Şedinţa publică de la 20 februarie 2020
Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Cererea de chemare în judecată
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.12.2016, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui a chemat în judecata pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi a solicitat anularea Deciziei nr. x/26.11.2015 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015 emise de pârâtă.
2. Reclamanta a depus la data de 30.03.2016 o cerere completatoare prin care a invocat motive suplimentare de anulare a Deciziei nr. x/23.10.2015.
II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
3. Prin sentinţa civilă nr. 2929/12.07.217, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, astfel cum a fost formulată şi completată. A anulat în parte decizia nr. x/23.10.2015 şi decizia nr. x/26.11.2015 în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 79/2003, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011. A respins în rest acţiunea reclamantei.
III Recursurile formulate împotriva sentinţei
4. Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulată de S.C. A. S.A. Vaslui ca neîntemeiată
5. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs şi reclamanta S.C. A. S.A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, sau admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii şi anularea actelor contestate.
6. În motivarea recursului, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a arătat că instanţa de fond, anulând în parte decizia de stabilire a obligaţiilor de plată accesorii, nu a dispus refacerea calculului penalităţilor de întârziere pentru perioada 30.06.2011-19.10.2015 în conformitate cu O.U.G. nr. 66/2011; instanţa de fond conchide, fără echivoc, că are dreptul de a percepe dobânzi şi penalităţi pentru neachitarea la termen a creanţelor fiscale, iar faţă de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această măsură, necorelată cu o obligare a autorităţii la recalcularea accesoriilor aferente perioadei 30.06.2011-19.10.2015 în temeiul normelor legale în vigoare, are drept consecinţă lipsirea AFIR de un drept prevăzut de lege, respectiv dreptul de a obţine plata penalităţilor de întârziere datorate în temeiul unui titlu executoriu perfect valabil, până la data achitării integrale a debitului. În contextul în care judecătorul fondului a apreciat că actul administrativ este întemeiat pentru perioada în care a fost în vigoare O.G. nr. 79/2003, dar că ulterior apariţiei O.U.G. nr. 66/2011 penalităţile trebuiau calculate conform acestui act normativ, fără însă ca instanţa să oblige autoritatea la recalcularea penalităţilor de întârziere în temeiul acestui act normativ, hotărârea este nemotivată.
7. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a arătat că a doua critică are în vedere aprecierea instanţei de fond potrivit căreia ăchiar daca accesoriul urmează principalul, nu înseamnă că dobânzile sunt datorate în cuantumul stabilit în actul normativ aplicabil la momentul stabilirii obligaţiei principale".
8. Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 pentru perioada ulterioară intrării sale în vigoare, subliniază că Decizia nr. 39.290/23.10.2015 emisă de AFIR este un act subsecvent Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, acesta urmând soarta actului principal în baza căruia a fost emis, conform principiului accesorium sequitur principale, astfel că, în condiţiile în care actul principal a fost emis în temeiul O.G. nr. 79/2003 şi art. 2 alin. (13) din H.G. nr. 1306/2007, actul secundar reprezentat de decizia prin care s-au stabilit obligaţiile de plată accesorii a fost emis în temeiul aceloraşi reglementări legale.
9. De asemenea, cu privire la baza legală şi modul de calcul utilizate în calculul accesoriilor datorate pentru neachitarea la termen a creanţelor principale, sunt relevante considerentele expuse de judecătorii Curţii Constituţionale cu privire la O.U.G. nr. 66/2011, art. 66. Corecta aplicare a Deciziei nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale presupune evaluarea neregulilor din actul administrativ atacat potrivit legislaţiei în vigoare la data producerii acestora. În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 2 lit. e) si art. 3 din O.G. nr. 79/2003 şi în H.G. nr. 1306/2007, pârâta, în calitatea sa de agenţie de implementare, era responsabilă cu întocmirea actului de control cu valoare de titlu de creanţă, stabilind astfel şi individualizând obligaţia de plată provenită din sumele acordate necuvenit ca urmare a neregulilor şi/sau fraudei, precum şi a accesoriile acestor sume.
10. Atât O.G. nr. 79/2003 cât şi O.U.G. nr. 66/2011 reglementează obligaţia autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de a calcula accesoriile în situaţia neachitării la termen a obligaţiilor bugetare rezultate din nereguli.
11. În ceea ce priveşte obligaţiile de plată accesorii aferente titlurilor executorii emise în temeiul O.G. nr. 79/2003, AFIR a emis Decizii referitoare la obligaţiile de plată accesorii, în temeiul art. 88 lit. c) şi art. 119 alin. (4) din O.G. nr. 79/2003, iar în ceea ce priveşte obligaţiile de plată accesorii, a emis proces-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, în temeiul art. 42 alin. (3). Prin urmare, dacă ar achiesa motivării instanţei de fond potrivit căreia accesoriile ulterioare datei de 30.06.2011 trebuie calculate conform O.U.G. nr. 66/2011, este evident că trebuia să emită un alt act administrativ, respectiv proces-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate
12. Relevante în cauză, a mai arătat, sunt şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14/2015, prin urmare în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, datorită necesităţii aplicării principiului ăaccesorium sequitur principale" şi datorită faptului că neregulile care stau la baza stabilirii debitului şi a obligaţiilor accesorii sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/2003.
13. În motivarea recursului, reclamanta a arătat, cu privire la primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., faptul că, dispunând anularea în parte a celor două decizii emise de către intimata-pârâtă, instanţa de fond omite a arăta pentru ce sume anulează actele administrative şi pentru ce sume le păstrează. Neprocedând aşa, se creează situaţia premisă pentru alte litigii viitoare. nestabilind pentru ce sumă au fost acestea anulate şi pentru ce sumă păstrate, consideră ca sentinţa este supusa casării, acest fapt echivalând cu necercetarea fondului.
