Măsura trecerii în rezervă a unui cadru militar dispusă în considerarea acelorași fapte pentru care ulterior a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare. Constatarea de către CEDO a încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Demers promovat pe calea contenciosului administrativ vizând repunerea în situaţia anterioară trecerii în rezervă. Admisibilitate.
Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1)
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Index alfabetic: act administrativ de remediu
Cadru militar
Hotărâre CEDO
Hotărâre penală definitivă de condamnare. Revizuire
Refuz nejustificat de soluţionare a cererii
Repunere în situaţia anterioară
Lipsa atacării în termen a ordinului de trecere în rezervă nu este de natură să determine respingerea ca inadmisibilă a acţiunii având ca obiect constatarea existenţei unui refuz nejustificat al autorităţii pârâte de emitere a unui act administrativ de remediu, promovată în considerearea aspectelor reţinute în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (şi, ulterior, în deciziile penale de revizuire), referitoare la faptele pentru care fusese atrasă, într-o manieră incompatibilă cu exigenţele convenţionale, atât răspunderea penală, cât şi cea administrativă a reclamantului.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1568 din 11 martie 2020
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 578/2/2017, reclamantele “AA”, “AB” şi “AC”, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii au solicitat anularea actului administrativ nr.40.138 din 15.07.2016 al instituţiei pârâte (comunicat la data de 22.07.2016) prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de antecesorul sau prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad şi a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoaşterea vechimii în muncă de care a fost privat şi declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă; cu acordarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3853 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia tardivităţii cererii, ca neîntemeiate, şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele “AA”, “AB” si “AC”, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3853 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele “AA”, “AB” si “AC”, solicitând casarea în parte a Sentinţei civile nr.3853 pronunţată la data de 23.10.2017 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a în dosarul nr.578/2/2017, menţinerea soluţiei de respingere a excepţiilor ridicate de pârâtă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul respingerii pe fond a acţiunii.
În motivarea cererii de recurs reclamantele au reiterat situaţia de fapt şi au invocat patru motive de recurs, grupate astfel:
3.1. Motivul I de recurs: Hotărârea primei instanţe este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) punctele 7 şi 8 Cod proc.civ., prin aceea că s-au nesocotit dezlegările cu autoritate de lucru judecat pronunţate de CEDO şi de instanţele de revizuire sub aspectul nevinovăţiei condamnatului.
În acest sens, recurentele au susţinut în esenţă că obiectul acestei acţiuni este repararea consecinţelor trecerii abuzive în rezervă a autorului acestora ca urmare a învinuirii acestuia de divulgare a unor secrete de serviciu care acopereau practici anticonstituţionale grave.
Pe o practică bine cunoscută a înscenărilor judiciare în regimurile totalitare, capetele propriu-zise de inculpare (infracţiunile de încălcare a secretului de serviciu) au fost completate cu acuze din categoria infracţiunilor curente, pentru a se croi drumul spre o condamnare sigură.
In speţă, inculparea adiacentă a fost cea de furt, cu referire la casetele înregistrate pe care autorul divulgărilor le-a pus la dispoziţia autorităţii parlamentare sesizate, ca probă a realităţii celor semnalate. Acelor suporturi electronice li s-au adăugat, ca urmare a percheziţiei domiciliare, câteva casete cu muzică, fără valoare ca obiecte de inventar deoarece fuseseră utilizate anterior la alte înregistrări. Chiar dacă înlăturăm suspiciunea că obiectele au apărut în mod miraculos la percheziţie, caracterul derizoriu al aşa-zisului furt era evident de la bun început. Altfel spus, este deja reprobabil că o acuzaţie atât de forţată a fost acceptată în etapele judecăţii iniţiale, că a trebuit să se ajungă la C.E.D.O., că au trebuit să treacă 19 ani până ce instanţele de revizuire să constate că fapta este lipsită de periculozitatea unei infracţiuni.
Şi totuşi, iată că după alţi 2 ani şi jumătate (deci după 21 de ani şi jumătate de la faptă) instanţa de contencios administrativ reevaluează anacronic şi abuziv aspectul în discuţie pentru a respinge acţiunea: „Mai mult, deşi furtul casetelor nu a fost considerat ca infracţiune datorită valorii reduse a acestora, fapta prezintă relevanţă în ceea ce priveşte moralitatea de care dă dovadă în activitatea sa ofiţerul de informaţii”.
Recurentele susţin că ne aflăm în mod vizibil în faţa unei nesocotiri deliberate a puterii lucrului judecat de către instanţele europene şi de revizuire în penal, iar instanţa de contencios administrativ a ignorat caracterizarea faptelor stabilită de către instanţele de cel mai înalt grad.
Procedând fără nicio justificare la înlăturarea dezlegării de drept definitive în ceea ce priveşte derizoriul fără semnificaţie juridică al aşa-zisului furt, instanţa de contencios lansează citata apreciere despre moralitate care nu are nicio concludentă în speţă. Prima instanţă şi-a însuşit argumentul instituţiei pârâte că în dreptul administrativ culpa are o sferă mai extinsă. Dar aceasta este numai o jumătate din conceptul juridic. Sfera mai largă a culpei determină şi o gamă diferită a sancţiunilor, mai lejere şi mai diferenţiate. Altfel spus, trimiterea la, chipurile, moralitate, trebuie completată în mod obligatoriu cu concluzia că o faptă mai puţin gravă decât cele penale nu putea atrage consecinţe mai grave decât cele pe care le-ar fi impus o condamnare penală. Caracterul derizoriu al faptei, pe care l-au constatat instanţele de revizuire, impunea în mod obligatoriu concluzia că sancţiunea administrativă nu putea fi nici ea cea maximă, având consecinţe distrugerea întregii cariere şi daunele imense materiale şi morale pe care represiunea administrativă maximă le-a generat.
Greşita aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte culpa administrativă a ofiţerului rezultă şi din probele administrate, respectiv extrasele din Raportul de activitate al SRI pe anul 1996, respectiv din Monografia S.R.I. 1990-2013, bilanţuri oficiale în care cazul comportamentului civic (validat de C.E.D.O. şi de instanţele naţionale de revizuire) a fost prezentat ca foarte reprobabil, iar înlăturarea ofiţerului pentru acel comportament ca o mare izbândă a instituţiei pârâte, nefăcându-se nicio referire la inventatul furt.
Instituţia pârâtă pare să fi impresionat prima instanţă şi cu observaţia că trecerea în rezervă a fost prealabilă punerii sub învinuire. Dar tocmai acesta e fluxul represiv care întăreşte ideea legăturii dintre procedura revizuirilor penale şi justeţea acţiunii reparatorii, a cărei împiedicare a determinat şi contenciosul administrativ.
