Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 154/25.09.2018, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a infracţiunii de deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. şi ped. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 din C. pen., şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) din C. pen., pe o durată de 3 ani, toate în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinţei penale nr. 3159/2012 a Judecătoriei Timişoara, definitivă la data de 13.11.2012 prin nerecurare.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) din C. pen.
S-a menţinut măsura arestării preventive şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv de la 17.08.2012 la 02.11.2012 şi de la 15.02.2018 la 25.09.2018.
În temeiul art. 16 din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 112 lit. b) şi f) din C. pen., s-a dispus confiscarea unor bunuri enumerate în dispozitivul hotărârii, iar în baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus ca drogurile confiscate să fie distruse, cu păstrarea de contraprobe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, inculpatul A..
Prin Decizia penală nr. 497 din 26.06.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 154/25.09.2018, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul penal nr. x/2018, a desfiinţat sentinţa penală atacată sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului şi, rejudecând, a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 8 ani şi 2 luni închisoare, a repus în individualitatea lor pedepsele componente, a micşorat cuantumul pedepselor principale şi a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă rezultantă de 6 ani, 4 luni şi 40 zile închisoare, în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) din C. pen., pe o durată de 3 ani.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata măsurilor preventive privative de libertate de la data de 17.08.2012 la data de 02.11.2012 şi de la data de 15.02.2018 la data de 09.04.2019.
În baza art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a încetat de drept măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A. prin încheierea penală nr. 84/09.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în Dosarul penal nr. x/2018, iar celelalte dispoziţii care nu contraveneau au fost menţinute.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatului A. care, în perioada iunie 2017 - februarie 2018, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a deţinut în vederea punerii în circulaţie, a oferit şi a vândut droguri de mare risc (MDMA) pe raza judeţului Hunedoara, cu preţul de 50 sau 70 de RON/comprimat, mai multor consumatori (audiaţi în calitate de martori): B. - în patru rânduri, C. - în două rânduri, D. - în zece rânduri, E. - în patru rânduri, F. - o dată, dar şi martorului cu identitate protejată "G." - în trei rânduri şi care, în data de 15 februarie 2018, a deţinut în vederea consumului propriu, fără drept, cantitatea de 0,62 grame de Cannabis (drog de risc) şi cantitatea de 0,39 grame fragmente de comprimat care conţin MDMA (drog de mare risc), droguri descoperite asupra inculpatului şi în autoturismul aparţinând acestuia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) (24 de acte materiale), şi deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. şi ped. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 din C. pen.
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator aplicat, criticat în apel de către inculpatul A., s-a reţinut că faptele acestuia au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, constituind al doilea termen al recidivei conform art. 41 din C. pen. cu referire la art. 43 alin. (1) din C. pen.
În concret, s-a reţinut că inculpatul apelant A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 3159/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin nerecurare la data de 14.11.2012, cu suspendarea sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 5 ani, pentru infracţiunea de tâlhărie în forma tentativei, prev. şi ped. de art. 20 din C. pen. 1969 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b), alin. (21) lit. a) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 75 lit. c) din C. pen. 1969, termen de supraveghere care se calculează potrivit dispoziţiilor art. 862 din C. pen. 1969 raportat la art. 82 alin. (3) din C. pen. 1969, respectiv de la data de 14.11.2012, urmând a expira la data de 14.11.2017, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că din durata termenului de încercare se deduc măsurile preventive privative de libertate, cum de altfel nu a fost indicată nici de apărare.
Astfel, s-a reţinut că actele materiale ce intră în conţinutul infracţiunilor continuate de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi de deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. şi ped. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, au săvârşite de inculpat în perioada iunie 2017 - februarie 2018, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi a colaboratorului investigator sub acoperire rezultând cu certitudine perioada în care inculpatul a întreprins acte de oferire, vânzare, astfel încât actul material care determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este dat de primul act material în care se consideră întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, aşa cum s-a statuat în practica judiciară (a se vedea Decizia de îndrumare nr. 1/1987 a fostului Tribunal Suprem), iar acesta a fost descoperit înainte de împlinirea termenului de încercare (14.11.2017).
Totodată, s-a reţinut că din Buletinul de analiză nr. x/24.04.2019, emis de ANSVSA-IISPV, reiese că probele puse la dispoziţia acestei instituţii, ridicate de către autorităţile judiciare şi sigilate pentru expertizare, relevă fără echivoc existenţa substanţei active 3,4-Methylenedioxymetamfetamine (MDMA), substanţă care face parte din tabelul anexă nr. 1 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
În consecinţă, faţă de reţinerea în încadrarea juridică dată faptelor a dispoziţiilor legale referitoare la recidiva postcondamnatorie şi având în vedere la aplicarea tratamentului sancţionator dispoziţiile tranzitorii prev. de art. 16 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009, dispoziţii ce reglementează cu titlu de principiu aplicarea legii penale în cazul succesiunii de legi penale în timp intervenite până la judecarea definitivă a unei cauze ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere stabilit ca urmare a aplicării unei pedepse rămase definitive potrivit legii anterioare, s-a dat eficienţă dispoziţiilor prev. la art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a revocat beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 3159/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin nerecurare la data de 14.11.2012, pe durata unui termen de încercare de 5 ani şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa rezultantă aplicată prin decizia pendinte, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani 4 luni şi 40 zile închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) din C. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 497 din 26.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..