14. In fata instanţei de fond, a arătat că, dacă s-ar aplica cuantumul accesoriilor prevăzut de Codul de procedură fiscală, s-ar crea o discriminare de neacceptat între beneficiarii privaţi de fonduri europene şi beneficiarii publici. A invocat în acest sens dispoziţiile alin. (3) - 5) ale art. 4 din Ordinul nr. 2544/30.08.2013, de aprobare a Normelor de aplicare a O.G. nr. 14/2013, precum şi dispoziţiile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 14/2013, aplicabile beneficiarilor publici, potrivit cărora dobânzile datorate pentru neplata la termen a creanţelor FEDR se calculează conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, calculul acestora făcându-se potrivit H.G. nr. 875/2011, cu referire expresă la contractele de achiziţie publică a căror procedură de atribuire a fost iniţiată anterior datei intrării in vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. Instanţa de fond nu analizează această apărare, formulată in sprijinul aplicabilităţii O.U.G. nr. 66/2011 în ceea ce priveşte stabilirea dobânzilor, pentru întreaga perioada de calcul, în condiţiile in care actul administrativ de stabilire a accesoriilor este emis la data aflării in vigoare a acestui act normativ.
15. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligaţiei de semnare a Deciziei nr. x/2015 de către persoana împuternicită a organului fiscal, potrivit legii. Hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea art. 43 alin. (2) lit. h) Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 41/2014, Decizia nr. x/2015 trebuia să fie semnată de persoana împuternicită a organului fiscal, însă a fost semnată, în numele directorului general, de către directorul general adjunct al intimatei-pârâte, fără a se ţine seama de art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 41/2014, iar Manualul de management nu poate fi asimilat Regulamentului de organizare şi funcţionare al intimatei-pârâte şi manualelor de proceduri care trebuiau aprobate prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale; în cauză s-a pus în discuţie nulitatea Deciziei nr. x/2015 în lumina art. 46 lit. d) Codul de procedură fiscală şi nu caracterul fals al acestui act administrativ, nu trebuia să facă dovada existenţei unei vătămări, deoarece vătămarea este prezumată prin însăşi dispoziţiile Codului de procedură fiscală care stabileşte sancţiunea nulităţii.
16. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligaţiei de motivare a Deciziei nr. x/2015, încălcarea art. 43 alin. (2), art. 87, art. 120 şi 1201Codul de procedură fiscală şi Ordinului ANAF nr. 2446 din 4 august 2014. Absenţa modului de calcul al accesoriilor pe fiecare categorie, respectiv a penalităţilor de întârziere şi dobânzilor de întârziere, a perioadelor avute în vedere, prin indicarea zilelor şi lunilor, precum şi a cotelor aplicate în raport de nivelul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere stabilite conform art. 120 alin. (7) respectiv art. 1201alin. (2) din Codul de procedură fiscală, echivalează cu nemotivarea actului administrativ fiscal.
17. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor legale privind audierea contribuabilului, încălcarea art. 9 şi art. 43 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, întrucât instanţa de fond a considerat greşit că lipsa menţiunilor privind ascultarea sa nu constituie motiv de nulitate. Sub acest aspect, trebuia să aibă posibilitatea exprimării unui punct de vedere cu privire la modul de determinare şi valoarea accesoriilor menţionate în Decizia nr. x/2015, instanţa de fond nu a observat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie care a confirmat faptul că dreptul la apărare se numără printre principiile generale de drept comunitar recunoscute şi protejate la nivel comunitar şi a descris şi condiţiile pe care trebuie să le respecte legislaţiile naţionale şi administraţiile fiscale naţionale pentru a se putea constata că exercitarea dreptului de a fi ascultat recunoscut contribuabilului a fost efectivă (CJE, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Soprope - Organizacoes de Calgado Lda c. Fazenda Publica). Dacă, în cauză, s-ar fi respectat dreptul la audiere, s-ar fi confirmat argumentele subscrisei privind situaţia plăţilor şi implicit a modului de calcul şi valorii reale a accesoriilor, aşa după cum s-a probat prin raportul de expertiză administrat.
18. Recurenta reclamată a arătat că nulitatea Deciziei nr. 39.290 determină nulitatea Deciziei nr. 44.289, deoarece un act administrativ nul nu poate produce nici un efect legal, neputând fi confirmat printr-un alt act. administrativ.
19. Pe fondul raportului juridic, recurenta reclamantă a arătat că principiul proporţionalitătii, constantă a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, reprezintă un element fundamental al dreptului european, reglementat în art. 5 alin. (4) din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 69, relevant fiind şi art. 5 din Protocolul (nr. 2) la Tratat privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
20. Legislaţia românească a oferit o reglementare concretă principiului proporţionalităţii, sediul materiei găsindu-se în art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, problema de drept supusă judecăţii se referă la aplicarea în timp a normelor de drept privind sancţiunile financiare dispuse în legătură cu obţinerea şi utilizarea fondurilor europene. Susţine aplicabilitatea O.U.G. nr. 66/2011, considerând că nu se încalcă principiul neretroactivităţii consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011, principiul neretroactivităţii este respectat, deoarece, chiar dacă neregulile au fost săvârşite sub imperiul O.U.G. nr. 79/2003, procedura privind calcularea accesoriilor, distinctă de procedura de control şi de constatare a abaterii, a avut loc în perioada O.U.G. nr. 66/2011, fapt care atrage aplicabilitatea acesteia; în contrast cu O.U.G. nr. 79/2003, reglementarea sancţiunilor prevăzută în O.U.G. nr. 66/2011 a avut în vedere respectarea principiului proporţionalităţii. Intenţia legiuitorului a fost ca legea nouă, mai favorabilă, să se aplice şi în materia dreptului administrativ şi fiscal, în acest sens fiind relevantă liniuţa a treia din expunerea de motive a O.U.G. nr. 66/2011.