3.2. Motivul II de recurs: Hotărârea primei instanţe este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) punctele 2, 5 şi 6 Cod proc.civ., prin aceea că hotărârea a fost dată de alt judecător decât cel stabilit aleatoriu, acesta a încălcat sub mai multe aspecte dispoziţiile art.20 Cod proc.civ., iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens, recurentele susţin că: conflictul a fost deschis de S.R.I. prin reacţia extrem de dură faţă de un act de civism pe care 1-a considerat gravă indisciplină; acest conflict a impregnat, anterior C.E.D.O. aprecierea instanţelor penale pe toate cele 3 grade de jurisdicţie, inclusiv a instanţei supreme, care n-au cutezat să se abată măcar cu o iotă de la acuzaţii; instanţele naţionale au greşit profund însuşindu-şi optica instituţiei pârâte, ceea ce rezultă din verdictul ferm şi pe larg motivat al C.E.D.O.; C.E.D.O. a dezlegat o dilemă foarte importantă pentru doctrina fiecărui stat european, pronunţându-se că, în situaţiile în care un funcţionar, aflat sub imperiul păstrării secretului de serviciu, constată grave încălcări ale legalităţii, prevalează spiritul civic, respectiv dreptul şi datoria sa de a le divulga; în pofida opticii ferme a Curţii Europene, instituţia pârâtă a cantonat şi se menţine în mentalitatea specifică statului totalitar, considerând fapta căpitanului A, inclusiv după Hotărârea C.E.D.O., ca o abatere de extremă gravitate, iar reacţia represivă drept un succes al Serviciului de Informaţii, demn de a fi menţionat în bilanţuri şi monografii publice; cantonarea în poziţia abuziv-represivă a instituţiei pârâte s-a manifestat constant şi pe parcursul procedurii de revizuire; cererea celui vătămat de reparare a daunelor cauzate de represiune a fost tratată cu duşmănie, răspunsul la care obligă legea fiind inform şi negativ.
Aceste premise creau pentru procesul de contencios administrativ temerea că va fi un proces inechitabil, în care garantarea egalităţii părţilor să nu fie respectată, ignorându-se chiar şi principiul prevalentei tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, în pofida îndatoririi judecătorului de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil.
Temerea s-a adeverit prin următoarele 4 carenţe care au marcat finalizarea judecăţii: înlocuirea fără motiv a completului învestit aleatoriu, după ce acesta respinsese excepţiile de procedură ridicate de instituţia pârâta şi dispusese ataşarea documentaţiei ordinului de trecere în rezervă.; menţinerea respectivei documentaţii în regim clasificat după schimbarea nejustificată a completului de judecată; contradicţiile repetate din motivarea soluţiei, ce reflectă tocmai diferenţa de privire juridică dintre instanţa înlocuită şi instanţa ce a înlocuit completul; ignorarea totală de către completul final a esenţei procesului dezlegat de C.E.D.O. şi de către instanţele naţionale de revizuire şi anume, justeţea imperativului civic pentru care s-a sacrificat fostul ofiţer.
Simplul fapt al menţinerii regimului clasificat asupra unor documente care sunt fie incomplete, fie ultrabanale a creat în mod direct un regim de favoare pentru instituţia pârâtă. Acuzele grave (dar abuzive) aduse cpt. A în legătură cu divulgarea secretelor au format subiectul unor dezvăluiri publice făcute de însăşi instituţia pârâtă, încât a mai rămas sub protecţia clasificării doar aspectul derizoriu al casetelor sustrase.
De asemenea, mai susţin recurentele că: trecerea în rezervă s-a făcut exclusiv în vederea reprimării comportamentului pe care C.E.D.O. 1-a validat ca legal şi corect; procedurile de sancţionare au fost încălcate; ordinul litigant nu a fost comunicat niciodată, deci nu au operat termene de decădere sau prescripţie.
Parcă voind să confirme că acest proces se dorea să se desfăşoare neechitabil, cu încălcarea principiului egalităţii părţilor, prima instanţă lansează următorul considerent ce reduce la zero dreptul şi rolul părţilor în proces, principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare:„ Referitor la împrejurarea că, prin clasificarea informaţiilor, reclamanţii nu au acces direct la acestea nu determină în mod automat concluzia că dreptul acestora la un proces echitabil a fost încălcat în condiţiile în care instanţa de judecată investită cu analizarea legalităţii măsurii disponibilizării are posibilitatea de a accesa informaţiile cuprinse în actele clasificate şi a stabili dacă, în fiecare caz concret în parte, au fost respectate prevederile legale ".
În considerentele sentinţei, instanţa a mai procedat la o reproducere integrală a dispoziţiilor art.20 din H.G. nr.585/2002 ( act administrativ care, prin nivelul normativ, permite cenzurarea sa în contenciosul administrativ), fără să remarce aplicabilitatea ipotezei de la litera b), respectiv că declasificarea „nu mai poate prejudicia siguranţa naţională".
Aceste critici sunt confirmate - ca logică juridică în statul de drept - de Decizia Curţii Constituţionale din 18 ianuarie 2018, deşi ulterioară soluţionării şi referitoare la norme de procedură penală (art.352 alin.(ll) şi alin.(12) Cod proc. pen.) argumentaţia Curţii Constituţionale este concludentă pentru orice încercare de a depărta actul de justiţie de aflarea adevărului prin depărtarea părţilor de la dovezi sub scuza regimului clasificat.
3.3 Motivul III de recurs: Hotărârea instanţei este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) pct.8 Cod proc.civ. prin aceea că au fost greşit interpretate normele de drept material referitoare la obligativitatea motivării actelor administrative.
În acest sens, recurentele susţin caracterul contradictoriu al motivelor pentru care a fost respinsă acţiunea. Prima instanţă acoperă realitatea că ordinul de trecere în rezervă nu este motivat sau că motivarea a fost şi este ţinută în secret faţă de persoana îndreptăţită a o cunoaşte.
Condiţia motivării cât de cât explicite a actului administrativ este esenţială pentru ca subiectul căruia îi este adresat să înţeleagă raţionamentul emitentului şi, în funcţie de acesta, să-şi exercite drepturile, începând cu dreptul de liber acces la justiţie.
Doctrina de contencios administrativ în privinţa actelor administrative, mai ales a celor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, prevede că asemenea acte unilaterale trebuie să îmbrace forma scrisă, să cuprindă în chiar conţinutul lor motivarea în fapt şi în drept a măsurii luate şi să fie comunicate, aduse la cunoştinţa persoanelor interesate în mod legal.
Doar printr-o motivare concretă a actului decizional se asigură atât informarea corectă a părţii cu privire la problema de interes personal, anterior formulării acţiunii în justiţie, cât şi exercitarea de către subiectul căruia i se adresează a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil.
În lipsa motivării actului decizional, instanţa nu putea aprecia asupra legalităţii acestui act. Pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii actelor decizionale ale instituţiilor publice, instanţa de judecată trebuia să cunoască raţiunile pentru care emitentul actului, în aplicarea legilor în vigoare, a ales soluţia criticată de cel vătămat.
În motivarea sentinţei această gravă carenţă este acoperită prin argumente preponderent sofistice. În principal se fac deducţii bazate pe o confuzie între măsura trecerii în rezervă şi motivarea ei.
Completând suita acestor argumente sofistice, prima instanţă pune în valoare tocmai ceea ce constituie lipsa contradictorialităţii procesului de faţă, şi anume înscrisurile şi răspunsul la interogatoriu aflate sub regimul clasificării, deci necunoscute şi imposibil de analizat şi combătut de către reclamante .
Împiedicarea părţii interesate de a verifica existenţa ordinului de trecere în rezervă, respectiv a conţinutului acestuia a înlocuit realitatea dovedită prin probe (abuzul) cu o insinuare aberantă: că fostul ofiţer ar fi fost vinovat de abateri mai grave decât cele cunoscute public, respectiv divulgarea a ceea ce era de divulgat (comportament validat de C.E.D.O.) şi furtul casetelor fără valoare (acuză invalidată prin soluţia de achitare). Se lasă loc sugestiei că ar fi existat şi alte fapte grave. Dar sfera faptelor puse în sarcina lui A a fost clar conturată prin rapoartele publice ale S.R.I. depuse la dosar, respectiv prin hotărârile pronunţate în revizuire. Este de la sine înţeles că instituţia pârâtă „demascând" public comportamentul căpitanului A, a prezentat faptele cele mai reprobabile în concepţia sa, ori acele fapte sunt considerate de C.E.D.O. ca legale, justificate.