În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a susţinut, în esenţă, faptul că i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod eronat, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în sarcina sa starea de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinţei penale nr. 3159/2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2012, definitivă la data de 14.11.2012 prin nerecurare.
În concret, recurentul A. a învederat că prin Sentinţa penală nr. 3159/2012 a Judecătoriei Timişoara a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, dispunându-se, totodată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabilirea unui termen de supraveghere de 5 ani.
Arătând că a fost sub incidenţa măsurilor preventive o perioadă de 2 luni şi 16 zile, recurentul a susţinut că, în opinia sa, termenul de încercare a început să curgă la data de 14.11.2012 şi s-a împlinit la data de 29.08.2017, întrucât perioada în care s-a aflat în stare de arest preventiv "a fost comutată din pedeapsa aplicată în condiţiile art. 88 alin. (1) din C. pen. 1969".
Prin urmare, având în vedere că faptele pentru care a fost condamnat prin decizia recurată au fost descoperite la data de 17.10.2017, a susţinut că în mod greşit s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 96 alin. (4) din C. pen., cu consecinţa revocării beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi dispunerea executării pedepsei de 3 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 3159/2012 a Judecătoriei Timişoara, rezultând o pedeapsă principală totală de executat de 6 ani, 4 luni şi 40 de zile închisoare.
De asemenea, recurentul a criticat şi situaţia de fapt reţinută de către instanţele de condamnare din perspectiva celor 24 de acte materiale ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc şi deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, arătând că, în concret, doar comprimatele ce au făcut obiectul celor trei tranzacţii din 17.10.2017, 19.12.2018 şi, respectiv, 31.01.2018 au fost expertizate, motiv pentru care "există un dubiu veritabil în ceea ce priveşte susţinerea că activitatea infracţională reţinută în sarcina sa a demarat anterior datei de 17.10.2017, când a avut loc prima cumpărare autorizată".
În concluzie, a arătat că, în opinia sa, "în lipsa dovedirii în mod cert a împrejurării că activitatea infracţională a demarat anterior datei de 17.10.2017, în cauză nu poate fi reţinută (...) starea de recidivă".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 04.10.2019.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată constatând că, formal, criticile privind greşita reţinere a stării de recidivă postcondamnatorie se circumscriu cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sub aspectul aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, chiar dacă recurentul nu a indicat în mod expres niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv în şedinţa din data de 07 februarie 2020, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua hotărârii.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "legiuitorul, prin «pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege», a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel." (Decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)
Totodată, se reţine faptul că, în jurisprudenţa sa recentă, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a statuat în sensul incidenţei sale nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, şi în ipoteza greşitei reţineri a stării de recidivă, atunci când primul termen al acesteia era reprezentat de o condamnare pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 278/RC/2016, www.x.ro) ori în cea a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 43 din C. pen. privitoare la pedeapsa în caz de recidivă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia penală nr. 124/RC/2015, www.x.ro).
Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea cerinţelor normative proprii unui anumit mod de executare.
Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente plasează regimul sancţionator şi, implicit, pedeapsa aplicată în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei de casaţie.
Procedând la evaluarea acestei corespondenţe, Înalta Curte constată că recurentul a fost condamnat, în speţă, la pedeapsa rezultantă de 3 ani, 4 luni şi 40 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) (24 de acte materiale), şi deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. şi ped. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 din C. pen.
Faptele comise de condamnatul A. au fost săvârşite în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere, în condiţiile prevăzute de art. 861 şi urm. din C. pen. din 1969, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie în forma tentativei, prev. şi ped. de art. 20 din C. pen. din 1969 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi b), alin. (21) lit. a) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 75 lit. c) din C. pen. din 1969, prin Sentinţa penală nr. 3159/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin nerecurare la data de 14.11.2012.
Pentru clarificarea regimului juridic al revocării suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse aplicate pentru o infracţiune comisă şi judecată sub imperiul C. pen. anterior sunt relevante dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora "Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a C. pen., până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare".
Interpretând aceste dispoziţii în contextul aplicării art. 5 din C. pen., Înalta Curte, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat, prin Decizia nr. 11/2016 (publicată în M. Of. , Partea I, nr. 468/23.06.2016) că "(..) în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit C. pen. anterior, a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din C. pen. anterior şi o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din C. pen..".
