Asupra apelului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008 s-a dispus, printre altele, admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Năvodari, inculpaţii A., B., C., D., E. şi F. şi de petenta S.C. G. S.A. împotriva Sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2008.
Astfel, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, instanţa supremă a dispus:
În baza art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul H. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (pct. D - Rechizitoriu).
S-a făcut aplicarea art. 71 din C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior.
În baza art. 81 din C. pen. anterior şi art. 82 din C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, sa suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul H. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. anterior raportat la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. fals intelectual, prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi uz de fals, în formă continuată, prevăzută de art. 291 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Totodată, prin decizia sus menţionată, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi petentele Y., Z., S.C. AA. S.A. şi S.C. BB. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008, au formulat contestaţii în anulare inculpaţii N., H., CC., A. şi DD.
Prin Decizia nr. 352/A din data de 8 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, au fost admise, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii N., H., CC., A. şi V., reţinându-se, în esenţă, că, acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admise în principiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a constatat că cererile contestatorilor N., H., CC., A. şi V. vizează Decizia penală nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, hotărâre penală definitivă, au fost introduse în termenul prevăzut de lege, de persoane care au calitatea de a exercita calea de atac, motivele pe care se sprijină contestaţiile sunt dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., iar în sprijinul contestaţiilor sunt invocate dovezi care se află la dosarul cauzei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că motivele invocate de contestatori, respectiv instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii (invocat de contestatorii N., CC., A. şi V.), a existat un caz de incompatibilitate cu privire la doi dintre membrii completului de judecată (invocat de contestatorul N.) şi incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal - împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale (invocat de contestatorii H. şi CC.), sunt prevăzute în art. 426 lit. d) şi b) din C. proc. pen.
Prin urmare, în baza art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi N., H., CC., A. şi V. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.
Prin Decizia penală nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, printre altele, a respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de A., H., CC., N. şi V. împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.
Pentru a pronunţa această soluţie, cu titlu preliminar, instanţa supremă a reţinut că în reglementarea actuală, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac mixtă, de anulare, prin efectul pe care îl produce - de a repune cauza în etapa judecăţii - pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c), d), e), f), g) şi h), constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel şi în nerespectarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele prevăzute de art. 426 lit. b) şi i), care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să revină asupra ei şi să dea o altă soluţie corespunzătoare pe fond.
De asemenea, s-a reţinut că reglementarea cazurilor de contestaţie în anulare s-a realizat prin încadrarea acestei căi de atac extraordinare într-un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze respectarea autorităţii de lucru judecat, principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul justiţiei. Enumerarea limitativă a cazurilor în care se poate formula contestaţia în anulare şi condiţiile restrictive pe care le presupune existenţa lor, relevă importanţa acestui principiu care însă trebuie să cedeze în faţa unor necesităţi majore, cum sunt înlăturarea erorilor de procedură sau a erorilor de judecată. Împrejurările enumerate de legiuitor au un caracter excepţional, numai în astfel de situaţii fiind permis ca hotărâri intrate în puterea de lucru judecat să poată fi anulate prin intermediul exercitării acestei căi de atac extraordinare.
În ceea ce priveşte motivele de contestaţie în anulare formulate de condamnaţii CC. şi H. prin care au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, le-a apreciat ca fiind nefondate.
În acest sens, a reţinut că potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
De asemenea, instanţa supremă a făcut referire la dispoziţiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. conform cărora încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j):
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Analizând motivele contestatorului CC., instanţa a constatat că acesta a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie generală a răspunderii penale de 10 ani s-a împlinit, în cazul său, încă din anul 2013, pentru ambele infracţiuni, în raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (care determină inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.).
Totodată, s-a împlinit şi termenul de prescripţie specială a răspunderii penale de 15 ani la data de 18.04.2018, în condiţiile în care suspendarea termenului de prescripţie a operat în intervalul 15.09.2010 (data admiterii de către instanţa de fond a sesizării Curţii Constituţionale a României) - 7.10.2010 (data intrării în vigoare a legii care abroga suspendarea de drept în acest caz).
Mai mult decât atât, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că cel de al doilea motiv relevat de contestatorul CC. a fost reiterat şi de contestatorul H. care a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 323 din C. pen. anterior la data de 6.02.2019.
