000 şi a procesului-verbal nr. x/21260 eliberat la data de 21.05.2002 de Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Potrivit adresei nr. x/17.10.2008, Planul Urbanistic General (P.U.G.) aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 269/2000 a încadrat terenul în litigiu în zona spaţiilor verzi amenajate - subzona V1a - Spaţii verzi publice cu acces nelimitat - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice, zonă în cadrul căreia sunt admise numai funcţiunile de spaţiu plantat public.

În virtutea calităţii de proprietari, reclamanţii au întreprins multiple demersuri administrative şi judiciare pentru obţinerea unui plan urbanistic zonal (P.U.Z.) care să permită edificarea unor construcţii pe teren: prin intermediul SC G. SRL au întocmit planul urbanistic zonal "str. x, Bucureşti" potrivit căruia suprafaţa actuală a spaţiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcţii (5300 mp) şi alei, terase şi parcaje (3970 mp); au obţinut avizul favorabil de urbanism nr. x/14.05.2003 cu o valabilitate de 5 ani, fără însă ca planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 3385/3.12.2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru P.U.Z.

Prin Decizia civilă nr. 2489/30.11.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecţia Mediului Bucureşti să emită avizul de mediu pentru P.U.Z. - Birouri, locuinţe cu privire la imobilul situat în str. x, Bucureşti, reţinându-se, în esenţă, că situaţia reclamanţilor este echivalentă cu o "expropriere de fapt".

De asemenea, prin cererile nr. x/13.05.2010 şi nr. y/13.05.2010, reclamanţii au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi Direcţiei Asistenţă Tehnică şi Juridică a CGMB, emiterea hotărârii de aprobare a P.U.Z.-ului pentru imobilul proprietatea lor, demers care însă nu a primit o rezolvare favorabilă, motivat exclusiv de încadrarea în zona V1a - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat - subzona parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice în zona CB 3 - zone situate în afara perimetrului central care grupează funcţiuni complexe de importanţă supramunicipală şi municipală, subzona poli urbani principali.

Prin Sentinţa civilă nr. 145 din 12 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8544 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă solicitarea reclamanţilor de emitere a unei hotărâri favorabile de aprobare a P.U.Z.-ului pentru zona Parcului-Poligrafiei, precum şi a indicatorilor urbanistici avizaţi.

Examinând primul motiv de recurs, prin care se susţine lipsa temeiului juridic pentru instituţia "exproprierii de fapt", reţinută de către instanţele de fond şi de apel drept fundament al îndrituirii reclamanţilor-intimaţi la dezdăunare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că exproprierea de facto, fără a fi, într-adevăr, reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă totuşi o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Tocmai de aceea, respectând dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare în chestiunea temeiului juridic al acţiunii reclamanţilor, curtea de apel a pornit în argumentarea tezei exproprierii de fapt - într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător - de la prevederile art. 44 din Constituţie care consacră garantarea dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acesta se bucură şi care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi ale art. 480 şi 481 din C. civ. din 1864 care reglementează dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale şi, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exerciţiului acestui drept, şi a continuat raţionamentul juridic cu analizarea încălcării în substanţă a dreptului de proprietate din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei instanţei europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale.

Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanţa de contencios european al drepturilor omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială dată de "atingerea substanţei" dreptului, în sensul că deşi proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exerciţiul atributelor proprietăţii, totuşi nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamanţilor la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosinţă a bunului.

Drept urmare, în condiţiile unei atare cauze juridice a litigiului pendinte - astfel cum a fost această chestiune dezlegată obligatoriu prin decizia de casare anterioară şi examinată în cadrul devoluţiunii curţii de apel - Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului axate pe ideea că, în realitate, demersul judiciar al reclamanţilor-intimaţi priveşte fie procedura legală a exproprierii propriu-zise, fie acordarea unor despăgubiri care în jurisprudenţa Curţii Europene "au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer al proprietăţii de la reclamant către autoritate", fie revendicarea terenului, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate.

