Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din data de 15 mai 2019, în opinie majoritară, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 neavând legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, s-a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie fie susţinută de un interes procesual care să se exprime printr-o schimbare a situaţiei juridice a persoanei care formulează cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în urma unei eventuale admiteri a excepţiei.
Înalta Curte, în opinie majoritară, a constatat că, în cauză, soluţia pronunţată înlătură condiţia unui potenţial interes, având în vedere că achitarea inculpatului, dispusă potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. clarifică situaţia juridică pentru persoana trimisă în judecată şi face ca o eventuală excepţie de neconstituţionalitate să nu aducă o protecţie suplimentară drepturilor sau intereselor acestuia.
De asemenea, Înalta Curte, în opinie majoritară, a apreciat că interesul se examinează în raport de momentul la care se analizează cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi nu poate să includă în evaluare evenimente viitoare şi incerte, cum ar fi declararea şi motivarea unei eventuale căi de atac de către Ministerul Public în care să se aducă în discuţie problema de drept pentru a cărei dezlegare s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale.
În consecinţă, s-a apreciat că la acest moment, sesizarea Curţii Constituţionale nu poate să mai aducă nicio modificare situaţiei juridice a inculpatului şi nici nu poate să producă alte efecte de natură să susţină drepturile acestuia, suplimentar soluţiei de achitare pronunţate.
Împotriva acestei încheieri A. a declarat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în majoritate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, reaminteşte că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019 apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014).
Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată, art. 13 din Legea nr. 78/2000, prevăd:
"Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege.
Recurentul a susţinut că norma legală criticată apare ca vădit imprevizibilă, inaccesibilă şi discriminatorie, permiţând interpretări extensive dincolo de voinţa legiuitorului, precum şi analogii în defavoarea acuzatului, fiind astfel neconformă principiilor constituţionale şi convenţionale exprimate în cuprinsul: art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, în componentele sale privind separaţia puterilor şi supremaţia legii; art. 15 alin. (1) din Constituţie privind garantarea beneficiului de drepturile şi de libertăţile consacrate prin legi; art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu raportare la art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la prevederile legale internaţionale ce fac parte din ordinea de drept internă, deci inclusiv principiile convenţionale privind interzicerea aplicării extensive a legii penale; art. 23 alin. (12) din Constituţie, privitoare la aplicarea pedepsei în stricta considerare a legii; art. 124 alin. (1) din Constituţie, privind înfăptuirea justiţiei în numele legii.
Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci în realitate se solicită interpretarea în concret a unei norme care incriminează o infracţiune, aspect care este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 apreciind că inculpatul nu are interes procesual raportat la soluţia de achitare dispusă potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., iar sesizarea instanţei de contencios constituţional nu poate să mai aducă nicio modificare situaţiei juridice a inculpatului şi nici nu poate să producă alte efecte de natură să susţină drepturile acestuia, suplimentar soluţiei pronunţate.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată, printre altele, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de folosirea influenţei ori autorităţii în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000, fiind achitat, în primă instanţă în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.
Este discutabilă motivarea primei instanţe în contextul în care soluţia nu este definitivă.
Cu toate acestea, în consens cu instanţa fondului, instanţa de control judiciar constată că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât nu se invocă o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, recurentul prin criticile invocate solicitând, în realitate, interpretarea în concret a unei norme care incriminează o infracţiune, care nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.
Astfel, în acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în majoritate, reţine că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile CCR nr. 35 din 20 ianuarie 2011, nr. 284 din 24 februarie 2011, nr. 187 din 6 martie 2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Astfel, ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în exercitarea dreptului la apărare se circumscrie coordonatelor prev. de art. 10 alin. (6) C. proc. pen. potrivit căruia "dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege". Or, invocarea unei astfel de excepţii cu depăşirea scopului pentru care a fost instituită prin lege constituie un abuz de drept ce se sancţionează cu respingerea ca inadmisibilă a acesteia.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2 2019, în majoritate, va respinge ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate din cuprinsul încheierii din data de 15 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate din cuprinsul Încheierii din data de 15 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.
OPINIE SEPARATĂ
În analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000, se constată că a fost invocată de o parte din proces - inculpatul A., şi are în vedere dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000, fără ca textul criticat să fie declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.
Din economia prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reiese că, cererea de sesizare a instanţei constituţionale poate fi formulată în orice fază a procesului penal.
Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabileşte doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În speţă, excepţia a fost invocată de o parte din proces - inculpatul A., trimis în judecată, printre altele, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de folosirea influenţei ori autorităţii în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000, fiind achitat în primă instanţă în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.
Norma criticată are legătură cu soluţionarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederilor legale care constituie obiectul excepţiei.
Prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Procesat de GGC - LM