Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:
a. Prin Sentinţa penală nr. 2002 din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Arad, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 336 alin. (2) C. pen. a fost stabilită în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive.
În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului, pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, stabilit în condiţiile art. 84 C. pen.
În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Arad, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 86 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Arad.
În baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. s-a impus inculpatului, pe perioada termenului de supraveghere, obligaţia de a nu conduce autovehicule.
În baza art. 83 alin. (4) C. pen. inculpatul a fost atenţionat să adopte o conduită corespunzătoare pe viitor.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, precum şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, prevăzute de art. 88 C. pen.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 1.300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, în esenţă, că la data de 16 martie 2019, în jurul orei 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada A1 - km. 542, bretea aeroport Arad, autoturismul marca x cu nr. înmatriculare x, fiind oprit de organele de poliţie pentru efectuarea unui control de rutină. Cu această ocazie, inculpatul a fost testat cu un aparat marca x - drug test - care a ieşit pozitiv la poziţia 35 - cocaină, ulterior prelevându-se probe biologice de sânge şi de urină a căror analiză toxicologică a evidenţiat prezenţa substanţei benzoilecgonină, metabolit al cocainei - 226 ng/ml în sânge şi, respectiv, 12605 ng/ml în urină.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând achitarea sa, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., cu argumentarea că, la momentul opririi sale de către organele de poliţie, nu îi era afectată capacitatea de a conduce autovehicule, neaflându-se, prin urmare, sub influenţa substanţelor psihoactive depistate în organismul său.
b. Prin Decizia penală nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2002 din 18 noiembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Arad, dispunându-se obligarea apelantului-inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, însuşindu-şi situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a înlăturat apărările inculpatului cu argumentarea că, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., nu este necesar un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive, ci doar conducerea unui vehicul ulterior consumului unor astfel de substanţe.
*****
Împotriva Deciziei penale nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a arătat că, deşi este real că la momentul depistării de către organele de poliţie avea în sânge substanţa benzoilecgonină, el nu se afla, însă, sub influenţa acestei substanţe, aspect confirmat prin procesul-verbal de control medical emis de Spitalul Judeţean Arad sub nr. x din 16 martie 2019, în cuprinsul căruia s-a evidenţiat că: "Urmare a efectuării examinării medicale, solicitată de poliţia rutieră, nu s-au constatat elemente clinice sugestive consecutive consumului recent de băuturi alcoolice sau de substanţe psihoactive"
Recurentul inculpat a arătat că prima instanţă a reţinut echivalenţa dintre prezenţa în sânge a substanţelor psihoactive şi aflarea conducătorului auto sub influenţa acestor substanţe şi a omis complet a avea în vedere constatările procesului-verbal anterior menţionat, împrejurare care atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen.
O concluzie similară a formulat şi instanţa de apel, care a reţinut săvârşirea infracţiunii imputate întrucât inculpatul ar fi condus autoturismul sub influenţa substanţelor psihoactive, concluzie nesusţinută, însă, de buletinul de analiză toxicologică nr. x, de vreme ce acest din urmă înscris a atestat, într-adevăr, prezenţa în probele biologice a substanţei interzise, însă nu şi efectul cerut de lege pentru ca fapta să fie incriminată. În acest ultim sens, recurentul a arătat că instanţele de fond şi de apel nu au avut în vedere Procesul-verbal nr. x din 16 martie 2019 emis de Spitalul Judeţean Arad, instanţa de control judiciar făcând trimitere la nivelul minim sau maxim de concentraţie din corp a substanţei psihoactive, aspect care nu are legătură cu apărările inculpatului.
S-a opinat că instanţa de apel a evitat, astfel, să răspundă criticilor apărării, constând, în esenţă, în aceea că, prin dispoziţiile art. 336 alin. (2) din C. pen., legiuitorul nu a incriminat fapta de a conduce autovehicule ulterior consumului de substanţe psihoactive, de vreme ce norma de incriminare nu se referă la "prezenţa substanţelor psihoactive în corp", ci fapta de a conduce autovehicule în situaţia în care substanţele psihoactive ingerate produc efectul scontat asupra conducătorului auto, adică acesta din urmă se află "sub influenţa substanţelor psihoactive".
Altfel spus, norma de incriminare sancţionează clar conducătorul auto aflat sub influenţa substanţelor psihoactive (adică acela al cărui comportament este modificat de substanţă şi care are, astfel, diminuată capacitatea de a manevra vehicule), iar nu conducătorul auto care are în sânge (poate de 2 - 3 luni) urme de substanţă psihoactivă.