Aceasta întrucât, principial corecte la nivel teoretic, susţinerile recurentului referitoare la instituţia exproprierii propriu-zise şi regimul său juridic nu au legătură cu obiectul recursului de faţă. Curtea de apel a argumentat judicios, cu referire la jurisprudenţa instanţei supreme în recurs în casaţie, că nu poate fi imputată reclamanţilor pasivitatea în declanşarea unei proceduri de expropriere, câtă vreme atât declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate care beneficiază numai de garanţiile legale ce asigură că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

De asemenea fără legătură cu decizia recurată este şi critica recurentului prin care se susţine teza acţiunii în revendicare, ca mijloc juridic adecvat pentru valorificarea pretenţiei concrete a reclamanţilor. După cum s-a arătat deja în cele ce preced, cauza juridică a litigiului - înţeleasă ca izvor al pretenţiilor reclamanţilor, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia - a fost dezlegată obligatoriu prin decizia de casare anterioară, fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală. Dincolo de faptul evident că lipseşte premisa intentării unei acţiuni în revendicare, întrucât reclamanţii proprietari nu au pierdut stăpânirea materială a terenului, este de remarcat că includerea art. 480 din C. civ. în enumerarea dispoziţiilor legale ce constituie temeiul de drept al cererii introductive are semnificaţia indicării normei din dreptul intern substanţial care defineşte dreptul de proprietate cu atributele sale, drept subiectiv care, fiind golit de substanţă prin fapta ilicită a autorităţii publice, activează remediul dezdăunării pentru repararea prejudiciului cauzat.

Tot astfel, critica recurentului prin care se susţine greşita solicitare de despăgubiri materiale cu titlu de lipsă de folosinţă, iar nu de "preţ de piaţă" al terenului, nu are legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a fost în mod clar şi lipsit de orice echivoc fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive; în plus, această susţinere este contrazisă de înseşi principiile jurisprudenţiale consacrate în numeroase hotărâri ale Curţii Europene (cu titlu exemplificativ, cauza Loizidou c. Turciei, cauza Matos e Silva Lda şi alţii c. Portugaliei, cauza Burghelea c. României).

Înalta Curte reţine, similar curţii de apel, că despăgubirile materiale acordate au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu afectarea în substanţă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esenţă cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenul în discuţie, nefiind vorba, nicidecum, despre o reparaţie prin echivalent bănesc concepută "ca preţ de piaţă al proprietăţii" "similar unei tranzacţii definitive de transfer al proprietăţii de la reclamant către autoritate", aşa cum pretinde recurentul.

De altfel, nu a făcut obiect al criticilor de recurs modalitatea de calcul a întinderii prejudiciului (contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului începând cu 01.05.2008), realizată în conformitate chiar cu algoritmul elaborat de autoritatea publică locală, prin aplicarea criteriilor stabilite prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 211/30.08.2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti.

În continuare, luând în examinare cel de-al doilea motiv de recurs căruia îi sunt subsumate criticile recurentului referitoare la pronunţarea deciziei curţii de apel cu încălcarea dispoziţiilor legale, interne şi convenţionale, care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al acestui motiv de nelegalitate.

Curtea de apel a efectuat un examen corect de convenţionalitate, din perspectiva atât a condiţiilor legale, cât şi a celor jurisprudenţiale, consacrate în dreptul intern şi cel european, atunci când a concluzionat în sensul existenţei elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ-teritoriale recurente pentru exproprierea de facto a terenului reclamanţilor-intimaţi, concretizată în afectarea substanţei dreptului de proprietate, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Astfel, este necontestat în proces faptul că terenul în suprafaţă de 13.270 mp situat în Bucureşti, str. x, proprietatea reclamanţilor-intimaţi, este înscris în Planul Urbanistic General al municipiului Bucureşti, începând cu anul 2000, ca teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce nu poate fi modificată, conform prevederilor legale.

Ca atare, în mod corect a reţinut curtea de apel faptul că terenul în discuţie, încadrat aşadar în categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, modificată, precum şi ale pct. III.2 din Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, modificată, redate şi analizate coroborat de către instanţa de apel.

În consecinţă, deşi terenul reclamaţilor constituie un bun proprietate privată, totuşi regimul său juridic este stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Inacţiunea recurentului Municipiul Bucureşti, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii atât în domeniul urbanismului, cât şi în materie de expropriere, este contrară prevederilor art. 44 şi 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 480 şi 481 din C. civ. şi configurează fapta ilicită a acestuia, argument reţinut corect de către instanţele de fond şi apel.