În acest sens, contestatorul a invocat prevederile art. 128 alin. (1) şi (3) din C. pen. anterior, arătând că prescripţia îşi reia cursul ope legis, nefiind necesară intervenţia instanţei de judecată. De asemenea, a apreciat că suspendarea procesului penal, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. anterior, putea fi considerată motiv de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale numai până la data de 07.10.2010, când aceste texte au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010 şi nu până la data de 20.12.2011, data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
În plus, s-a mai arătat că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală întrucât, pe de o parte, instanţa de apel nu a dezbătut şi analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, condiţii care au caracter cumulativ, iar pe de altă parte, nu s-a pronunţat pe instituţiile prescripţiei răspunderii penale şi a suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale (instituţii de drept penal material), ci pe instituţia de drept procesual a suspendării judecăţii, fără a se raporta în mod concret la fapta dedusă judecăţii reţinută în sarcina contestatorului.
Preliminar analizei motivelor invocate de cei doi contestatori, instanţa a subliniat faptul că prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că, "în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal".
În considerentele deciziei menţionate, instanţa supremă a arătat, cu referire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. că acesta "se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare".
Totodată, "rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (...).
S-a reţinut şi faptul că a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.
Prin urmare, o nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.
Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.
În opinia instanţei supreme, o interpretare contrară a textului de lege ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal".
Aplicând în speţă consideraţiile expuse anterior, obligatorii în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a analizat în decizia penală atacată, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, concluzionând că "şi în prezent este în vigoare instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, însă sfera sa de aplicare este restrânsă la acele acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului". Totodată, instanţa de apel a constatat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, potrivit C. pen. anterior, cât şi a C. pen. în vigoare, interpretat prin prisma Deciziei nr. 297/2018.
Prin urmare, instanţa supremă a apreciat că verificarea susţinerilor contestatorului CC. referitoare, în esenţă, la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale ar echivala cu o nouă analiză a fondului cauzei pe acest aspect, şi, implicit, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziei atacate care s-a pronunţat pe aceste chestiuni, contrar Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Aşadar, având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte în considerentele deciziei penale atacate, nu mai pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare - nefiind circumscrise unor erori de procedură a instanţei de apel, în caz contrar, urmând a se încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în cauză în lipsa unui motiv "substanţial şi imperativ".
S-a reţinut că aceleaşi considerente sunt aplicabile şi cu privire la celelalte motive invocate de contestatorul CC., respectiv de contestatorul H., privind împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.
Contrar susţinerilor contestatorului H., instanţa supremă a constatat că a fost analizată incidenţa prescripţiei răspunderii penale, având un capitol distinct, cu această titulatură la pct. III.1.a. din decizia penală atacată, considerentele pe acest aspect fiind detaliate la filele x.
Deopotrivă, instanţa de apel a menţionat perioada în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 din C. pen. anterior, respectiv art. 156 din C. pen. în vigoare, de 1 an 3 luni şi 5 zile, interval de timp în care judecata în cauză a fost suspendată, cuprins între 15 septembrie 2010 (data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale) şi 20 decembrie 2011 (data deciziei Curţii Constituţionale).
Totodată, s-a constatat că instanţa de apel a specificat că a analizat "incidenţa prescripţiei răspunderii penale prin raportare la dispoziţiile art. 124 C. pen. din 1969 sau, după caz, art. 155 alin. (4) C. pen. în vigoare, cu luarea în considerare şi a duratei de 1 an 3 luni şi 5 zile, perioadă în care cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat conform art. 128 C. pen. din 1968, respectiv art. 156 C. pen. în vigoare".
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, în contradicţie cu afirmaţiile contestatorului H., instanţa de apel a analizat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare concretă la faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată.
În acest sens, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei penale atacate, la fila x, că "în raport de data comiterii faptelor (30.09.2002, respectiv 14.01.2004), termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit potrivit legii vechi atât pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (16 ani 3 luni şi 5 zile), cât şi pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals (8 ani 9 luni şi 5 zile)".
Având în vedere considerentele expuse de instanţa de apel în decizia penală atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aspectele reliefate anterior privind durata suspendării cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale şi intervalul de timp în care a fost suspendată judecata cauzei în primă instanţă ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale sunt chestiuni cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat cu caracter definitiv, care intră în puterea lucrului judecat, nu mai pot fi invocate ca şi motive de contestaţie în anulare.