Lipsind procesul de cunoaşterea presupusei motivări de către ambele părţi, prima instanţă a înlăturat aplicabilitatea unor norme de drept de valoare superioară ale unui articol dintr-o hotărâre de Guvern normele legal aplicabile erau: art.8 din Legea nr.80/1995 prin care se stabileşte că este interzis a se ordona militarului să execute acte contrare legii; art.21 din Legea nr.80/1995 care consfinţeşte dreptul militarului de a reclama faptele ilegale ale superiorilor săi.
3.4 Motivul IV de recurs: Hotărârea primei instanţe este casabilă pentru motivele prevăzute de art.488 alin.(l) punctele 6 şi 7 Cod proc.civ. prin aceea că se fondează pe motive evident contradictorii cu autoritate de lucru judecat.
Recurentele susţin în acest sens că prima instanţă dispunea de un pachet de interpretări ale legii cu puterea de lucru judecat de către instanţa europeană şi instanţele naţionale de revizuire şi anume: faptele căpitanului A au fost licite, corecte într-o societate democratică; sancţionarea lui a fost nedreaptă şi creatoare de pagubă; efectele juridice ale încălcării drepturilor fundamentale continuă să se producă; daunele provocate sunt atât patrimoniale cât şi morale, incluzând blocarea carierei militare cu privarea de drepturile aferente, lezarea imaginii publice de ofiţer de informaţii loial, stres prelungit şi grav dăunător.
Aceste dezlegări trebuiau avute în vedere cel puţin din punct de vedere logic şi al coerenţei şi credibilităţii activităţii de înfăptuire a justiţiei, al înscrierii acestei activităţi în dezideratele statului de drept şi al exigenţelor de drept universal, în mod expres evidenţiate în cauză.
În plus, soluţia primei instanţe a fost precedată de dezlegarea de către instanţa însăşi a unor probleme de drept punctuale, adică respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, a prematurităţii şi, în mod aparte, a excepţiei tardivităţii acţiunii.
Ca să treacă peste propria-i dezlegare de respingere a excepţiei tardivităţii şi totuşi să respingă acţiunea pe considerente care ţin de tardivitatea acţiunii, Curtea a schimbat obiectul lămuritor al pricinii:
„Prealabil, se observă că în speţă deşi în mod formal reclamantele au cerut anularea adresei de răspuns nr.40138/J5.07.20]6, din motivarea cererii rezultă că se contestă practic şi ordinul de trecere în rezervă a numitului A, emis în anul 1996, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere că nu a fost contestat potrivit legii, fiind în vigoare şi producând efecte juridice."
Se reţine, în mod greşit, o falsă inconsecvenţă în formularea obiectului pricinii. În realitate, reclamantele au expus pretenţiile lor în ordine logică şi procedurală.
In mod direct s-au plâns de refuzul emiterii unei soluţii propriu-zise (decizie, ordin, dispoziţie), la solicitările autorului lor, formulate în termen, aşa cum însăşi instanţa reţine respingând excepţia tardivităţii. Evocarea reparaţiilor care urmau a fi acordate prin emiterea actului de dispoziţie refuzat ţine de ilustrarea seriozităţii acestui litigiu, în care prioritar litigant este actul-adresă de refuz şi mai ţine de prezervarea dreptului de a contesta actul de dispoziţie (dacă ar fi fost cazul) după emiterea unui asemenea act obligatoriu.
Schimbând vizibil actul ce constituia actul litigant al pricinii ( adresa nr.40138/15.07.2016), cu actul de dispoziţie încă neemis, refuzat, dar obligatoriu în noua situaţie juridică ( post C.E.D.O. şi post revizuire), instanţa a încercat să evite contradicţia frapantă dintre respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii şi invocarea totuşi a vechiului ordin şi necontestării aceluia în termen.
Dar, contestarea ordinului iniţial nu intră în discuţie pentru că acum s-a pretins emiterea unui ordin în noile condiţii juridice radical schimbate. Acesta nu este un capriciu întârziat al persoanei vătămate ori al succesoarelor sale, ci un imperativ care decurge din principiul universal (statuat în mod frecvent şi prin jurisprudenţa C.E.D.O.) că drepturile nu constituie valori abstracte, înfăptuirea justiţiei trebuind să asigure exerciţiul şi beneficiul lor efectiv.
Paradoxul luării în considerare a Ordinului din 1996 ca act administrativ contestat ( şi nu a adresei din 2016, emisă în noua situaţie juridică) se adânceşte prin reluarea filosofiei excesiv-represive a acelui ordin, în contradicţie cu infirmarea tranşantă a acelei filosofii prin actele de justiţie C.E.D.O. şi post C.E.D.O.
Consecinţa este pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale precum şi perpetuarea efectelor negative ale măsurilor sancţionate de Curtea Europeană ca încălcări grave ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
În apărare, intimatul-pârât pornind de la solicitarea expresă a reclamantelor, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, de anulare a actului administrativ nr. 40138 din 15.07.2016, a reiterat aspectele învederate şi în faţa primei instanţe ce vizează tardivitatea cererii de anulare a actului administrativ de trecere în rezervă precum şi cel referitor la inexistenţa procedurii prealabile obligatorii stipulată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Intimatul-pârât a arătat în acest sens că, reclamantele în calitate de moştenitoare au solicitat anularea actului administrativ de trecere în rezervă a lui „de cujus” - cpt. (r) A, invocând, în scopul inducerii în eroare a instanţei, o pretinsă anularea unui răspuns (nr. 40138 din 2016) transmis de S.R.I. la o petiţie adresată instituţiei tot în anul 2016.
În acest context se pune în discuţie măsura în care petiţia adresată S.R.I. în anul 2016 poate constitui „plângere prealabilă", valabilă, neafectată de prescripţie/decădere, în sensul legii contenciosului administrativ.
Pentru a descrie situaţia de fapt astfel cum rezulta aceasta din probele aflate la dosarul cauzei şi nu din perspectiva percepţiei subiective, deci fără a face aprecieri de valoare, intimatul precizează că fostul cadru militar cpt. (r) A a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. 1 lit. j) şi alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin Ordinul Directorului S.R.I. nr. D.P. 0619 din 27 mai 1996, ca urmare a aprobării propunerii de trecere în rezervă a Consiliului de Judecată.
Fostului cadru militar, în conformitate cu reglementările specifice structurilor militare şi având în vedere şi caracterul clasificat al documentului i-a fost comunicat verbal ordinul de trecere în rezervă, cu efectele sale ulterioare respectiv acesta nu s-a mai prezentat la unitate şi nu a primit nici solda (fapte de care este greu de crezut că acesta nu a avut cunoştinţă sau nu i-au ridicat semne de întrebare cu privire la statutul său profesional).
Totodată, faptul că fostul cadru militar al S.R.I. a avut cunoştinţă de existenta ordinului de trecere în rezervă cu mai mulţi ani în urmă poate fi probată, cel puţin, cu Hotărârea din 8 ianuarie 2013 a Curţii Europene a Drepturilor Omului - Secţia a Treia, publicat în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013, în conţinutul căreia, la punctul 17 şi punctul 133 este consemnat faptul că cel în cauză a fost trecut în rezervă la data de 27 mai 1996.