Recurentul inculpat a mai arătat că "drogul este o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei folosinţă se transformă în obicei şi care afectează direct creierul şi sistemul nervos, schimbă sentimentele, dispoziţia şi gândirea, percepţia şi/sau starea de conştientă, modificând imaginea asupra realităţii înconjurătoare."(Roland Doron, Francois Parot, 2006. Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Ed. Humanitas). "Consumul de cocaină acţionează în principal pe eliberarea de dopamină, serotonină şi noradrenalidă, producând o alertare generală a organismului, nu doar din punct de vedere psihic, ci şi fizic. Creşte ritmul respiraţiei, consumi mai multă energie, eşti mai activ ca metabolism. Psihic, eşti mai alert, mai activ, îţi dă un soi de încredere şi un feeling de putere, creşte stima de sine foarte mult, îţi scad şi inhibiţiile. High-ul ţine sub o oră per administrare."(Studiu Agenţia Naţională Antidrog).
În acest context, afirmând că influenţa substanţei psihoactive cerută de art. 336 alin. (2) din C. pen. durează o oră, apărarea a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul a consumat substanţa interzisă în cele 60 de minute anterioare opririi sale în trafic, pentru ca, măcar la nivel teoretic, să se probeze că acesta se afla în termenul ţintă de o oră în care drogul îşi produce efectul şi în care, implicit, consumatorul se afla sub influenţa substanţei psihoactive. Deopotrivă, nu s-a făcut dovada (prin înscris medical/martori/înregistrări, etc.) că, la momentul opririi în trafic, inculpatul avea diminuată capacitatea de a conduce autovehicule.
În schimb, s-a demonstrat că inculpatul nu prezenta urme ale influenţei drogurilor, având toate funcţiile cognitive neafectate, elemente care fundamentează concluzia că acesta nu se afla sub influenţa drogului şi, prin urmare, capacitatea sa de a manevra vehicule nu era diminuată.
Or, incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al respectivelor substanţe, ţinând cont de faptul că ele produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice, în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În consecinţă, scopul incriminării faptei este dat de înlăturarea pericolului generat de diminuarea capacităţii conducătorului auto de a manevra vehiculul.
Prin urmare, s-a apreciat că de vreme ce norma de incriminare prevede expres că există infracţiune doar dacă conducătorul auto se află sub influenţa substanţei psihoactive (constând în diminuarea capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă), iar nu şi în lipsa acestei influenţe, fapta reţinută în sarcina recurentului şi pentru care a fost condamnat definitiv nu este prevăzută de legea penală.
În considerarea argumentelor invocate, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi a sentinţei pronunţată în primă instanţă, iar pe fond, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 24 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării căii de atac.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv 2 octombrie 2020, deşi legal citat, recurentul inculpat nu s-a prezentat, concluziile formulate de Ministerul Public cu privire la calea extraordinară de atac fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta decizie.
*****
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în norma de procedură penală sus-menţionată, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează exclusiv la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că la data de 16.03.2019, în jurul orelor 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada A1-km. 542, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, deşi se afla sub influenţa unei substanţe psihoactive, respectiv, benzoilecgonină - metabolit al cocainei -, substanţă depistată în probele biologice de sânge şi de urină prelevate de la inculpat, în concentraţii de 226 ng/ml şi, respectiv, 12605 ng/ml.
Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că ipoteza normei de incriminare regăsite în cuprinsul art. 336 alin. (2) C. pen. este aceea a conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa substanţelor psihoactive, adică o persoană a cărei capacitate de a manevra vehicule este real afectată şi diminuată ca efect al consumului de substanţe interzise. Conducerea de vehicule de către o persoană care a consumat substanţe psihoactive, dar ale cărei funcţii cognitive nu au fost modificate ca efect al acestui consum, nu se circumscrie, în opinia recurentului, faptei incriminate de prevederile art. 336 alin. (2) C. pen.
Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.
Potrivit art. 336 alin. (2) C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
C. pen. nu defineşte înţelesul sintagmei "aflată sub influenţa", regăsită în norma de incriminare, ceea ce înseamnă că expresiei supuse analizei i se atribuie sensul regăsit în vorbirea curentă, în care substantivul "influenţă" desemnează, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, acţiunea exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire.
Prin "substanţe psihoactive" se înţelege totalitatea substanţelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică. Termenul "substanţe psihoactive" desemnează o sferă largă de substanţe susceptibile să producă astfel de consecinţe, în această categorie fiind incluse atât substanţele stupefiante şi psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c), d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cât şi celelalte substanţe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control naţional, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005 sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.
Proprietăţile substanţelor sau amestecurilor de substanţe din categoriile sus-menţionate şi efectele nocive ale consumului lor asupra sistemului nervos central, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice ori ale comportamentului consumatorului, reprezintă elemente cu caracter obiectiv, fundamentate din punct de vedere medical şi acceptate unanim la nivel internaţional şi naţional.
În considerarea acestor particularităţi şi a riscurilor pe care consumul de substanţe psihoactive le poate avea asupra sănătăţii publice, substanţele stupefiante şi psihotrope au făcut obiectul convenţiilor adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite la care România a aderat, respectiv, Convenţia unică asupra substanţelor stupefiante din 1961, Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971 şi, respectiv, Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, termenii şi expresiile regăsite în aceste instrumente juridice fiind preluate şi în legislaţia internă, menţionată în precedent.