Prin urmare, criticile contestatorilor privind suspendarea cauzei până la data de 7.10.2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 177/2010 prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. nu pot fi analizate în cadrul contestaţiei în anulare, fiind deja analizate de instanţa de apel, aşa încât o reexaminare a deciziei penale pe acest aspect nu mai este posibilă, solicitările contestatorilor neputând fi circumscrise unor erori de procedură a instanţei de apel, astfel cum se arată în considerentele Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Deşi instanţa de apel nu a calculat explicit, în considerentele deciziei penale, termenul de prescripţie a răspunderii penale decât în cazul infracţiunilor pentru care acest termen s-a împlinit, instanţa supremă a opinat că această împrejurare nu echivalează cu neanalizarea cauzei de încetare a procesului penal reprezentată de prescripţia răspunderii penale, cum în mod eronat a arătat contestatorul H. Or, este evident că instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi, dispunând încetarea procesului penal în situaţiile în care termenul de prescripţie al răspunderii penale a fost împlinit.
Astfel, în raport cu data ultimului act material al faptei reţinut în sarcina contestatorului H., menţionată la filele x din decizia penală atacată şi în cererea de contestaţie în anulare, respectiv 14.01.2004, precum şi cu termenul de prescripţie a răspunderii penale, calculat în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 şi art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de 16 ani 3 luni şi 5 zile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că acesta nu era împlinit la data pronunţării Deciziei penale nr. 32/A/07.02.1019, motiv pentru care, în raport cu condamnarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.
De asemenea, în raport cu data comiterii faptelor reţinute în sarcina contestatorului CC. expuse la pct. B.2 din decizia penală atacată, precum şi în cererea de contestaţie în anulare, respectiv 18.04.2003 şi de termenele de prescripţie a răspunderii penale calculate în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) lit. b), art. 124 şi art. 128 din C. pen. anterior, respectiv de câte 16 ani 3 luni şi 5 zile, s-a constatat că acestea nu erau împlinite la data pronunţării Deciziei penale nr. 32/A/07.02.1019, motiv pentru care, în raport cu condamnările dispuse pentru infracţiunile prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de art. 323 alin. (1) şi (2) din C. pen. anterior, nu este incidentă cauza de încetare a procesului penal reclamată de contestator.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat ca fiind nefondate contestaţiile în anulare declarate de condamnaţii CC. şi H.
Împotriva Deciziei penale nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019, a formulat apel contestatorul H., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 13 iulie 2020, dată la care au avut loc şi dezbaterile, astfel încât susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apelantului şi ale apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta nu vor mai fi reluate.
Examinând apelul formulat, cu prioritate în ceea ce priveşte admisibilitatea acestuia, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că este inadmisibil şi va fi respins ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi principiului liberului acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a apelului este condiţionată de exercitarea acesteia potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar, termenele de declarare a căilor de atac şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 408 alin. (1) din C. proc. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
Raportând dispoziţiile legale incidente la cauza dedusă judecăţii, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că a fost sesizat cu apelul declarat de contestatorul H. împotriva Deciziei penale nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019, hotărâre definitivă, prin care a fost soluţionată anterior contestaţia în anulare formulată de condamnat împotriva Deciziei penale nr. 32/A din data de 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.
Potrivit art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. "sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă". Pentru ca o hotărâre pronunţată în calea de atac a contestaţiei în anulare să poată fi atacată cu apel, aceasta trebuie să fie pronunţată printr-o sentinţă, această situaţie fiind posibilă doar în ipoteza în care este invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) din C. proc. pen.
Or, Decizia penală nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019, este definitivă.
Prin urmare, contestatorul condamnat a exercitat calea de atac a apelului împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare, aspect de natură a încălca coerenţa sistemului căilor de atac reglementate de lege, dispoziţiile ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, dar şi principiul unicităţii căilor de atac şi modul de stabilire a ierarhiei acestora.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, a principiului unicităţii căilor de atac reglementate de lege şi a dispoziţiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, şi din acest motiv, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul H. împotriva Deciziei penale nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul H. împotriva Deciziei penale nr. 76/A din data de 9 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 iulie 2020.
GGC - NN