Argumentele invocate de recurentele-reclamante, în care instituţia este acuzată de sofism şi conform cărora o simplă petiţie formulată în data de 15.06.2016, prin care se solicita anulare ordinului de trecere în rezervă al lui „de cujus”, petiţie la care s-a răspuns prin adresa a cărei anulare se cere (nr. 40138 din 15.07.2016) nu poate constituii o repunere în termenele expres stipulate de lege, termene depăşite cu mai mulţi ani.
Instituţia repunerii in termenul de acţiune îşi găseşte reglementarea generală în cartea a Vl-a C.civ. referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă precum şi în C.proc.civ (pentru termenele procedurale).
Legislaţia ce reglementează domeniul actelor administrative conţine la rândul său dispoziţii cu caracter derogatoriu aplicabile în cazul prescripţiei introducând în plus obligativitatea formulării unei plângeri prealabile. Cererile de anulare a actului administrativ individual şi eventuala reparare a pagubei cauzate de acesta se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - alin. (1) art. 11 din Legea nr. 554/2004.
La data emiterii actului administrativ atacat era în vigoare Legea 29/1990 care conţinea prevederi identice în ceea ce priveşte procedura şi termenele în care poate fi contestat un act administrativ (art. 5).
Şi pentru cazul acestui tip de acte juridice (cele din domeniul administrativ) este permisă introducerea unei cereri (prealabilă ori acţiune) şi peste termenul de 6 luni, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar de asemenea doar pentru motive temeinice şi oricum nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
Astfel cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei, presupunând prin absurd că cel în cauză a luat cunoştinţă de trecerea în rezervă la data publicării Deciziei CEDO, şi nu la data efectiva a trecerii în rezervă, termenul în care putea acţiona s-a întins pană, cel mult, la sfârşitul lunii iunie 2014.
Deci pentru solicitata anulare a Ordinului Directorului de trecere în rezervă emis în anul 1996 termenul de contestare a fost depăşit de mult şi nu doar prin raportare la termenul de prescripţie ci si prin raportare la termenul de decădere stipulat de alin. 2 al art. 11 din Legea nr. 554/2004 (alin. 5 al art. 5 din Legea nr. 29/1990 prevedea la rândul său un termen de decădere de 1 an de la Comunicarea actului administrativ).
Cererea formulată în data de 15.06.2016 la care i s-a răspuns sub nr. 40138 din 15.07.2016 nu poate fi considerată plângere prealabilă, fiind tardiv formulată indiferent că luăm în considerare ca punct de plecare emiterea ordinului a cărui anulare se solicită ori luăm în considerare data la care CEDO s-a pronunţat pe aspectele legate de latura penală a faptelor fostului cadru militar.
Condiţiile repunerii în termenul de contestare a actelor administrative sunt expres stabilit de lege având caracter obligatoriu, orice interpretare a efectelor juridice produse de petiţia formulată în data de 15.06.2016 de către fostul ofiţer în sensul că aceasta l-ar repune în termenul de contestare ori că ar putea fi considerată plângere prealabilă ar duce, inevitabil, la eludarea dispoziţiilor legale în materie.
Pe fond, intimatul-pârât arată că cererea petentelor este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Fostul ofiţer în cauză a fost trecut în rezervă, la propunerea Consiliului de judecată, ca urmare a comiterii de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale.
Existenţa acestor fapte ce constituie abateri grave precum şi săvârşirea lor, cu vinovăţie, cel puţin în cazul furtului casetelor, este constatată şi de către instanţa penală care însă a dispus achitarea doar ca urmare a unor cauze de înlăturare a răspunderii penale (paginile 27 - 28 din Decizia penală nr.4 din 17.02.2015 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti).
Totodată, începând cu data de 01.07.2005 celui în cauză i-a fost stabilită pensia de invaliditate conform art. 27 lit. (b) din Legea nr. 164/2001, iar în conformitate cu prevederile legale în materia drepturilor de pensie, dar şi cu cele ale Legii nr. 80/1995, cadrele militare în activitate nu pot avea în acelaşi timp si calitatea de pensionari astfel cum solicită reclamantele în numele şi pentru de cujus.
Răspunzând motivelor de recurs invocate, intimatul-pârât arată, referitor la motivul - I - de recurs, că punctele 7 şi 8 ale alin. (1) al art. 488 din C.proc.civ. dispun casarea hotărârii atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat ori hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
In susţinerea încadrării cererii de recurs în aceste motive de casare reclamantele expun o serie întreagă de alegaţii legate de regimuri totalitare, de o „suspiciune" conform căreia unele bunuri sustrase din instituţie (casete audio) „au apărut în mod miraculos la percheziţie" (deşi existenţa faptei de sustragere a acestora a fost recunoscut de instanţa penală) şi de gradul de vinovăţie stabilit de instanţele penale.
Prin raportare la textul normelor legale se poate observa cu claritate faptul că nu există nici o hotărâre judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de hotărârea atacată.
În conformitate cu prevederile art. 1365 C.civ. „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penai în ceea ce priveşte existenta prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."
De altfel astfel cum rezultă din coroborarea art. 430 - 432 C.proc.civ. şi cum a statuat în mod constant jurisprudenţa şi doctrina juridică pentru a ne afla în pretinsa situaţie invocată ca motiv de casare este obligatorie existenta identităţii de părţi, temei si acelaşi obiect, or în speţă nu a existat un alt proces, anterior cu această triplă identitate.
Referitor la motivul - II - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează faptul că prin punctele 2, 5 şi .6 ale alin. (1) al art. 488 din C.proc.civ. invocate de recurentele - reclamante se pretinde o încălcare a principiului continuităţii şi al stabilirii aleatorii a completului de judecată, o pretinsă încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii precum şi pretinse motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.
Referitor la schimbarea judecătorului aşa cum statuează jurisprudenţa şi doctrina, pentru a putea constitui motiv de casare în recurs este obligatoriu să se fi produs cu încălcarea legii or, în speţă această modificare a fost dispusă în mod legal. Reclamantele, în susţinerea acestui motiv au prezentat doar păreri personale conţinând aprecieri lor de valoare fără nici un corespondent cu materialul probatoriu şi deci cu situaţia reală.
Referitor la normele de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii precum şi la motivele contradictorii din cuprinsul hotărârii, reclamantele - recurente nu le-a indicat în mod concret înţelegând să se refere la modul general la obligaţia judecătorului de asigurare a respectării principiilor fundamentale ale procesului civil.
Pentru a putea aprecia asupra temeiniciei sancţionării actului cu nulitate (relativă sau absolută) şi deci pentru a putea stabili ce regim juridic urmează a
fi aplicat sancţiunii nulităţii (în principal momentul în care putea fi invocata pe cale de excepţie şi materialul probator in susţinerea ei) era imperios necesară indicarea in concret a normei încălcate.
Care sunt însă faptele ori actele procedurale/procesuale care au înfrânt acest principiu nu se precizează în concret în cadrul acestui motiv de recurs, cele în cauză se mărginesc a specifica doar menţinerea nivelului de clasificare al unor documente depuse ca probe.