Deşi decizia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost pronunţată în contextul incidenţei C. pen. în vigoare ca lege penală mai favorabilă, iar nu ca lege sub imperiul căreia s-a săvârşit infracţiunea ce ar putea atrage revocarea, dezlegarea de principiu dată prin această decizie este aplicabilă a fortiori şi în această ultimă ipoteză.
Astfel, potrivit art. 96 alin. (4) din noul C. pen., "Dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.".
Se remarcă, astfel, că motivele recurentului vizând reţinerea greşită a stării de recidivă postcondamnatorie s-ar circumscrie sintagmei "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", caz de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în măsura în care Înalta Curte ar aprecia că s-a aplicat un regim sancţionator eronat, context în care şi pedeapsa rezultantă la care a fost condamnat recurentul ar putea fi apreciată ca fiind în alte limite decât cele legale.
În concret, se reţine că recurentul critică, în esenţă, faptul că instanţele de condamnare nu au dedus din durata termenului de supraveghere de 5 ani dispus prin Sentinţa penală nr. 3159/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, perioada de 2 luni şi 16 zile în care acesta s-a aflat sub incidenţa măsurilor preventive dispuse în Dosarul nr. x/2012.
Faţă de critica recurentului, se reţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au analizat termenul de încercare, constatând în mod corect că măsura preventivă nu are efecte asupra duratei acestuia care se calculează conform art. 862 alin. (2) din C. pen. 1969 rap. la art. 82 alin. (3) din C. pen. 1969, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Potrivit art. 88 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, cu denumirea marginală "Computarea reţinerii şi a arestării preventive", "Timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.". Această reglementare a fost preluată tale quale şi în noua reglementare, regăsindu-se în dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza I din noul C. pen.
Prin urmare, computarea măsurilor preventive operează exclusiv asupra pedepsei, nicidecum asupra termenului de încercare, neexistând nicio dispoziţie legală în sens contrar.
Interpretarea acestei dispoziţii în sensul dorit de către recurent, ar reprezenta o adăugare la lege şi, implicit, o încălcare a principiului legalităţii.
Ca atare, termenul de supraveghere a început să curgă la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 3159/02.11.2012, respectiv la data de 14.11.2012 şi urma să se împlinească la data de 13.11.2017.
Se constată că faptele reţinute, cu titlu definitiv de către instanţele de condamnare în sarcina recurentului A. constau, în esenţă, în aceea că în perioada iunie 2017- februarie 2018, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, condamnatul a deţinut în vederea punerii în circulaţie, a oferit şi a vândut droguri de mare risc (MDMA) pe raza judeţului Hunedoara, cu preţul de 50 sau 70 de RON/comprimat, mai multor consumatori (audiaţi în calitate de martori): B. - în patru rânduri, C. - în două rânduri, D. - în zece rânduri, E. - în patru rânduri, F. - o dată, dar şi martorului cu identitate protejată "G." - în trei rânduri, iar în data de 15 februarie 2018, a deţinut în vederea consumului propriu, fără drept, cantitatea de 0,62 grame de Cannabis (drog de risc) şi cantitatea de 0,39 grame fragmente de comprimat care conţin MDMA (drog de mare risc), droguri descoperite asupra inculpatului şi în autoturismul aparţinând acestuia.
Se reţine astfel că infracţiunile care au făcut obiectul dosarului penal nr. x/2018 au fost săvârşite şi descoperite înainte de împlinirea termenului de supraveghere care a fost dispus faţă de recurent prin Sentinţa penală nr. 3159/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara, astfel încât, instanţele de condamnare în mod legal au valorificat dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din C. pen. la stabilirea pedepsei finale aplicabile şi a cadrului legal în care poate fi sancţionat recurentul.
Relativ la criticile condamnatului referitoare la natura substanţelor traficate, în sensul că nu există probe că substanţele comercializate ar fi substanţe care cad sub incidenţa Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în ceea ce priveşte 21 din cele 24 de acte materiale reţinute în sarcina sa şi pentru care a fost condamnat, se reţine că acestea privesc temeinicia soluţiei de condamnare a căror analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat.
Or, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazului de casare în raport de care cererea de recurs în casaţie a fost declarată admisibilă. În cauză, instanţa de apel a apreciat, pe baza evaluării materialului probator administrat în cauză, printre altele, că recurentul A., în perioada iunie 2017 - februarie 2018, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a deţinut în vederea punerii în circulaţie, a oferit şi a vândut droguri de mare risc (MDMA) pe raza judeţului Hunedoara, mai multor consumatori (audiaţi în calitate de martori), săvârşind astfel 24 de acte materiale care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1), iar acest aspect nu poate fi analizat în calea extraordinară a recursului în casaţie care verifică doar aspectele de nelegalitate invocate de părţi sau de procuror şi care se circumscriu strict cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 497 din data de 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 497 din data de 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 februarie 2020.
GGC - GV