21. Temeinicia dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind aplicarea principiului proporţionalităţii şi al aplicării retroactive a legii mai favorabile se fundamentează prin dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (2) teza a 2-a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
22. Consideră că activitatea de stabilire a creanţelor bugetare prin Decizia nr. 39.290/2015 se supune în mod temeinic dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care conţine dispoziţii mai favorabile, adoptate în spiritul aplicării principiului proporţionalităţii. În acest sens, solicită a se avea în vedere şi Hotărârea CJUE (Camera a cincea) în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, unde pretinsa încălcare s-a produs sub imperiul O.G. nr. 79/2003, însă accesoriile au curs şi au fost calculate sub imperiul legii noi, O.U.G. nr. 66/2011.
23. În timp ce recurenta-pârâtă stabileşte în sarcina sa penalităţi şi dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală, pentru aceleaşi sume provenite din nereguli, pe care pârâta le recuperează de la beneficiarii de împrumuturi nerambursabile şi pe care le restituie bugetului Uniunii Europene, nu achită decât o dobândă egală cu rata Euribor pentru depozite de 3 luni, publicată de Banca Centrală Europeană, plus 1,5% (art. 10 alin. (2) din Secţiunea A ăManagementul Financiar" din Acordul Multianual de Finanţare din 02.02.2001 ratificat prin Legea 316/2001. Stabilind în sarcina sa penalităţi de întârziere şi dobânzi de întârziere potrivit Codului de procedură fiscală, se creează o îmbogăţire fără justă cauză a recurentei-pârâte.
24. În continuare, recurenta reclamantă a invocat faptul că prin acţiune a arătat că în mod nelegal recurenta-pârâtă compensează abia la data de 20.12.2011 suma de 769.646,00 RON, creanţa reclamantei faţă de pârâtă ca urmare a anulării definitive şi irevocabile prin Decizia nr. 6167/20.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, când, în realitate, această sumă trebuia compensată începând cu data de 05.12.2010, data exigibilităţii sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010.
25. Instanţa de fond reţine nelegal că în lipsa unui act administrativ prin care să se soluţioneze cererea de restituire susţinerile sale sunt neîntemeiate. În realitate, în condiţiile în care, cu privire la anularea Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, s-a pronunţat în mod definitiv şi irevocabil o hotărâre judecătorească, desfiinţând retroactiv acest act administrativ, pârâta trebuia să facă aplicarea art. 116 Codul de procedură fiscală şi să procedeze la compensarea datoriilor certe reciproce. Astfel, în conformitate cu art. 116 alin. (4), ăcompensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide si exigibile ".
26. Această dată trebuia determinată prin raportare la data plăţii efective a sumei de 769.646,00 RON şi la data exigibilităţii sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010. Aceste elemente au fost întrunite la data de 05.12.2010, data la care trebuia înregistrată compensarea, aceasta operând de drept. De altfel, pârâta a şi făcut această compensare, însă nu a avut în vedere data plăţii sumei de 769.646 RON, ci data pronunţării Deciziei ICCJ nr. 6167/20.12.2011. Cum desfiinţarea actului administrativ are efecte ex tunc, intimata-pârâtă trebuia să aibă în vedere data plăţii sumei, respectiv data exigibilităţii sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010. Astfel, din calculul accesoriilor prezentat în decizia nr. 44.289/26.11.2015, rezultă că pârâta consideră suma de 769.646,00 RON ca fiind achitată la data de 20.12.2011. În realitate, cum rezultă din O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 RON şi O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435.646,00 RON, aceste sume au fost achitate la data de 14.10.2010 şi nu la data de 20.12.2011.
27. Ca urmare a anulării, prin decizie irevocabilă, a Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, prin care pârâta constituise această sumă, a solicitat în mod expres restituirea respectivei sume (a se vedea Adresa de răspuns a pârâtei nr. E843/01.02.2012), însă parata a refuzat, comunicându-i că această sumă va fi considerată ca plată aferentă Procesului-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, pentru a căror sume cuprinse au fost calculate accesoriile contestate prin prezenta. Cum, însă, respectiva sumă a fost achitată la data de 14.10.2010, şi nu la data de 20.12.2011, cum consideră pârâta, este evident că, pentru perioada cuprinsă între data de 14.10.2010 şi 20.12.2011, pârâta a calculat pentru suma de 769.646,00 RON accesorii în mod cu totul nejustificat.
28. Instanţa de fond interpretează eronat dispoziţiilor legale, întrucât nu a solicitat dobânzi pentru suma de 769.646,00 RON, ci a arătat că în mod nelegal nu s-a avut în vedere compensarea intervenită de drept la data de 05.12.2010, data existenţei deopotrivă a celor două creanţe reciproce, certe, lichide si exigibile. Tot în eroare se afla instanţa de fond şi când apreciază că problema compensării unor creanţe reciproce excede analizei legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate. Aşa cum o obligau dispoziţiile art. 116 Codul de procedură fiscală, pârâta a făcut compensarea datoriilor reciproce, însă a avut în mod nelegal în vedere o alta dată, ceea ce a determinat calcularea de accesorii în mod nejustificat în sarcina sa. Or, compensarea nelegală s-a făcut prin decizia contestată şi nu prin alt act administrativ. Ca urmare, era de competenţa instanţei să se pronunţe şi cu privire la acest aspect.
IV Apărările formulate în cauză
29. Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat. A arătat că motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii sub aspectele ce fac obiectul prezentului recurs, a reluat apărările formulate la instanţa de fond.
30. Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca neîntemeiat. A arătat că este neîntemeiată critica privind nedispunerea şi a emiterii unui alt act administrativ, conţinând calculul refăcut al accesoriilor, în realitate hotărârea ar fi fost nemotivată dacă ar fi cuprins o asemenea dispoziţie, fără însă ca în considerente să se arate care sunt motivele de fapt şi de drept în baza cărora a fost dispusă respectiva măsură, referitor la cea de-a doua critică a recurentei, privind greşita aplicare a principiului accesorium sequitur principale, a reiterat motivele invocate la instanţa de fond.