În referire la aspectul menţinerii nivelului de clasificare a unor documente depuse ca probe din dosarul cauzei, intimatul susţine că activitatea profesională a ofiţerilor în activitate din S.R.I., cum este şi cazul activităţii desfăşurate de reclamantul Duţă Daniel, cade sub incidenţa art 17 litera „f din Legea nr. 182/2002, normă care prevede că sunt încadrate în categoria informaţiilor secret de stat informaţiile legate de activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea tării si siguranţa naţionala. De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 şi având în vedere exigenţele impuse prin Legea 182/2002, informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii Serviciului Român de Informaţii fac parte din categoria informaţiilor secrete de serviciu astfel cum acestea sunt definite la art. 15 lit. "e" din Legea nr. 182/2002.
Declasificarea documentelor enumerate de către reclamant nu poate fi efectuată la simpla cerere a acestuia ori a instanţei sau a altei autorităţi publice deoarece situaţiile în care pot fi declasificate documentele sunt prevăzute în mod expres si limitativ de art. 20 din H.G. nr. 585/2002.
Reclamantele nu a făcut dovada că în speţa ce face obiectul dosarului ne regăsim în unul dintre cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 şi nu au făcut dovada faptului că atribuirea nivelurilor de clasificare cuvenit fiecărui document ar fi fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legii ori în mod abuziv.
În acest sens, intimatul a făcut referire la art. 31 alin. (3) din Constituţia României, art. 12 alin. (1) lit. „a" din Legea nr. 544/2001, arătând că informaţii din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate în condiţiile art.11 din Legea nr.51/1991, cu respectarea principiilor prevăzute în Legea nr. 182/2002, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Clasificarea acestor documente nu împiedică instanţele judecătoreşti să judece cauza în speţă având în vedere că în conformitate cu art. 261 C.pr.civ. administrarea probelor se poate face şi în camera de consiliu, iar conform alin. 1 punctul 2 al art. 294 C.pr.civ. judecătorul are obligaţia să respingă cererea de depunere Ia dosar a unui înscris când prezentarea acestuia ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului.
Referitor la motivul - III - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează faptul că punctul 8 alin. (1) art. 488 din C.proc.civ. a mai fost invocat la motivul I de recurs, iar textul normei are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care Ie-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.
Pentru a putea constitui motiv de casare este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greşită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii.
Reclamantele încearcă pe parcursul mai multor pagini să inducă instanţei ideea că nu au putut ataca ordinul de trecere în rezervă deoarece acestuia i-ar fi lipsit motivarea.
Pe lângă faptul că acest lucru nu este adevărat deoarece astfel cum rezultă din actele depuse la dosar trecerea în rezervă s-a efectuat ca urmare a abaterilor grave constatate şi reţinute de către consiliul de judecată, fapte recunoscute de către fostul ofiţer care le-a dat însă o altă interpretare. De imputaţiile ce i-au fost aduse în cadrul consiliului de judecată precum şi de soluţia acestui for fostul ofiţer a luat cunoştinţă personal aspect consemnat sub semnătură sa personală.
Totodată, susţinerile conform cărora nu a putut acţiona în termenul prescris de normele de drept administrativ (atât cele în vigoare la data emiterii ordinului de trecere în rezervă cât şi cele în vigoare în prezent) datorită unei pretinse lipse a motivării lui sunt lipsite de orice logică în contextul în care se afirmă, tot de către recurentele-reclamante că şi în prezent (nu doar în perioada de inacţiune) situaţia este aceiaşi respectiv nici acum nu i-ar fi fost comunicată motivarea ordinului de trecere în rezervă.
Dacă acum a putut acţiona în instanţă pentru a solicita anularea ordinului de trecere în rezervă pretins nemotivat este corect şi logic să presupunem că în acelaşi fel şi cu aceleaşi argumente legate de lipsa motivării ordinului de trecere în rezervă ar fi putut acţiona şi in termenul prescris de norma legală.
Referitor la motivul - IV - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează că punctele 6 şi 7 alin. (1) art. 488 din C.proc.civ. au mai fost invocate la motivul I de recurs (punctul 7) şi motivul II de recurs (punctul 6) trimiţând la aspectele învederate mai sus.
Astfel cum subliniază în cadrul acestui motiv de recurs recurentele-reclamante, ceea ce s-ar pretinde ar fi anularea răspunsului la petiţia din anul 2016 (înregistrat sub nr. 40138/15.07.2016) şi obligarea instituţiei la emiterea actelor solicitate prin petiţia ce a generat respectivul răspuns.
Practic parcurgând conţinutul respectivei petiţii se poate observa că, prin aceasta a fost solicitată, în principal, anularea ordinului de trecere în rezervă şi subsecvent încadrarea în S.R.I. ori înaintarea în grad si/sau comunicarea unor documente clasificate.
În aceste condiţii, fie şi având în vedere doar faptul că actul a cărui anulare a fost solicitată este în circuitul civil acesta producând efecte (fără a ne mai referi la faptul că ordinul de trecere în rezervă este absolut legal) şi prin raportare la dispoziţiile alin. (6) al art. 1 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că S.R.I. nu avea dreptul legal de a anula respectivul act administrativ anularea acestuia putând fi făcută doar în condiţiile expres stipulate de legea contenciosului administrativ respectiv prin intermediul instanţei.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 26.03.2018, recurenta-reclamantă a susţinut netemeinicia apărărilor formulate de recurentul-pârât prin întâmpinare, solicitând înlăturarea acestora şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
6. Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.(3), raportat la art. XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La dosarul cauzei au fost depuse, la data de 11.11.2019 de către recurente, Note scrise însoţite de înscrisuri.
La solicitarea instanţei de recurs, prin adresa nr.2/1050/C/28.01.2020 a Curţii de Apel Bucureşti au fost înaintate Compartimentului de Documente Clasificate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie documente clasificate cu character “secret” şi “secret de serviciu”, fiind analizate de completul de judecată în condiţiile HG nr.585/2002.
De asemenea, la datele de 06.02.2020 şi 12.02.2020, recurentele-reclamante au depus Note de concluzii şi Puncte de vedere la care a anexat înscrisuri.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Reclamantele “AA”, “AB” şi “AC”, în calitate de succesoare a defunctului A, decedat la 11.12.2016, s-au adresat instanţei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti la data de 18.01.2017, solicitând efectuarea uni control de legalitate asupra actului administrativ nr.40.138 din 15.07.2016, comunicat la data de 22.07.2016, emis de pârâtul SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de antecesorul acestora prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad şi a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoaşterea vechimii în muncă de care a fost privat şi declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă, solicitând anularea actului administrativ şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Ca moştenitoare legale, răspunzătoare de imaginea defunctului lor soţ şi tată, preluând patrimoniul acestuia de drepturi şi obligaţii, din care face parte şi creanţa pe care a avut-o în legătură cu repunerea în drepturi, reclamantele continuatoare a demersurilor iniţiate prin depunerea plângerii prealabile de către dl. A, prin care solicita repunerea în drepturi, urmare a pronunţării Hotărârii din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR şi TOMA împotriva României şi a admiterii cererii de revizuire de Tribunalul Militar Bucureşti prin Sentinţa penală din 17.02.2015 pronunţată în dosarul nr.38/1/2014, prin care s-a dispus achitarea dlui-A pentru motivul că fapta pentru care fusese judecat şi condamnat n-a fost comisă cu vinovăţie, hotărâre menţinută prin Decizia penală nr.65/A/07.07.2015 a Curţii Militare de Apel Bucureşti şi rămasă definitivă prin Decizia nr.179 din 11.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în dosarul nr. 16/81/2015, se consideră vătămate prin actul administrativ de refuz al autorităţii pârâte, apreciind acest refuz ca fiind nejustificat, în condiţiile în care urmările negative ale condamnării criticate de C.E.D.O. continuă să se producă, privarea de soldă şi neînaintarea în grad la termenele legale, având ca efect final o pensie inferioară, de mizerie, dar şi îmbolnăvirea gravă a victimei abuzurilor, prejudicierea imaginii sale de ofiţer de informaţii, stresul continuat prin demersurile insistente şi fără rezultat de a fi repus în drepturi.
Instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia lipsei procedurii prealabile şi tardivităţii cereri ca neîntemeiate, şi a respins acţiunea pe fond, ca neîntemeiată.
Din perspectiva modului de soluţionare a excepţiilor, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantelor, apreciind că pretenţiile acestora nu vizează drepturi cu caracter strict personal ale defunctului, ci unele sunt chiar drepturi patrimoniale care se transmit moştenitorilor (ex. acordarea soldei de care a fost privat), justificând astfel un interes propriu in formularea prezentei acţiunii.
Instanţa de fond a calificat totodată obiectul acţiunii, ca fiind anularea unui act administrativ asimilat, sub forma refuzului nejustificat al autorităţii pârâte, în sensul art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004, manifestat explicit prin adresa nr.40.138 din 15.07.2016 emisă de aceasta, prin care s-a respins cererea depusă de antecesorul reclamantelor, prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad şi a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoaşterea vechimii în muncă de care a fost privat şi declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă, apreciind, pe cale de consecinţă, că este neîntemeiată şi excepţia lipsei procedurii prealabile invocate de pârâtă, apreciind ca sunt incidente prevederile art. 7 alin.5 din Legea nr.554/2004.
În fine, prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată şi excepţia tardivităţii cererii, întrucât reclamantele au solicitat la data de 18.01.2017 anularea adresei cu nr.40138/15.07.2016 emisa de autoritatea parata si comunicata la data de 22.07.2016 si nu anularea ordinului de trecere in rezerva a numitului A, în privinţa adresei mai sus menţionate fiind respectat termenul de 6 luni prevăzut de art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004.
Înalta Curte constată, ca situaţie premisă, că pârâta nu a declarat recurs şi nu a criticat soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiilor invocate, aceasta intrând în puterea lucrului judecat, ne mai putând face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de control judiciar.
Diferit de acesta aspect, se constată că prima instanţă în mod legal a constatat că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte, în sensul art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004, manifestat explicit prin adresa nr.40.138 din 15.07.2016 emisă de aceasta, prin care s-a respins cererea depusă de antecesorul reclamantelor, prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad şi a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoaşterea vechimii în muncă de care a fost privat şi declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă.
Prin urmare, este nerelevantă împrejurarea că ordinul de trecere în rezerva a defunctului A, respectiv Ordinul Directorului SRI nr.DP.0619/27.05.1996 ar fi fost comunicat în mod legal şi nu a fost contestat, întrucât acţiunea de faţă are ca şi cauză juridică refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a proceda la o reparaţie administrativă, urmare a Hotărârii din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR şi TOMA împotriva României şi a Deciziei nr.179 pronunţată in dosarul nr.16/81/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, obiectul acţiunii nefiind anularea acestui ordin de trecere în rezervă.
Pe fondul cauzei, se reţine că defunctul A, a lucrat în cadrul S.R.I. având gradul de căpitan şi funcţia de ofiţer la Sectorul supraveghere-înregistrare. Fostul cadru militar cpt. (r) A a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. 1 lit. j) şi alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin Ordinul Directorului S.R.I. nr. P.P. 0619 din 27 mai 1996, ca urmare a aprobării propunerii Consiliului de Judecată, ca urmare a comiterii de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale.
Prin Sentinţa penală nr.177/20.10.1998 pronunţată în dosarul Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpatul cpt. rez. SRI A a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art.208 alin.1 C.penal cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.13 Cod penal, pedeapsă integral graţiată conform art.1 şi 10 din Legea nr.137/1997 şi la două pedepse de câte 2 ani închisoare, aplicându-i se o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei, cu un termen de încercare de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.19 alin.1 şi 21 alin.2 din Legea nr.51/1991, respectiv, culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret, prin orice mijloace în afara cadrului legal şi divulgarea sau folosirea în afara cadrului legal de către salariaţii serviciului de informaţii, de informaţii privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, cu aplicarea art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal şi art.81-83 din Codul penal de la acea dată. Apelul inculpatului a fost respins prin Decizia nr.54/14.06.1999 a Curţii Militare de Apel, iar recursul prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală nr.2377 din 13.05.2002.
Defunctul A s-a adresat C.E.D.O. cu cererea înregistrată sub nr.40238/02, cerere admisă prin Hotărârea din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR şi TOMA împotriva României, prin care s-a constatat că acestuia i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenţie şi respectiv dreptul la libertatea de exprimare prin atingerea dreptului de a comunica informaţii prevăzut de art.10 din CEDO.
Astfel, având în vedere soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dl.A, în temeiul art.397 alin.2 şi art.4081 alin.3 Cod penal 1968, a formulat cerere de revizuire iar prin Decizia penală din 17.02.2015 pronunţată în dosarul nr.38/1/2014 de Tribunalul Militar Bucureşti, în temeiul art.465 alin. (11( lit. a) Cod procedură penală a admis cererea de revizuire, a desfiinţat în parte Sentinţa penală nr.177/20.10.1998 pronunţată în dosarul Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti definitivă prin Decizia penală nr.2377/13.05.2002 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, şi rejudecând cauza: a dispus în baza art.396 alin.1 şi 5 Cod procedură penală, raportat la art.16 lit. b teza a II-a Cod procedură penală, achitarea lui A, pentru cele două fapte, prevăzute de art.19 alin.1 şi art.21 alin.2 din Legea nr.51/1991, cu aplicarea art.5 Cod penal. Prin Decizia penală nr.65/A/07.07.2015 a Curţii Militare de Apel Bucureşti a fost respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, iar prin Decizia penală nr.179 din 11.02.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în dosarul nr. 16/81/2015a fost respins ca nefondat recursul.
Domnul A s-a adresat autorităţii pârâte solicitând anularea ordinului de trecere în rezervă, reîncadrarea în SRI cu acordarea retroactivă a gradelor militare, comunicarea unei copii de pe propunerea Consiliului de judecată, respectiv declasificarea dosarului Consiliului de judecată.
Prin adresa răspuns nr.40.138/15.07.2016 emisa de parata Serviciul Roman de Informaţii, i s-a comunicat referitor la solicitarea acestuia de anulare a ordinului de trecere in rezerva si reîncadrare in SRI, cu acordarea retroactiva a gradelor militare, ca actul administrativ individual prin care a fost trecut in rezerva este emis de SRI cu respectarea regimului juridic prevăzut de materia dreptului administrativ si întrucât a intrat in circuitul civil, producând efecte nu mai poate fi revocat.
De asemenea, referitor la înaintarea succesiva in grad ca ofițer in rezerva, raportat la faptul ca limitele de vârsta in grad pana la care cadrele militare pot fi menținute in rezerva sunt de 55 de ani pentru clasa 1,60 de ani pentru clasa a II a si 63 de ani pentru clasa a III a, a precizat ca solicitantul a depășit vârsta maxima prevăzuta de lege, beneficiind de calitatea de cadru militar in retragere.
