Şedinţa publică din data de 21 februarie 2020
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată, A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, a solicitat desfiinţarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 ("Răspunsul AJFP din 24.11.2016") emisă de AJFP Constanţa, exclusiv sub aspectul refuzului AJFP Constanţa de a plăti dobânda fiscală aferentă debitului principal în cuantum de 3.190.466 RON şi, pe cale de consecinţă, obligarea în solidar a Pârâtelor să achite către B. următoarele sume: suma de 2.156.436 RON reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 3.190.466 RON, achitată cu titlu de taxe vamale fără a fi datorate de către B., dobândă fiscală calculată de la data de 27.05.2011 până la data restituirii debitului principal, respectiv 23.12.2016 şi cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2294 din 13 iunie 2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a respins excepţia prescripţiei, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 2.156.436 RON, reprezentând dobânda fiscală, a respins capătul de cerere privind desfiinţarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 şi a obligat pârâtele la 18.988,73 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa au declarat recurs.
I. Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi, prin recursul formulat, arată că nu se poate afirma la acest moment faptul că reclamanta nu avea cunoştinţă despre prejudiciul pe care îl susţine ca şi pretenţie şi care s-ar impune a fi acordat urmare anulării în parte a adresei nr. x/24.11.2016.
Intimata-reclamantă trebuia să cunoască paguba încă de la momentul anului 2011, însăşi actele administrative atacate conţinând elemente de identificare fie şi estimativă a prejudiciului.
Recurenta consideră că de la momentul emiterii deciziei DJAOV Constanţa cu nr. 2539 respectiv 17.05.2011 intimata cunoştea faptul că este păgubită, termenul de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Lg 554/2004, fiind depăşit, iar sancţiunea nerespectării acestui termen constituind respingerea cererii ca prescrisă.
În opinia recurentei prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul că se impune a ne raporta numai la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actelor, în condiţiile în care legea în materie distinge între cele două variante, fie ca şi capăt secundar, fie ca şi cerere de sine stătătoare.
Titlul în baza căruia societatea reclamantă poate solicita punerea în executare este reprezentat de sentinţa civilă nr. 2170/09.07.2014, definitivă la data de 18.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a fost pusă în executare de bună-voie pentru a evita o eventuală executare silită ce ar atrage cheltuieli suplimentare de la bugetul de stat.
Reclamanta a înţeles să formuleze o cerere în restituirea sumei de 3.190.466 RON la data de 10.11.2016 prin care a solicitat şi acordarea de dobânzi cu adresa sa nr. 919 din aceeaşi dată.
Solicitarea arătată anterior se soluţionează în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 1.939.2006 pentru aprobarea Procedurii de compensare a creanţelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale şi de restituire a eventualelor diferenţe, ca urmare a cererii de compensare/restituire, depusă de contribuabilul titular al operaţiunii vamale.
Prevederile O.G. nr. 92/2003 reprezintă cadrul general în materia restituirii sumelor de la buget, în materie vamală aplicându-se Ordinul nr. 1.939/2006 cadrul special.
Nici în cererea de chemare în judecată şi nici în hotărârile pronunţare în cauza cu nr. x/2011* nu se face referire la acordarea de dobânzi, astfel că s-a apreciat că se impune a se executa dispozitivului hotărârii numai în ceea ce priveşte partea referitoare la restituirea sumelor de 3.190.466 RON - încasată la buget şi sumei de 42.948,15 şi 10.698 RON - cheltuieli de judecată, celelalte sume, reprezentând dobânzi nefiind stabilite pe cale judecătorească prin hotărârea a cărei punere în executare a fost solicitată, astfel că cererea de acordare dobânzi este nejustificată urmând a fi respinsă ca nefondată, prevederile art. 124 din Codul de procedură fiscală nefiind aplicabile.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, recurenta solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
În ipoteza în care se va menţine hotărârea fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurenta solicită să se aprecieze asupra onorariului ce se cuvine reprezentantului părţii, în funcţie de dovezile aduse în cauza de faţă, cel stabilit de prima instanţă fiind vădit disproporţionat faţă de complexitatea cauzei, taxa de timbru redusă, măsurile luate nefiind de natură a prejudicia societatea pecuniar.
II. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului, arată că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.), sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) şi cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), precum şi faptul că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.),.
Încălcând şi principiul disponibilităţii, instanţa a respins capătul de cerere privind desfiinţarea în parte a adresei CTG-DEX 41647/24.11.2016, dar a admis în rest acţiunea.
Or, în condiţiile respingerii capătului de cerere privind anularea "actului administrativ", acţiunea în contencios administrativ devine inadmisibila, întrucât nu se mai atacă niciun act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, instanţa neexplicând care mai este, în acest context, temeiul legal al acţiunii.