V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
31. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
32. Între reclamanta S.C. A. S.A. şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (în prezent pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale) s-a încheiat la data de 24.05.2006 Contractul de finanţare nerambursabilă nr. x, prin care, in vederea implementării proiectului ăModernizarea abatorului de carne şi produse din came etapa a II-a", în valoare totală de 12.391.918 RON, reclamantei i-a fost acordată finanţare nerambursabilă în valoare de 6.195.959 RON.
33. Prin Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010, întocmit în baza dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 754.921,08 RON, parte din valoarea finanţată.
34. Această sumă a fost achitată de reclamantă astfel: prin O.P. nr. x/14.10.2010 a fost achitată suma de 334.000,00 RON, prin O.P. fn./14.10.2010 a fost achitată suma de 435.646,00 RON. Diferenţa în plus dintre suma achitată, de 769.646,00 RON, şi suma reprezentând debit, de 754.921,08 RON, rezultă din accesoriile care au curs până la momentul achitării.
35. Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010 a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 6167/20.12.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010.
36. Prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă în sumă de 5.251.377,85, diferenţa de sumă până la valoarea totală finanţată de 6.006.298,93 RON, iar prin Decizia nr. 28.320/21.12.2010 a respins contestaţia formulată de reclamantă. Acţiunea în anulare formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 2.195/28.06.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011. Recursul împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2278/03.06.2015.
37. La data de 23.10.2015, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a emis Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, prin care a stabilit obligaţii de plată accesorii în cuantum de 2.381.221,60 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală la debitul de 5.251.377,85 RON stabilit prin Procesul-verbal de constatare nr. x/8.11.2010, în temeiul art. 88 lit. c) şi art. 119 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. x/26.11.2015.
38. Reclamanta a chemat în judecată pârâta şi a solicitat anularea Deciziei nr. x/26.11.2015 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015. Prin sentinţa recurată au fost anulate în parte Decizia nr. x/23.10.2015 şi Decizia nr. x/26.11.2015, în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011. A fost respinsă în rest acţiunea reclamantei.
39. Motivul de casare invocat de recurenta pârâtă şi recurenta reclamantă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.
40. Sunt nefondate susţinerile recurentei pârâte, care nu se circumscriu în concret motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., privind faptul că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de fond, anulând în parte decizia de stabilire a obligaţiilor de plată accesorii, nu a dispus refacerea calculului penalităţilor de întârziere pentru perioada 30.06.2011-19.10.2015 în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, nu a obligat autoritatea la recalcularea penalităţilor de întârziere în temeiul acestui act normativ.
41. Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ se realizează cu respectarea principiului disponibilităţii, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 397 C. proc. civ. prevăd că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel, reflectând principiul disponibilităţii în procesul civil şi obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor formulate, cu caracter principal, accesoriu sau incidental.
42. Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) (care prevede că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
43. Pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată instanţa a fost învestită cu acţiunea privind anularea actelor administrative, nu cu o cerere privind obligarea pârâtei să emită un act administrativ. Pe de altă parte, ca urmare a anulării actului administrativ, organul competent este cel care are posibilitatea emiterii unui alt act, în raport de motivele care au condus la anulare şi dacă emiterea mai este posibilă.
44. Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond, în temeiul art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., determinat de faptul că instanţa de fond a omis a arăta pentru ce sume anulează actele administrative şi pentru ce sume le păstrează, acest fapt echivalând cu necercetarea fondului, invocat de recurenta reclamantă.
45. În mod evident instanţa de fond a cercetat fondul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Instanţa de fond, analizând actele şi lucrările, a reţinut situaţia de fapt, a analizat şi a constatat neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la nulitatea deciziei atacate. A constatat, referitor la aplicarea greşită a prevederilor Codului de procedură fiscală în privinţa accesoriilor calculate prin decizia contestată pentru neachitarea la scadenţă a unor creanţe, că această susţinere este întemeiată, însă numai în parte, respectiv numai pentru accesoriile penalităţi şi dobânzi calculate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, a expus motivele avute în vedere pentru care nu se poate reţine susţinerea reclamantei că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 trebuie aplicate inclusiv pentru perioada anterioară datei de 30.06.2011. A constatat întemeiată doar în parte acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată şi completată, şi în baza textelor de lege invocate, a art. 1, 10 şi 18 din Legea nr. 554/2004, O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, a admis-o în parte şi a anulat în parte deciziile contestate, în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011, a respins în rest acţiunea reclamantei, constatând că actele atacate sunt legale şi temeinice în ceea ce priveşte penalităţile şi dobânzile de întârziere calculate pentru perioada de până la 29.06.2011 inclusiv.
46. Instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept şi a precizat în mod clar limitele în care a menţinut actele contestate, şi anume, în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011.
47. În ceea ce priveşte critica invocată de recurenta reclamantă referitoare la faptul că, dacă s-ar aplica cuantumul accesoriilor prevăzut de Codul de procedură fiscală, s-ar crea o discriminare de neacceptat între beneficiarii privaţi de fonduri europene şi beneficiarii publici, susţinerile sunt nefondate.
48. Nu se pune problema constatării unei situaţii de discriminare. Recurenta a invocat dispoziţiile unor acte normative speciale, O.G. nr. 14/2013, care se referă la reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecţiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislaţia din domeniul achiziţiilor publice şi care se aplică unei sfere determinate de beneficiarilor de fonduri europene, instituţii şi autorităţi publice locale, şi anumitor categorii de creanţe, şi ale Ordinului nr. 2544/2013 pentru aprobarea normelor de aplicare a O.G. nr. 14/2013.
49. Dispoziţiile invocate de recurentă se referă la calculul dobânzii conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, însă O.G. nr. 14/2013 priveşte creanţele bugetare rezultate din corecţiile financiare şi reducerile procentuale stabilite şi sumele de recuperat rezultate în urma stabilirii corecţiilor, în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză.