In ceea ce privește solicitarea de eliberarea a unei copii de pe propunerea Consiliului de judecata, respectiv declasificarea dosarului Consiliului de judecata, i-a comunicat dispozițiile legale incidente respectiv art.20 din HG nr.585/2002 si faptul ca nu este întrunita niciuna din condițiile prevăzute de acest articol, sens în care cererea nu poate fi soluționata in mod favorabil. De altfel, a menționat ca pentru inițierea unor acțiuni si valorificarea unor drepturi in fata instanțelor de judecata, actele indicate, în măsura în care vor fi apreciate ca fiind relevante pentru rezolvarea cauzelor deduse judecații pot fi transmise si in forma clasificata pentru accesarea lor de către magistrați.
Împotriva adresei răspuns nr.40.138/15.07.2016 emisa de parata Serviciul Roman de Informații, întrucât dl. A a decedat la data de 11.12.2016, reclamantele “AA”, “AB” si “AC”, în calitate de moștenitoare s-au adresat instanţei de contencios administrativ cu cererea ce face obiectul cauzei de faţă.
Instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând, pe fondul cauzei, că în speță, deși în mod formal reclamantele au cerut anularea adresei răspuns nr.40138/15.07.2016, din motivarea cererii rezulta ca se contesta practic si ordinul de trecere în rezerva a numitului A emis in anul 1996, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere ca nu a fost contestat potrivit legii, fiind in vigoare si producând efecte juridice.
În acord cu susţinerile recurentelor-reclamante, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe este contradictorie, în condiţiile în care a respins excepţia de inadmisibilitate cu argumentaţia că „obiectul acțiunii în contenciosul administrativ nu consta doar în anularea acelei adrese răspuns, ci in refuzul nejustificat al autorităţii parate de a rezolva cererea prin care au solicitat acordarea retroactivă a avansărilor în grad şi a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoaşterea vechimii în muncă de care a fost privat şi declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă.”, atunci când a procedat la controlul de legalitate pe fond a refuzului, respinge acest capăt de cerere cu motivarea că „se contesta practic si ordinul de trecere în rezerva a numitului A emis in anul 1996, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere ca nu a fost contestat potrivit legii, fiind in vigoare si producând efecte juridice.”
Astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu un refuz nejustificat al autorităţii pârâte de emitere a unui act administrativ de remediu, având drept cauză juridică două evenimente cu caracter juridic noi, care au constituit temeiul demersului administrativ de acordare retroactivă a drepturilor de care ar fi beneficiat dl. A, dacă nu ar fi fost trecut în rezervă.
Chiar dacă formal, în cererea iniţială adresată SRI, dl.A a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă, în esenţă, demersul administrativ viza repunerea în situaţia anterioară, având în vedere Hotărârea din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR şi TOMA împotriva României, prin care s-a constatat că acestuia i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenţie şi respectiv dreptul la libertatea de exprimare prin atingerea dreptului de a comunica informaţii prevăzut de art.10 din CEDO, precum şi remediul obţinut deja pe latura penală, prin achitarea sa pentru cele trei fapte, prevăzute de art.19 alin.1, art.21 alin.2 din Legea nr.51/1991 şi art.208 Cod penal, pentru care fusese condamnat, urmare a pronunţării Deciziei penale nr.179 din 11.02.2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în dosarul nr. 16/81/2015.
În faţa instanţei de contencios administrativ reclamantele moştenitoare nici nu au solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă, argumentele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată pornesc de la considerentele hotărârii CEDO şi deciziilor penale de revizuire, care în mod firesc se referă la faptele derulate la momentul respectiv care au generat şi atragerea răspunderii penale dar şi administrative.
Într-adevăr ordinul de trecere în rezervă nu mai poate fi anulat ca act juridic, însă reclamantele nu au solicitat acest lucru, ci emiterea unui al act administrativ de reparaţie, în condiţiile în care ulterior s-a constatat că nu a fost vorba despre comiterea unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale.
În considerentele Hotărârii CEDO din 8 ianuarie 2013 în ceea ce priveşte pe reclamantul A, Curtea a reţinut, referitor la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare prin atingerea dreptului de a comunica informaţii, prevăzut de art.10 din CEDO, că reclamantul nu avea la îndemână nicio procedură de divulgare a neregulilor comise la locul de muncă decât superiorilor săi, (par.96-97) ceea ce a şi făcut, fiind mustrat de către aceştia şi sfătuit să renunţe la acuzaţii, prin urmare plângerile interne erau ineficiente (par.98) că în circumstanţele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denunţate direct opiniei publice putea fi justificată şi că aceste informaţii divulgate de reclamant prezentau incontestabil un interes public (par.100-101).
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a considerat că „informaţiile divulgate de reclamant aveau legătură cu abuzurile comise de înalţi funcţionari şi cu fundamentele democratice ale statului. Nu mai există nicio îndoială că este vorba despre chestiuni foarte importante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată.” (par.103).
În fine, Curtea a mai reţinut că reclamantul era animat de intenţiile declarate, respectiv dorinţa de a se asigura că o instituţie publică respectă legile române şi, în primul rând, Constituţia, şi că a acţionat cu bună-credinţă. (par.118).
Înalta Curte mai reţine că în paragraful 99, Curtea a observat că între timp România a optat pentru adoptarea Legii nr.571/2004, pentru o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică, însă acest lucru nu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă a survenit la mult timp în urma faptelor denunţate de reclamant şi nu era aplicabilă acestuia, iar la paragraful 107, când se referă la autenticitatea informaţiilor divulgate, face trimitere la Rezoluţia Adunării Parlamentare 1729 (2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli, în concret la punctele 6.2.4 şi 6.2.5 care vizează avertizorii de bună credinţă.
Concluzionând, în ceea ce priveşte faptele de divulgare a informaţiilor, care constituiau abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, reţinute la emiterea ordinului de trecere în rezervă, au fost calificate de CEDO ca fiind justificate, necesare, făcute cu bună-credinţă, dl.A fiind în situaţia avertizorilor de bună credinţă, iar sancţionarea sa, atât penală, cât şi asupra carierei sale (par.119), i-au atins dreptul la libertatea de exprimare, în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era „necesară într-o societate democratică” (par.120).
Astfel cum rezultă din conţinutul Ordinului de trecere în rezervă şi din actele care au stat la baza emiterii acestuia, înscrisuri clasificate pe care completul de judecată le-a analizat, în condiţiile HG nr.585/2002, la Compartimentul de Documente Clasificate al instanţei, faptele reţinute în sarcina lui A sunt identice cu cele ce au făcut obiectul condamnării penale, aspect reţinut şi în Decizia nr.179/11.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia penală, în care se reţine că „rezultă cu claritate strânsa legătură între aplicarea sancţiunii disciplinare şi cauza penală (...) fiind vorba de aceleaşi fapte" (pag.38, rândurile 21-23).
Instanţa penală procedând la revizuirea deciziei penale de condamnare, a reţinut că deşi trecerea în rezervă a numitului A s-a efectuat printr-un act administrativ emis la data de 27.05.1996, anterior începerii urmăririi penale în data de 31.07.1996, această decizie administrativă a fost emisă la scurt timp după declanşarea cercetărilor în cauza penală, respectiv după data de 14.05.1995 când Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a sesizat din oficiu.