Instanţa nu putea sa admită în rest acţiunea în condiţiile în care a respins capătul de cerere privind desfiinţarea în parte a adresei CTG-DEX 41647/24.11.2016.
În acelaşi timp, instanţa nu putea schimba temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă, şi să dea altceva decât s-a cerut.
Prin modul în care a soluţionat cauza, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
În opinia recurentei, în mod greşit instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, încălcând normele de drept material invocate în susţinerea excepţiei.
Pentru a avea calitate procesuala pasivă într-o cauză având ca obiect legea contenciosului administrativ, trebuie îndeplinită condiţia privind emiterea unui act administrativ pretins vătămător de către persoana chemată în judecată ca pârâtă, sau, nesoluţionarea de către acea persoană, în termen legal, a unei cereri.
Or, în speţă reclamanta a arătat că solicită desfiinţarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 emisă de AJFP Constanţa exclusiv sub aspectul refuzului AJFP Constanţa de a plăti dobânda fiscală aferentă debitului principal în suma de 3.190.466 RON.
Aşadar, adresa contestată, considerată de reclamantă ca fiind act administrativ este emisă de AJFP Constanta, şi nu de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor să achite către reclamantă suma de 2.156.436 RON reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 3.190.466 RON achitată cu titlu de taxe vamale, dobânda calculată de la data de 27.05.2011 până la data restituirii debitului principal, respectiv 23.12.2016, recurenta consideră că nu are calitate procesuală pasivă.
ANAF nu poate fi menţinută în cauza nici măcar pentru opozabilitate, având în vedere că se solicită dobânzi, pentru a căror restituire nu are competenţă.
Singura instituţie publică cu personalitate juridică care are calitate procesuală pasivă în cauza şi căreia trebuie să-i fie comunicate toate actele procedurale este Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.
De asemenea, hotărârea instanţei este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Astfel, având în vedere prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora a acţiune în contencios administrativ nu poate fi depusa mai târziu de un an de la data comunicării actului, deci în niciun caz un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
În mod greşit instanţa de fond a dispus admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata unei sume reprezentând dobânzi fiscale, încălcând normele de drept material aplicabile, având în vedere următoarele motive:
Ca să admită acţiunea, instanţa reţine că pârâtele nu invocă niciun motiv pentru care reclamanta nu ar putea solicita dobânzile pe o cale separată (faţă de cererea de chemare în judecată prin care a solicitat restituirea taxelor vamale).
Or, cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat restituirea taxelor vamale s-au solicitat despăgubiri (cererea de restituire de taxe vamale având acest caracter, de acordare de despăgubiri în sensul Legii nr. 554/2004.
Din această perspectivă, instanţa de fond trebuia să constate ca reclamanta nu mai putea formula a doua cerere de despăgubiri, întrucât exista autoritate de lucru judecat, fiind inadmisibil să formulezi două cereri succesive de acordare de despăgubiri în legătură cu aceleaşi acte administrative.
Existenţa unui prejudiciu este o condiţie necesară, dar insuficientă pentru naşterea obligaţiei de reparare; în acest scop, prejudiciul, la rândul său, este necesar să întrunească anumite condiţii.
Pentru a fi reparabil, în principiu, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minime: să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.
Atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de fapt dă dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite două condiţii: situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate, încât să se poată deduce că ar fi continuat şi în viitor şi să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.
Această orientare a jurisprudenţei şi doctrinei juridice şi-a găsit consacrarea în textele noului C. civ.. Articolul 1349 alin. (1) prevede obligaţia generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane.
Apoi, ca o consecinţă a nerespectării acestei obligaţii, art. 1359 C. civ. dispune:
"Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv".
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu "printr-o faptă ilicită" este obligat să-l repare.
Pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.
Vinovăţia este o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Recurenta apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, deoarece nu este probată existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, iar legătura de cauzalitate dintre acestea două nu există.
Recurenta mai susţine că instanţa, în mod nelegal, la obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată în sumă importantă, deşi, nu poate fi stabilită o culpă procesuală în sarcina instituţiei, având în vedere şi lipsa calităţii procesuale pasive.
Judecătorul are posibilitatea să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluţie fiind conformă prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, ţinând cont de obiectul dosarului, de probele administrate si de durata litigiului, este evidentă complexitatea redusă a cauzei, principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că, partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.
În susţinerea recursurilor este prezentată situaţia de fapt, fiind redate texte de lege incidente pricinii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.
Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se susţine faptul că instanţa de fond ar fi încălcat principiul disponibilităţii şi ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece nu a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubiri formulată ca urmare a respingerii capătului de cerere privind anularea actului administrativ.
