Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 22J din 3 octombrie 2018 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în materie disciplinară, s-a admis cererea formulată de pârâtul A. şi s-a dispus completarea Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al secţiei pentru judecători în materie disciplinară cu menţiunea respingerii cererii reconvenţionale formulate de pârât, ca inadmisibilă.
În motivare hotărârii, s-a reţinut că instanţa de disciplină a omis să se pronunţe asupra cererii cu caracter reconvenţional formulată de pârâtul A., având ca obiect obligarea reclamantei la plata de daune morale, iar în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., astfel încât cererea de completare a fost admisă.
Prin aceeaşi hotărâre, procedând la analizarea cererii reconvenţionale, cu prioritate sub aspectul admisibilităţii acesteia, şi reţinând că secţia pentru Judecători în materie disciplinară are competenţa limitată doar la domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor, iar dispoziţiile Legii nr. 317/2004 se completează cu prevederile C. proc. civ. numai în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reconvenţională formulată de pârât.
Împotriva acestei hotărâri, recurentul A. a formulat recurs, solicitând casarea acesteia, trimiterea cauzei spre rejudecare sau reţinerea spre judecare şi admiterea cererii sale, în temeiul art. 488 pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În susţinerea motivelor de recurs, s-a arătat că procedura de citare a fost încălcată la termenul stabilit pentru soluţionarea cererii de completare, întrucât recurentul a cerut să fie citat prin curier încă din 10 mai 2018, în temeiul art. 154 alin. (5) teza a II-a din C. proc. civ., arătând că: pentru orice act care ar atesta elemente ce ţin de citare, este îndreptăţit să formuleze cerere de înscriere în fals; în cererea reconvenţională a fost citat ca având calitatea de pârât, deşi această cerere îi conferă calitatea de reclamant; instanţa de disciplină nu a făcut o apreciere obiectivă şi independentă a situaţiei învederate; capătul principal de cerere al reconvenţionalei (anularea unor acte ale Inspecţiei Judiciare) a rămas nesoluţionat, deşi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 trimite la întregul C. proc. civ. în completare; instanţa de disciplină a fost nelegal constituită şi nu este îndeplinită procedura prealabilă în privinţa cererii de completare.
Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor invocate de recurentul A., pe baza actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în materie disciplinară, prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, a admis acţiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj şi, în temeiul art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din acelaşi act normativ.
Prin Hotărârea nr. 22J din 3 octombrie 2018 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători s-a admis cererea formulată de pârâtul A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj şi s-a completat dispozitivul Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018 al secţiei pentru judecători în materie disciplinară în sensul că s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, ca inadmisibilă, iar prin Hotărârea nr. 7J din 6 martie 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători a respins cererea formulată de acelaşi pârât privind completarea hotărârilor nr. 11J din 9 mai 2018 şi 22J din 3 octombrie 2019.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea procedurii de citare şi încălcarea dreptului la apărare, este de menţionat că procesul civil implică nu numai drepturi procedurale în beneficiul părţilor, dar şi obligaţii procedurale în sarcina acestora, în speţă, obligaţiile de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi a urmări finalizarea acestuia, raportat şi la calitatea de reclamant în cererea reconvenţională recurentului.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile exprese ale art. 10 - "Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului" din C. proc. civ., care prevăd expres că "(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."
În acelaşi timp, art. 154 din C. proc. civ. stabileşte modalităţile de citare şi comunicare a actelor de procedură, la alin. (1) - (4) fiind stabilite reguli imperative ("se va face", instanţa este obligată"), în timp ce la alin. (5), invocat de recurent este prevăzută doar o modalitate subsidiară şi opţională ("se va putea face").
Astfel, potrivit art. 154 alin. (5), "La cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se va putea face (...) prin servicii de curierat rapid, în acest din urmă caz dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile în mod corespunzător."
În speţă, Înalta Curte constată, din cuprinsul actelor procedurale existente la Dosarul nr. x/2016, respectiv, "Borderoul pentru obiectele de corespondenţă cu indicaţia "RECOMANDAT" prezentate în serie" şi confirmarea de primire, că la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, procedura de citare a fost îndeplinită, fiind în deplină concordanţă cu prevederile legale incidente, recurentul nerefuzând expres primirea actelor de procedură în modalitatea menţionată.
În acest context factual şi legal, nu rezultă o nelegală citare a recurentului la termenul când a avut loc judecata sau o încălcare a dreptului la apărare pentru a justifica admiterea recursului întemeiat pe acest motiv.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, şi în cazul citării efectuate prin curierat rapid potrivit art. 154 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte îndeplinită tot la data semnării de către parte a confirmării de primire, astfel cum rezultă din prevederile art. 165 alin. (2) din C. proc. civ.
În aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 invocate de recurent se observă că nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispoziţiile speciale ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004.
Sub acest aspect, un argument esenţial este reprezentat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţe de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă organe extrajudiciare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003), care îndeplinesc o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind organe administrativ-jurisdicţionale.
Din perspectiva incompatibilităţii reglementării procedurale a cererii reconvenţionale cu procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a acţiunii disciplinare, prezintă o relevanţă decisivă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, iar raportul juridic de răspundere disciplinară are o pregnantă componentă de drept public, raport căruia nu îi poate fi ataşată, în cadrul cererii reconvenţionale reglementate de C. proc. civ., realizarea oricărui interes personal urmărit de un subiect de drept privat.
Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal între răspunderea disciplinară şi răspunderea penală, un argument suplimentar în sensul inadmisibilităţii cererii reconvenţionale în procedura disciplinară este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici C. proc. pen. nu reglementează instituţia juridică a cererii reconvenţionale.
În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de disciplinară întemeiat a concluzionat că este inadmisibilă cererea reconveţională având ca obiect acordarea de daune morale formulată de recurent.
Referitor la faptul că ar fi rămas, oricum, nesoluţionat capătul de cerere reconvenţională referitor la anularea unor acte ale Inspecţiei Judiciare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi această critică, întrucât din actele dosarului (încheierile din 05.04.2017 şi 27.09.2017 ale secţiei pentru Judecători în materie disciplinară) rezultă că acest capăt de cerere a fost calificat expres ca fiind întâmpinare la acţiunea disciplinară, nefiind deci vorba de o omisiune.
Analizând celelalte argumente expuse de recurent se constată că acestea nu sunt veritabile critici la adresa hotărârii recurate şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată, de respingere a cererii reconvenţionale ca inadmisibilă, şi la argumentele arătate de instanţa disciplinară în fundamentarea acesteia, în realitate, recurentul exprimându-şi doar dezacordul cu privire la soluţia şi motivarea hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 22J din 3 octombrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 22J din 3 octombrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în materie disciplinară, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iulie 2020.
GGC - GV