Deliberând asupra recursului declarat de A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 75 din 6 aprilie 2020, Tribunalul Vaslui, în baza art. 598 C. proc. pen., a respins ca nefondată contestaţia la executarea pedepsei de 7 ani închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curţii de Apel Iaşi, formulată de condamnatul A.
De asemenea, a disjuns atât capătul de cerere privind executarea obligaţiilor civile dispuse prin Sentinţa penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curţii de Apel Iaşi, cât şi capătul de cerere privind dizolvarea societăţilor comerciale B. SRL, SC C. SRL şi SC D. SRL şi a dispus transpunerea acestora potrivit art. 111 alin. (1) din Hotărârea CSM nr. 1375 din 17 decembrie 2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, la secţia Civilă, din cadrul aceleiaşi instanţe, spre competentă soluţionare.
Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prin decizia penală nr. 30 din data de 22 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate de contestatorul A.
Prin aceeaşi decizie, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din 6 aprilie 2020, pronunţată de Tribunalul Vaslui şi trimisă cauza la rejudecare primei instanţe.
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate de contestator, Curtea a reţinut că prin cererea înaintată instanţei, acesta a invocat neconstituţionalitatea Decretului prezidenţial nr. 195/2020, a anexelor acestuia, a Decretului prezidenţial nr. 240/2020, a anexelor acestuia şi, implicit, a ordonanţelor militare, susţinând că i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale, făcând referire la art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 22, art. 23 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 25, art. 31 alin. (1) şi (2), art. 45, art. 52 şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În privinţa Decretelor prezidenţiale, contestatorul a susţinut că nu au fost contrasemnate de primul-ministru. De asemenea, contestatorul a susţinut că au fost încălcate grav principiul separaţiei puterilor în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale, legile penale neputând fi modificate prin decret prezidenţial.
Curtea, analizând cererea prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992, a constatat că dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate sunt în vigoare în sensul dat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766/2011, că excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în faţa unei instanţe judecătoreşti de către o parte şi nu au făcut anterior obiectul unei decizii a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii sub aspectele invocate.
Cu privire la decretele prezidenţiale şi anexele acestora, Curtea e reţinut că, prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13 mai 2020, instanţa de contencios constituţional a arătat că, având în vedere valoarea sa constituţională, decretul de instituire a stării de urgenţă - act administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale care pune în executare dispoziţii legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale şi afectarea regimului unor instituţii fundamentale ale statului - poate fi supus unui control în două trepte: primul este controlul exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituţie, iar cel de-al doilea este cel exercitat, la sesizarea subiecţilor de drept îndrituiţi de lege, de Curtea Constituţională, prin intermediul Hotărârii Parlamentului prin care se încuviinţează sau nu se încuviinţează starea de urgenţă, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie."
În privinţa ordonanţelor militare care ar putea fi supuse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că nu au fost invocate de către contestator, în concret, dispoziţiile legale care ar fi neconstituţionale şi nici motivele pentru care ar exista o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei.
S-a apreciat că soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluţionare a prezentei contestaţii, având în vedere soluţia de admitere a contestaţiei. Soluţionarea excepţiilor ar fi fost relevantă, eventual în cazul în care motivul de nulitate ce a stat la baza soluţiei de trimitere spre rejudecare ar fi fost nefondat sau în cazul soluţionării cauzei prin analiza fondului soluţiei atacate.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin prisma criticilor invocate, dar şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.
Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi la înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în cauză (Încheierea nr. 128 din 23 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei (Decizia penală nr. 41 din 23 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).
În cauză, se reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiilor invocate cu soluţionarea cauzei.
Astfel, se constată că, în speţă, excepţiile au fost invocate într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în calea de atac a contestaţiei, de către o parte din proces (condamnatul A.), vizează dispoziţii legale în vigoare în sensul dat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766/2011 şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Nu este însă îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. În acest sens se reţine faptul că prin Decizia penală nr. 30/2020, Curtea de Apel a admis contestaţia formulată de contestatorul A. şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că judecătorul fondului, procedând la judecarea pe fond a cauzei, înainte de soluţionarea cererii de recuzare pe care contestatorul a formulat-o, i-a cauzat o vătămare a drepturilor sale procesuale, care nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea sentinţei, actul fiind lovit de nulitate relativă, conform art. 282 din C. proc. pen. În rejudecare, potrivit considerentelor deciziei instanţei de control judiciar, instanţa de fond urmează a proceda la reanalizarea tuturor motivelor invocate de contestator în cererea de contestaţie la executare formulată.
În contextul celor anterior menţionate, Înalta Curte reţine că în mod corect Curtea de Apel a apreciat că soluţionarea de către instanţa de contencios constituţional a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de contestator nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluţionare a contestaţiei pe care acesta a formulat-o împotriva Sentinţei prin care i s-a respins ca nefondată contestaţia la executarea pedepsei de 7 ani închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curţii de Apel Iaşi. Soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor invocate ar fi fost relevantă, eventual, în cazul în care, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei, ar fi apreciat că motivul de nulitate ce a stat la baza soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare este nefondat sau în cazul în care ar fi soluţionat cauza prin analiza fondului soluţiei atacate.
Referitor la ordonanţele militare, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, Înalta Curte constată că recurentul nu a invocat, în concret, dispoziţiile din cuprinsul acestora, care în opinia sa ar fi neconstituţionale şi nici motivele pentru care acestea ar avea legătură cu soluţionarea cauzei.
Or, simpla solicitare de sesizare a Curţii Constituţionale nu este adecvată atâta timp cât contestatorul s-a raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a arăta care sunt textele din ordonanţele militare ce contravin dispoziţiilor constituţionale.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.
Va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 RON, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.
Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 septembrie 2020.
Procesat de GGC - LM