Aceasta întrucât, fiind încadrat din punct de vedere urbanistic în categoria de spaţiu verde public, supus interdicţiei totale de schimbare a destinaţiei terenului, prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situaţia imobilului este asimilabilă unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul reclamanţilor-intimaţi la respectarea bunului lor.

Este reală susţinerea recurentului, ce a şi fost de altfel validată în cuprinsul raţionamentului curţii de apel alocat examenului de convenţionalitate, în sensul că ingerinţa sus-reţinută justifică atât cerinţa legalităţii, cu referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005 precitate, cât şi cerinţa scopului legitim, dat de protecţia mediului.

Însă, contrar susţinerilor recurentului, este deplin legală argumentaţia curţii de apel în sensul că raportul de proporţionalitate între interesul general pentru asigurarea unui mediu sănătos şi interesul particular pentru respectarea proprietăţii în plenitudinea prerogativelor acestui drept este respectat numai în condiţiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţii proprietari în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ. (art. 480), cu cele ale legii fundamentale (art. 44) şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, cât şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Înalta Curte are în vedere că începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Aceste principii degajate din jurisprudenţa consistentă a instanţei europene, evocată în considerentele sentinţei primei instanţe şi deciziei curţii de apel, îşi găsesc deplina aplicabilitate în circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situaţiei de fapt.

Un argument important în fundamentarea concluziei la care curtea de apel a ajuns în urma testului proporţionalităţii, în sensul că un just echilibru între interesele opuse în proces impune indemnizarea corespunzătoare a proprietarilor afectaţi, este dat de considerentele Deciziei nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului - excepţie care a fost invocată chiar de către reclamanţii-intimaţi într-un litigiu anterior, ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 -, în cuprinsul căreia instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Criticile recurentului prin care se susţine greşita reţinere a întrunirii condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 din C. civ. sunt nefondate, după cum s-a argumentat detaliat, în cele ce preced, cu privire la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului real; critica prin care se susţine "inexistenţa vinovăţiei" a fost invocată pur formal, nefiind arătate nemulţumiri concrete cu privire la decizia recurată, încadrabile în vreun motiv de nelegalitate.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului sprijinite pe ideea că, nefiind un drept absolut, limitarea folosinţei terenului nu ar goli de conţinut dreptul de proprietate. Din chiar enunţarea de către recurent, cu referire la adresa nr. x/17.10.2008, a "seriei de construcţii" permise de planul urbanistic general în zona de spaţiu public cu acces nelimitat, rezultă cu evidenţă faptul că nu este asigurat un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul apărării dreptului de proprietate al reclamanţilor-intimaţi, restabilirea echilibrului şi respectarea proporţionalităţii aflându-şi remediul în plata despăgubirilor recunoscute prin decizia recurată.

Sub un ultim aspect criticat de recurent, Înalta Curte reţine că acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, inclusiv pentru viitor, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului, nu s-a realizat nicidecum "cu depăşirea cadrului legal".

Dimpotrivă, în deplin acord cu principiul fundamental al reparării integrale a prejudiciului, inclusiv a celui viitor, însă cert, curtea de apel a argumentat cu elemente îndestulătoare îndeplinirea condiţiei certitudinii prejudiciului viitor.

Astfel, în mod corect a reţinut curtea de apel aspectul potrivit cu care, prevederile în materie de protecţia mediului coroborate cu starea de pasivitate a autorităţii publice menţin ingerinţa publică asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, fără a fi asigurat justul echilibru între interesul general şi cel particular, concluzionând în sensul că perspectivele îndoielnice ale unei modificări legislative şi lipsa oricărui demers al pârâtului-recurent în vederea respectării principiului proporţionalităţii conferă un caracter cert prejudiciului viitor invocat, ce se impune a fi reparat, atât timp cât se menţine regimul juridic actual al imobilului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a cheltuielilor de judecată, în sumă de câte 2380 RON, suportate de aceştia în faza procesuală a recursului cu titlu de onorariu de avocat, caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor fiind dovedit cu chitanţele şi facturile fiscale depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 985A din 01 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de câte 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - GV