50. Cu privire la motivul de casare invocat de ambele recurente, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", sunt nefondate motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă şi în parte motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă.
51. Recurenta reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. h), art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 41/2014, încălcarea obligaţiei de semnare a Deciziei nr. x/2015 de către persoana împuternicită a organului fiscal, Decizia nr. 39.290/2015 fiind semnată, în numele directorului general, de către directorul general adjunct al intimatei-pârâte. Instanţa de fond a reţinut că decizia atacată a fost semnată cu bară, pe aceasta figurând şi ştampila directorului general al pârâtei, iar pârâta a făcut dovada că semnatarul deciziei este directorul general adjunct, conform deciziei nr. 2105/5.10.2015 depusă la dosar, prin urmare, şi în cazul în care Manualul de management invocat de pârâtă şi depus la dosar nu ar fi fost aprobat printr-un ordin al MADR, faţă de prevederile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 41/2014, nu se poate reţine susţinerea reclamantei că decizia nu a fost semnată de o persoană împuternicită potrivit legii.
52. Motivul de recurs este nefondat. Potrivit art. 43 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent;", iar conform art. 46, "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu. ".
53. Dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin reorganizarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prevăd că "(1) Conducerea Agenţiei este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, pe bază de examen sau concurs, în condiţiile legii, care angajează şi reprezintă Agenţia în relaţiile cu persoane fizice sau juridice, precum şi în faţa instanţelor judecătoreşti. (2) În activitatea sa, directorul general este ajutat de 3 directori generali adjuncţi, numiţi prin decizia acestuia, pe bază de examen sau concurs, în condiţiile legii: director general adjunct active fizice şi plăţi directe, director general adjunct infrastructură, leader şi investiţii nonagricole şi director general adjunct plăţi şi administrativ, care îndeplinesc atribuţiile prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei şi în manualele de proceduri aprobate prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale. ".
54. În raport de aceste dispoziţii, având în vedere şi cele reţinute de instanţa de fond, în condiţiile în care decizia a fost semnată pentru directorul general al AFIR de către directorul general adjunct infrastructură, leader şi investiţii non-agricole al acesteia, numit în această funcţie prin Decizia nr. 2.105/05.10.2015 a directorului general al AFIR, iar potrivit pct. 7 din Manualul de management aprobat prin Ordinul nr. 329/06.02.2015 al Ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, matricea de înlocuire a personalului în situaţii speciale la nivelul conducerii AFIR Centru, în cazul absenţei de la serviciu a directorului general, dreptul de semnătură al documentelor AFIR este delegat către cei trei directori generali adjuncţi, nu este incident motivul de recurs invocat.
55. Cu privire la motivul de recurs privind încălcarea obligaţiei de motivare a Deciziei nr. x/2015, invocat de recurenta reclamantă, susţinerile sunt nefondate.
56. Actul administrativ trebuie motivat pentru a da posibilitatea cunoaşterii motivelor pentru care a fost emis, persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia, şi instanţei de judecată învestită de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicţional, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz.
57. Actele administrative contestate în cauză răspund acestor cerinţe. Motivarea actelor administrative permite instanţei efectuarea controlului jurisdicţional asupra acestora. Raportat la dispoziţiile art. 43 alin. (2) şi art. 87 din O.G. nr. 92/2003, sunt indicate motivele de fapt şi temeiul de drept. S-au invocat dispoziţiile art. 88 lit. c) privind decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii şi art. 119 alin. (1), care prevăd că ăPentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere", din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a arătat că pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010 s-au calculat obligaţii fiscale accesorii. A fost precizat şi cuantumul şi temeiul de drept al acestora, şi anume 2.381.221,60, din care 514.711,47 RON penalităţi de întârziere calculate conform art. 1201Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, 1.388.989,71 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) Cod procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010, 477.520,42 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) Cod procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.
58. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privind audierea contribuabilului, a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), care prevăd că ăÎnaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei. ", şi art. 43 alin. (2) lit. j), privind cuprinderea, în decizia de impunere, a menţiunii privind audierea contribuabilului, din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă este nefondat.
59. Art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează nulitatea actului administrativ fiscal sub aspectul elementelor esenţiale, şi prevede că lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia, nulitatea fiind constatată la cerere sau din oficiu.
60. Rezultă că sancţiunea nulităţii este prevăzută expres doar pentru situaţia în care actul administrativ fiscal nu cuprinde menţiunile precizate; per a contrario, în cazul lipsei altor elemente sau în cazul altor neregularităţi, sancţiunea nulităţii intervine dacă prin acestea s-au pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului, în cauză nerezultând o astfel de vătămare determinată de neascultarea contribuabilului. În acest sens, este de menţionat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a reţinut, în Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics BV şi alţii, C-129/13 şi C-130/13, punctul 79, care privea interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar şi a principiului respectării dreptului la apărare în conformitate cu dreptul Uniunii, că, "potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularităţi, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Franţa/Comisia, C-301/87, EU:C:1990:67, punctul 31, Hotărârea Germania/Comisia, C-288/96, EU:C:2000:537, punctul 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P, EU:C:2009:598, punctul 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, EU:C:2012:537, punctul 80, precum şi Hotărârea G. şi R., EU:C:2013:533, punctul 38)".
61. În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă privind faptul că, în timp ce recurenta-pârâta stabileşte în sarcina sa penalităţi si dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală, pentru aceleaşi sume, provenite din nereguli, pe care pârâta le recuperează de la beneficiarii de împrumuturi nerambursabile, şi pe care le restituie bugetului Uniunii Europene, pârâta nu achită decât o dobândă egală cu rata Euribor pentru depozite de 3 luni, publicată de Banca Centrală Europeană, plus 1,5% (art. 10 alin. (2) din Secţiunea A ăManagementul Financiar" din Acordul Multianual de Finanţare din 02.02.2001 ratificat de Parlamentul României prin Legea 316/2001), astfel că se creează o îmbogăţire fără justă cauză a recurentei-pârâte, este de observat, pe de o parte, că acest motiv nu a fost invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată completată, în cadrul motivelor de nelegalitate, pe de altă parte, examinate în contextul celorlalte motive de recurs invocate, susţinerile sunt nefondate, nefiind posibilă examinarea legalităţii unei decizii privind obligaţii accesorii stabilite pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către beneficiar a obligaţiilor de plată raportat la o prezumtivă îmbogăţire fără justă cauză invocată raportat la obligaţii de plată, cu un regim juridic distinct, ale autorităţii.