Înalta Curte apreciază faptul că dreptul la despăgubiri izvorăşte din prevederile art. 19 din Legea 554/20014, nefiind în mod indisolubil legat de anularea unui act administrativ emis de recurentele-pârâte din prezenta cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că formularea a două cereri în baza aceluiaşi temei legal, dar care vizează pretenţii diferite nu echivalează cu o autoritate de lucru judecat.
În situaţia de faţă nu se poate susţine că există deja o hotărâre emisă într-un litigiu cu acelaşi obiect ca şi prezenta cauză deoarece dosarul nr. x/2011 a avut ca obiect, pe lângă anularea actelor administrative fiscal nelegale, şi cererea de restituire a taxelor vamale nedatorate, adică a debitului principal.
Or, prezentul dosar are ca obiect cererea de despăgubiri formulată de intimată pentru plata dobânzii fiscale datorate conform unor prevederi exprese din Codul de procedură fiscală, neputându-se considera în niciun caz că obiectul celor două dosare este identic.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.
Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.
În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de părţi astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, constatând că aceasta figurează, alături de cealaltă pârâtă, ca debitori ai creanţei stabilite în dispozitivul sentinţei civile nr. 2170/09.07.2014.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond temeinic şi argumentat a avut în vedere faptul că dreptul de a cere despăgubirile s-a născut la data la care hotărârea de anulare a actelor administrativ-fiscale a devenit irevocabilă, aceasta fiind şi data de la care a început să curgă termenul de un an prevăzut de lege pentru formularea cererii de despăgubiri.
La data emiterii actelor vamale, reclamanta putea să cunoască doar întinderea pagubei generate de actul însuşi, însă nu şi întinderea pagubei produse de rambursarea cu întârziere a sumelor achitate nedatorat.
Nici susţinerile potrivit cărora reclamanta trebuia să solicite dobânzile printr-o cerere separată nu sunt întemeiate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere dispoziţiile art. 124 din Codul de procedură fiscală, care prevăd că acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, instituind de plano dreptul contribuabilului la dobânzi pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, fără nicio distincţie.
Din considerentele sentinţei civile nr. 2170/09.07.2014 rezultă că refuzul autorităţilor pârâte de a restitui către reclamantă taxele vamale plătite nedatorat s-a întemeiat pe interpretarea eronată a Regulamentului CEE nr. 2913/1992.
Astfel, în mod corect s-a constatat că există un fapt ilicit - refuzul de restituire a taxelor vamale plătite nedatorat - precum şi o pagubă, reprezentată de lipsa de folosinţă a sumelor refuzate la restituire, culpa autorităţilor, constând în interpretarea şi aplicarea greşită a dreptului comunitar, precum şi legătura de cauzalitate, care este evidentă, între refuzul de restituire a sumelor de bani şi lipsa de folosinţă a acestora.
Considerentele instanţei de fond dovedesc îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, care justifică pe deplin admiterea cererii de chemare în judecată.
Fapta ilicită a recurentelor-pârâte constă în respingerea cererii din data de 16.03.2011 prin care s-a solicitat restituirea sumei de 3.190.466 RON, măsură dispusă prin Decizia nr. 2539/17.05.2011.
Caracterul ilicit al măsurii dispuse prin Decizia nr. 2539/17.05.2011 a fost constatat de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă şi confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă care a anulat atât Decizia nr. 2539/17.05.2011, cât şi actul administrativ care o confirma, şi anume Decizia nr. 5831/12.07.2011.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa constată că dispoziţiile legale au fost aplicate în mod greşit prezumă şi faptul că această situaţie este imputabilă organelor fiscale care au emis actele anulate.
Condiţia existenţei raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit este îndeplinită, în condiţiile în care fapta ilicită constând în refuzul de a restitui suma de 3.190.466 RON, constatată irevocabil de instanţele de judecată a condus la păstrarea fără drept de către recurentele-pârâte a sumei de 3.190.466 RON vreme de peste cinci ani.
Dobânda fiscală constituie un efect legal al sentinţei şi al deciziei în sensul în care cele două hotărâri judecătoreşti au stabilit în mod irevocabil nelegalitatea refuzului recurentelor-pârâte de a restitui suma de 3.190.466 RON.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că OMFP nr. 1939/2006 nu reprezintă o normă specială şi nu derogă de la prevederile art. 124 Codul de procedură fiscală, în privinţa dobânzilor fiscale.
O astfel de derogare poate fi realizată numai printr-un act normativ cel puţin egal, dacă nu superior Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, condiţii care nu sunt îndeplinite pentru OMFP 1939/2006.
În ceea ce priveşte susţinerile privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.
Dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).
În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.
În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele la plata sumei de 16.541,39 RON, către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2294 din 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 16.541,39 RON, către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2020.