Regimul juridic al substanţelor şi amestecurilor psihotrope şi stupefiante, precum şi al celorlalte substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive este supus astfel, în prezent, unor reglementări restrictive, operaţiunile cu substanţe din prima categorie fiind în principiu interzise, cu excepţia cazurilor în care ele prezintă interes în medicină (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 339/2005), iar cele cu substanţe din categoria ultimă fiind supuse unor condiţii stricte de autorizare şi desfăşurare, prevăzute expres de Legea nr. 194/2011.
În contextul normativ astfel configurat, se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, şi cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanţe stupefiante, psihotrope sau a altor substanţe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operaţiunile având ca obiect astfel de substanţe sunt total sau preponderent restricţionate.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că o persoană se află sub influenţa substanţelor psihoactive, în sensul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate. În mod asemănător, persoana care a consumat astfel de substanţe se află sub influenţa lor chiar şi atunci când modificările aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau uşor identificabile.
Aceasta deoarece raţiunea incriminării este aceea a protejării siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influenţa unor substanţe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanţelor psihoactive.
Starea de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ia naştere ca urmare a simplei acţiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanţe cu efect psihoactiv, deoarece funcţiile cognitive, inclusiv atenţia şi capacitatea de reacţie ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanţe psihoactive, chiar şi atunci când înrâurirea respectivelor substanţe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, uşor perceptibile.
Aceasta înseamnă că, indiferent de concentraţia de substanţă identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acţiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanţe psihoactive creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C. pen. şi justifică astfel sancţionarea faptei prin mijloace penale.
Concluzia astfel formulată este susţinută şi de interpretarea gramaticală şi logico-sistematică a normei care incriminează infracţiunea reţinută în sarcina recurentului, care evidenţiază opţiunea legiuitorului de a nu restrânge sfera de aplicare a normei penale printr-o eventuală condiţionare a caracterului penal al faptei de existenţa unor cerinţe obiective suplimentare, cum ar fi constatarea, concomitent prezenţei substanţei interzise în organism, şi a unor anume modificări fizice, psihice sau comportamentale.
În raport de o atare opţiune a legiuitorului, Înalta Curte concluzionează că acţiunea inculpatului A. de a conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, ulterior consumului unei substanţe stupefiante, metabolit al cocainei, realizează cerinţele de conţinut tipic obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., chiar dacă recurentul nu a prezentat şi modificări vizibile - fiziologice sau de comportament - la momentul constatării săvârşirii activităţii ilicite.
În cauza de faţă, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, premergător conducerii vehiculului, recurentul inculpat A. a consumat droguri, probele biologice recoltate un interval 45 de minute de la momentul depistării sale în trafic evidenţiind prezenţa unei substanţe stupefiante, respectiv, benzoilecgonină - metabolit al cocainei.
Fără a contesta relevanţa penală a acestei constatări, recurentul inculpat a apreciat că ea nu este suficientă pentru realizarea conţinutului tipic al infracţiunii, de vreme ce examenul clinic realizat la data de 16.03.2019, cu ocazia prelevării probelor biologice, atestă că funcţiile sale cognitive erau neafectate de prezenţa drogului, iar capacitatea sa de a conduce vehicule nu era diminuată.
Distinct de aspectele factuale pe care aceste susţineri le aduc în discuţie (şi anume efectele concret produse în cazul recurentului de consumul de droguri), ce nu pot fi cenzurate în actualul cadru procesual, Înalta Curte constată că poziţia apărării reflectă o interpretare esenţial restrictivă a normei care incriminează infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, interpretare care nesocoteşte atât forma, cât şi raţiunea incriminării. Susţinerile recurentului se grefează, practic, pe ipoteza că o persoană care a consumat substanţe psihoactive, prezente în organismul său, nu s-ar afla sub influenţa acestora dacă respectiva persoană nu ar manifesta şi tulburări psihice sau comportamentale.
Or, aşa cum s-a argumentat în precedent, consumul substanţelor stupefiante este susceptibil, prin el însuşi, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecinţă, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive.
Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează în mod direct o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existenţă nu este influenţată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului şi cel al acţiunii specifice verbum regens şi nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 1512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii analizate, de vreme ce simpla prezenţă a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcţiile sale cognitive şi îl plasează sub influenţa substanţei respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.
De altfel, în acelaşi sens s-a statuat şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, reflectată atât în Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, invocată în decizia recurată, cât şi în Decizia nr. 138 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 10 iulie 2017), prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen.. În considerentele acestei ultime decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut, printre altele, că "pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive, ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni, este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului. (...) având în vedere sfera largă a produselor susceptibile a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive (...) . Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive (...) -n.r".
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 269/A din data de 28 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 269/A din data de 28 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2020.
Procesat de GGC - LM