S-a mai reţinut în acest sens că ,,apare plauzibila susținerea revizuentului in sensul ca datorita acestei strânse legături nu a atacat decizia administrativa de trecere in rezerva, considerând ca existenta anchetei penale iar ulterior pronunțarea condamnării, nu –i ofereau nici o speranța cu privire la desființarea deciziei administrative de trecere in rezerva,,, astfel încât, „deşi din punct de vedere formal, trecerea în rezervă nu este consecinţa procesului penal şi a hotărârii de condamnare, în realitate, această măsură (atât în ce priveşte luarea sa, cât şi ulterior, definitivarea), implicit cariera militară a revizuentului, au fost puternic influenţate de formularea acuzaţiilor penale şi, ulterior, de condamnare.”.
Aşadar, se poate concluziona că, CEDO a stabilit că faptele de divulgare a informaţiilor au fost justificate, necesare, făcute cu bună-credinţă, dl.A fiind în situaţia avertizorilor de bună credinţă, că sancţionarea sa a fost atât penală, dar a avut consecinţe şi asupra carierei sale, că pe latura penală, remediul eficient a fost achitarea inculpatului A pentru toate cele trei infracţiuni pentru care fusese condamnat, pentru lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, respectiv pentru lipsa pericolului social al faptei în ceea ce priveşte fapta de furt, astfel cum s-a decis în procesul penal de revizuire.
Pe de altă parte, astfel cum s-a constatat trecerea în rezervă a numitului A s-a dispus pentru aceleaşi fapte şi în considerarea începerii anchetei penale, finalizată ulterior prin condamnarea sa definitivă, astfel încât constatările instanţei penale se impun cu putere de lucru judecat în ceea ce priveşte situaţia de fapt, cu relevanţă în ceea ce priveşte consecinţele faptelor din perspectiva carierei militare a acestuia.
Pornind de la concluziile CEDO referitoare la faptele de divulgare de informaţii care potrivit actului de trecere în rezervă, constituiau abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, Înalta Curte constată că remediul de natură penală nu este unul suficient şi complet, întrucât se impune a fi înlăturate toate consecinţele negative ale unei încălcări, astfel cum a reţinut Curtea, atâta vreme cât faptele au fost comune.
Este adevărat că răspunderea penală poate subzista alături de răspunderea disciplinară, iar un angajat al unei instituţii publice poate răspunde disciplinar, chiar dacă a fost achitat pe latură penală, însă în situaţia de faţă, faptele fiind identice, se impunea o reparaţie şi în ceea ce priveşte consecinţele negative din punct de vedere al carierei militare.
Chiar şi în privinţa faptei de furt a celor 11 casete se impunea o reevaluare a situaţiei de fapt, în contextul hotărârii CEDO şi a deciziei penale de revizuire, în care s-a reţinut că nu au fost sustrase în scopul însuşirii pe nedrept ci, în scopul dovedirii de către inculpat a activităţilor de interceptare nelegală efectuate de compartimentul unităţii în care-şi desfăşura activitatea deputatul X pentru a fi folosite în conferinţa de presă din data de 13.05.1996.
Or, în condiţiile în care s-a stabilit deja că această divulgare a fost justificată şi făcută cu bună-credinţă, că CEDO a constatat şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin respingerea probelor de către Tribunalul Militar, respectiv neverificarea actelor clasificate din perspectiva verificărilor presupuselor interceptări fără drept, iar casetele au fost luate în scop probatoriu, având în vedere legătura acestei fapte cu fapta de divulgare, în mod evident se impunea analiza justificării unui asemenea temei pentru a refuza reparaţia şi în privinţa carierei militare a numitului A.
Prin urmare, Înalta Curte constată existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona favorabil cererea numitului A, motivele reţinute în cuprinsul adresei de refuz nr.40138/15.07.2016, fiind consecinţa excesului de putere, urmare a exercitării dreptului de apreciere cu încălcarea drepturilor la reparaţie a acestuia, izvorât în baza Hotărârii CEDO din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR şi TOMA împotriva României.
In ceea ce privește solicitarea de reîncadrare în Serviciul Roman de Informații, în mod evident că nu mai poate fi pusă în discuţie atâta vreme cât numitul A a decedat, de altfel, reclamantele moştenitoare nu au mai reiterat această cerere formulată de defunct în procedura administrativă şi în faţa instanţei de contencios administrativ.
Referitor la cererea de acordare retroactiva a gradelor militare, astfel cum a solicitat numitul A, ca urmare a achitării sale definitive, astfel cum s-a constatat mai sus, alegaţiile primei instanţe care a reţinut că „deşi furtul casetelor nu a fost considerat ca fiind infracţiune datorită valorii reduse a acestora, fapta prezintă relevanţă în ceea ce priveşte moralitatea de care dă dovadă în activitatea sa ofiţerul de informaţii”, vor fi înlăturate ca fiind nefondate, fiind aprecieri care nu au în vedere întregul context al faptelor, astfel cum s-a constatat deja în prezenta decizie, care nu justificau o sancţiune atât de drastică, fiind în mod vădit disproporţionată.
În vederea reparării consecinţelor condamnării nelegale şi a trecerii în rezervă ca sancţiune disciplinară pentru aceleaşi fapte care s-au dovedit ulterior cu nu reprezenta abateri de la regulamentele militare şi legislaţie, fiind săvârşite justificat şi cu bună credinţă, se impune admiterea cererii reclamantelor, şi obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să îi recunoască antecesorului reclamantelor, dl. A, vechimea în muncă de care a fost privat, solda şi gradele militare care i-ar fi fost acordate, începând cu data trecerii în rezervă, în condiţiile legii.
Plecând de la prezumţia simplă că în lipsa deciziei de trecere în rezervă, dl.A şi-ar fi desfăşurat întocmai ca până atunci cariera militară şi ar fi obţinut gradele militare, în condiţiile legii, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, urmează ca autoritatea pârâtă să determine, gradul militar de care ar fi beneficiat fostul ofiţer de la data de 27.05.1996 până la data formulării cererii de reîncadrare şi să stabilească drepturile băneşti care se cuvin reclamantelor moştenitoare.
Înalta Curte va respinge capătul de cerere privind declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă ca nefondat, reţinând argumentul instanţei de fond întemeiat pe dispoziţiile art.20 alin.1 din HG nr.585/2002, declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat fiind de competenţa împuterniciţilor şi funcţionarilor superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale, iar potrivit art.20 din Legea nr.182/2002, orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.
Prin urmare, se reţine că declasificarea este de competenţa autorităţii care a clasificat acele informaţii, instanţa de contencios administrativ neputând dispune declasificarea, reclamantele având la dispoziţie procedura prevăzută de art.20 din Legea nr.182/2002.
Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă că împrejurarea că, prin clasificarea informaţiilor, reclamaţii nu au acces direct la acestea nu determină în mod automat concluzia că dreptul acestora la un proces echitabil a fost încălcat în condiţiile în care instanţa de judecată investită cu analizarea legalităţii măsurii disponibilizării are posibilitatea de a accesa informaţiile cuprinse in actele clasificate şi a stabili dacă, în fiecare caz concret în parte, au fost respectate prevederile legale. În plus, reclamantele pot solicita ORNISS autorizaţie de acces la documentele clasificate, în condiţiile legii.
8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi rejudecând, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele “AA”, “AB” si “AC”, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să îi recunoască antecesorului reclamantelor, dl. A, vechimea în muncă de care a fost privat, solda şi gradele militare care i-ar fi fost acordate, începând cu data trecerii în rezervă, în condiţiile legii şi a respins capătul de cerere privind declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă ca nefondat.