62. Recurenta reclamantă a mai invocat aplicabilitatea cuantumului accesoriilor prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011 pentru întreaga perioadă de calcul, principiul proporţionalităţii, faptul că nu se încalcă principiul neretroactivităţii consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, având în vedere că accesoriile au fost calculate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, care conţine dispoziţii mai favorabile, temeinicia dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind aplicarea principiului proporţionalităţii şi al aplicării retroactive a legii mai favorabile fiind fundamentată prin dispoziţiile art. 1 si art. 2 alin. (2) teza a 2-a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, Hotărârea GUE (Camera a cincea) dată în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14.
63. Recurenta pârâtă a invocat faptul că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, pe de o parte faţă de necesitatea aplicării principiului accesorium sequitur principale, în condiţiile în care Decizia nr. 39.290/23.10.2015 a fost emisă în temeiul O.G. nr. 79/2003, iar pe de altă parte faţă de faptul că neregulile care stau la baza stabilirii debitului şi obligaţiilor accesorii sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/2003.
64. Înalta Curte reţine, în examinarea acestor motive de recurs, că prin Decizia nr. 39.290/23.10.2015 referitoare la obligaţii accesorii, în temeiul art. 88. lit. c) şi art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată stabilite prin Procesul Verbal de Constatare nr. 24.483/08.11.2010 s-au calculat obligaţii fiscale accesorii în cuantum de 2.381.221,60 RON: 514.711,47 RON penalităţi de întârziere calculate conform art. 1201din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010; 1.388.989,71 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010; 477.520,42 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.
65. Decizia a fost emisă în temeiul O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 88 lit. c), care prevăd deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii, şi art. 119 alin. (1), care prevăd că, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
66. Procesul-verbal de constatare nr. x din data de 08.11.2010 a fost încheiat în baza dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, pentru un debit în cuantum de 5.251.377,85 RON, comunicat reclamantei la data de 12.11.2010, astfel că termenul scadent a fost la data de 05.12.2010, conform art. 111 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, şi s-au stabilit obligaţii fiscale accesorii constând în penalităţi de întârziere şi dobânzi de întârziere calculate conform acestui act normativ.
67. Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, art. 7^1, introdus prin O.G. nr. 20/2008. "(1) Pentru creanţele bugetare rezultate din nereguli, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării titlului de creanţă în condiţiile Codului de procedură fiscală sau potrivit legii, după caz. (2) Pentru neachitarea la termen a obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1) debitorul datorează după acest termen majorări de întârziere, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanţelor fiscale. ".
68. În baza acestor dispoziţii, au fost stabilite prin Decizia nr. 39.290/23.10.2015 penalităţi de întârziere calculate conform art. 1201din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010, dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.
69. O.G. nr. 79/2003 a fost abrogată, însă, prin O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, în vigoare de la data de 30.06.2011.
70. O.G. nr. 79/2003 a prevăzut, prin art. 71alin. (2), că, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1), debitorul datorează după acest termen majorări de întârziere, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanţelor fiscale. Acestea au fost prevăzute prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, şi anume majorări de întârziere, înlocuite de dobânzi prin O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 01.07.2010, respectiv penalităţi de întârziere.
71. Astfel, majorările de întârziere au fost reglementate prin dispoziţiile art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare anterior datei de 1.07.2010, Conform O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 01.07.2010, art. 120 a fost modificat, majorările de întârziere fiind înlocuite cu dobânzi. Ulterior, au intervenit modificări, prin O.U.G. nr. 88/2010, în vigoare de la data de 01.10.2010, Legea nr. 46/2011, în vigoare de la data de 10.04.2011, O.U.G. nr. 50/2013, în vigoare de la data de 03.06.2013, O.U.G. nr. 8/2014, în vigoare de la data de 28.02.2014.
72. Penalităţile de întârziere au fost reglementate prin dispoziţiile art. 1201din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, introdus prin O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 1.07.2010. Art. 120^1 a fost modificat prin O.U.G. nr. 50/2013, în vigoare de la data de 1.07.2013, aplicabil numai obligaţiilor de plată scadente după data de 1.07.2013.
73. Spre deosebire de O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, care a abrogat O.G. nr. 79/2003, nu a mai prevăzut obligaţii accesorii, pentru neachitarea la scadenţă, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanţelor fiscale. Potrivit art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011, "(2) Debitorul datorează, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă, o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanţei bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1), până la data stingerii acesteia, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd altfel. (...)(4) Rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate. ".
74. Instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că nu se poate reţine nici susţinerea reclamentei privind aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 pentru întreaga perioadă pentru care au fost calculate obligaţiile accesorii, dar nu se poate reţine nici susţinerea pârâtei că se aplicau şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 prevederile Codului de procedură fiscală, în baza art. 71din O.G. nr. 79/2003.
75. Principiul accesorium sequitur principale invocat, cu trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 22 iunie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nu conduce la o altă concluzie. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 22 iunie 2015, în soluţionarea unui recurs în interesul legii în care s-a dezbătut problema naturii juridice a dobânzilor datorate contribuabilului pentru sumele achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare şi taxă pentru emisii poluante, s-a constatat că, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceste dobânzi urmează natura juridică a taxelor în discuţie şi reprezintă creanţe fiscale accesorii, în sensul art. 21 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
76. Instanţa de fond nu a reţinut o altă natură juridică a accesoriilor, ci faptul că acestea nu sunt datorate in cuantumul stabilit de actul normativ aplicabil la momentul stabilirii obligaţiei principale, ci în cuantumul prevăzut de actul normativ aplicabil raportat la fiecare zi de întârziere. În mod corect a constatat aplicarea greşită a prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în baza art. 71din O.G. nr. 79/2003, în privinţa accesoriilor calculate prin decizia contestată, pentru neachitarea la scadenţă a creanţei stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/8.11.2010, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, prin care O.G. nr. 79/2003 a fost abrogată.
77. Cum obligaţiile de plată accesorii sunt datorate pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă, se calculează şi se percep pentru fiecare zi de întârziere, se impune ca stabilirea cuantumului acestora să se realizeze în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, aşadar a dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003 până la data abrogării acestuia, iar ulterior, după abrogarea O.G. nr. 79/2003 prin O.U.G. nr. 66/2011 şi intrarea în vigoare a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile acestui din urmă act normativ.
78. Susţinerile recurentei pârâte privind nelegalitatea sentinţei prin prisma faptului că neregulile constatate sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/2003, fapt necontestat în cauză, cu invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015, sunt, de asemenea, nefondate.
79. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 7 aprilie 2015, aceasta a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora "Activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care sunt în desfăşurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările şi completările ulterioare". Curtea Constituţională a constatat că textul de lege criticat aduce atingere principiului neretroactivităţii, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la nereguli săvârşite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, legiuitorul reglementând un criteriu greşit pentru determinarea aplicabilităţii noilor norme de drept substanţial, respectiv existenţa sau nu a unor activităţi de control în desfăşurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic, supus reglementărilor legale în vigoare la data naşterii sale, schimbarea ulterioară a condiţiilor legale neavând nicio influenţă asupra legalităţii acestuia.
80. Aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la modul de calcul al obligaţiilor accesorii în cauza de faţă, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a acesteia, nu aduce atingere principiului neretroactivităţii. Nu se pune problema unei aplicări retroactive, întrucât dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru accesoriile care au curs începând cu data intrării în vigoare a acesteia
81. Este de observat, de altfel, că recurenta pârâtă, la stabilirea obligaţiilor de plată accesorii pentru debitele neachitate rezultate din nereguli, a avut în vedere modificările intervenite în Codul de procedură fiscală cu privire la cuantumul dobânzilor, aplicând inclusiv penalităţile de întârziere, deşi a susţinut că accesoriile care trebuie stabilite sunt cele in vigoare la data naşterii raportului juridic principal, respectiv data încheierii contractului de finanţare, însă nu a ţinut seama de nivelul dobânzii stabilit prin O.U.G. nr. 66/2011 pentru neachitarea la scadenţă a creanţelor bugetare rezultate din nereguli, de la data intrării în vigoare a acesteia.
82. În ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, invocat de recurenta reclamantă, statuat în legislaţia comunitară şi reţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, presupune că orice măsură sancţionatorie luată de o autoritate publică trebuie să fie corespunzătoare atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop şi în acelaşi timp cea mai rezonabilă, să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a nu deveni improprie scopului urmărit. Astfel cum rezultă din Nota de fundamentare, implementarea principiului proporţionalităţii, în absenţa căruia au fost stabilite debite excesive în sarcina beneficiarilor fondurilor europene, inclusiv a instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat, a fost unul din motivele adoptării O.U.G. nr. 66/2011.
83. În situaţia în care, însă, O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru accesoriile care au curs în perioada anterioară intrării sale în vigoare, ar însemna că ordonaţa ar fi aplicată retroactiv. Astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, normele referitoare la cuantumul obligaţiilor accesorii sunt norme de drept material şi nu de norme de procedură. Pe cale de consecinţă, deşi decizia de stabilire a obligaţiilor accesorii a fost emisă după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, acest fapt nu conduce la concluzia aplicabilităţii cuantumului accesoriilor prevăzut de aceasta şi pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare, perioadă în care pentru creanţa bugetară neachitată au curs accesorii pentru care se aplică actul normativ corespunzător în vigoare, O.G. nr. 79/2003.
84. Referitor la Hotărârea pronunţată la data de 26.05.2016, în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, invocată de recurenta reclamantă, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat, cu privire la posibilitatea aplicării corecţiilor financiare sau a declarării neeligibilităţii, în cazul nerespectării de către beneficiar a legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice, că ăprincipiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere", este de observat că în cauză nu s-a pus problema aplicării unei corecţii, reglementate prin noul act normativ, pentru încălcarea unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, efectelor viitoare ale situaţiei apărute anterior.
85. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, invocată de recurenta reclamantă, potrivit cărora ă(2) Nicio sancţiune administrativă nu poate fi impusă în absenţa unor dispoziţii în acest sens prevăzute într-un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispoziţiilor care impun sancţiuni administrative şi care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispoziţiile mai favorabile.", aplicarea retroactivă a dispoziţiilor mai favorabile prevăzută de acest text nu se referă la abateri. Prin Hotărârea pronunţată la data de 26.05.2016, în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, Judeţul Neamţ şi Judeţul Bacău cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, s-a stabilit că "articolul 98 alin. (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecţiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanţate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispoziţiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95. " (paragraf 51).
86. Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă privind modul de calcul al accesoriilor prin Decizia nr. x/23.10.2015, în ceea ce priveşte deducerea sumei de 769.646 RON, în sensul că aceasta trebuia dedusă începând cu data de 5.12.2010.
87. Prin Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, pârâta a avut în vedere că debitorul a achitat părţi din contravaloarea debitului în data de 13.12.2010, în cuantum de 531.377,85 RON, în data de 30.12.2010, în cuantum de 1.288.590,23 RON, în data de 20.12.2011, în cuantum de 769.646,00 RON, şi în data de 19.10.2015, în cuantum de 2.661.763,77 RON, după fiecare plată efectuată accesoriile fiind calculate la debitul restant, începând cu ziua imediat următoare efectuării plăţii.
88. Aşadar, potrivit modului de calcul al accesoriilor, pârâta a apreciat că suma de 769.646,00 RON a fost achitată la data de 20.12.2011. Această sumă a fost achitată, însă, la data de 14.10.2010, prin O.P. nr. x/14.10.2010, în valoare de 334.000,00 RON, şi O.P. f.n./14.10.2010, in valoare de 435.646,00 RON.
89. În mod greşit a reţinut instanţa de fond că reclamanta a fost beneficiara mai multor finanţări şi împotriva acesteia au fost emise mai multe titluri de creanţă, astfel că nu poate lua în considerare creanţele şi plăţile efectuate în legătură cu alte titluri de creanţă în afara celui pentru care s-au calculat accesoriile prin decizia contestată. Pe de o parte, astfel cum s-a reţinut, titlurile de creanţă au fost emise ca urmare a aceluiaşi contract de finanţare, nr. x/24.05.2006, iar pe de altă parte, prin compensare se sting creanţele datorate cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, creanţele debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate chiar obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional.
90. În mod greşit a reţinut instanţa de fond că, atât timp cât nu a fost emis un act administrativ prin care să se soluţioneze cererea de restituire, pârâta nu putea emite o decizie de compensare, că problema compensării unor creanţe reciproce excede analizei legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, de calcul al accesoriilor, doar la momentul stabilirii certe a dobânzilor datorate de către fiecare parte reclamanta având dreptul la rândul său să solicite dobânzi pentru nerestituirea în termen a sumelor datorate de către pârâtă, putându-se face o compensare corectă a datoriilor între cele două părţi.
91. Chiar pârâta a procedat la compensare prin decizia de stabilire a obligaţiilor accesorii contestată, ţinând seama că reclamanta a achitat, la data de 20.12.2011, suma de 769.646,00 RON, pentru obligaţia de plată stabilită prin Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010, anulat irevocabil, prin Decizia nr. 6167/20.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
92. A avut în vedere, însă, în mod greşit, data pronunţării Deciziei nr. 6167/20.12.2011. Această sumă trebuia compensată începând cu data de 05.12.2010, data exigibilităţii sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, pentru care s-a procedat la calculul accesoriilor de la această dată.
93. Potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile. ", iar art. 122 precizează că, în cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere sau majorările de întârziere, după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 116 alin. (4).
94. Pârâta a avut în vedere data de 20.12.2011, data pronunţării Deciziei nr. 6167/20.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost anulat Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010, prin care pârâta a stabilit in sarcina reclamantei debitul în valoare de 754.921,08 RON, achitat la data de 14.10.2010 prin cele două ordine de plată (diferenţa în plus dintre suma achitată, de 769.646,00 RON, şi suma de 754.921,08 RON, rezultând din accesoriile care au curs până la momentul achitării).
95. În mod greşit a avut în vedere data la care a fost anulat irevocabil procesul-verbal, şi nu a ţinut seama, în condiţiile în care procesul-verbal a fost anulat, iar pentru suma achitată nu mai exista un temei legal, de data la care a fost plătită. Sunt nefondate susţinerile pârâtei în sensul că data compensării debitelor este data pronunţării Deciziei nr. 6167/20.12.2011, prin care a fost anulat acest titlu de creanţă, întrucât până la acea data actele administrative s-au bucurat de prezumţia de legalitate, în condiţiiile în care prezumţia de legalitate a fost răsturnată, cu efect retroactiv, prin anularea prin hotărâre irevocabilă a actului administrativ individual, astfel că pentru plata efectuată în temeiul acestuia nu mai exista un temei legal.
96. Având în vedere că data plăţii sumei în cauză, 14.10.2010, este anterioară datei la care obligaţia de plată a sumei reprezentând creanţă bugetară, datorată de reclamantă în baza Procesului-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, a devenit scadentă, accesoriile pentru sumele datorate şi neachitate fiind calculate raportat la termenul scadent, se impunea ca suma plătită să fie avută în vedere, în vederea calculării accesoriilor, începând cu data la care creanţa bugetară a devenit scadentă, 5.12.2010.
97. În ceea ce priveşte eventuale dobânzi, potrivit dispoziţiilor art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acordarea acestora se face la cererea contribuabililor. Reclamanta nu a cerut dobânzi, însă compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.
98. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi au fost anulate în parte Decizia nr. x/26.11.2015 şi Decizia nr. x/23.10.2015 în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 şi O.G. nr. 79/2003, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011, fiind respinsă în rest acţiunea reclamantei, este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat de recurenta reclamantă privind modul de calcul al accesoriilor prin Decizia nr. x/23.10.2015, cu privire la deducerea sumei de 769.646 RON, în sensul că aceasta trebuia dedusă începând cu data de 5.12.2010, fiind nefondate celelalte motive de recurs invocate de reclamantă şi motivele de recurs invocate de pârâtă.
VI Soluţia instanţei de recurs
99. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de pârâtă, fiind incident motivul de casare invocat de reclamantă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., exclusiv în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate privind modul de calcul al accesoriilor, cu privire la deducerea sumei de 769.646 RON, celelalte motive de recurs fiind nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă, va admite recursul formulat de reclamantă şi va casa în parte sentinţa atacată, în rejudecare va anula Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. x din 26.11.2015 şi Decizia nr. x/23.10.2015 referitoare la obligaţiile de plată accesorii şi în ceea ce priveşte modul de calcul, în sensul că suma de 769.646 RON va fi dedusă începând cu data de 5.12.2010. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 2929 din 12 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui formulat împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare anulează decizia nr. x/23.10.2015 şi Decizia nr. x din 26.11.2015 şi în ceea ce priveşte modul de calcul, în sensul că suma de 769. 646 RON va fi dedusă începând cu data de 5.12.2010.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.