Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în constatarea nulității absolute. Invocarea unor aspecte ulterioare încheierii actului, specifice executării acestuia. Respingerea cererii de probatorii în baza art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Invocarea existenței motivelor străine de natura pricinii. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

  • cauză ilicită și imorală
  • motive străine de natura pricinii
  • principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

 

C. civ. din 1864, art. 966, art. 968

C. proc. civ., art. 22, art. 255 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 6

A. În planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, acestea au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C.proc.civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C.proc.civ.

Nu sunt încălcate aceste norme de procedură în cazul în care instanța de apel a pus în dezbatere probele solicitate de apelantă prin cererea de apel, deliberând asupra admisibilităţii şi aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea procesului și a hotărât respingerea lor justificată, prin considerente adecvate, în care se arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești, mai exact, nu au aptitudinea să demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate, ci demonstrează aspecte ulterioare acestora, specifice executării actelor verificate.

B. Se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică sistematic şi logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

Nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii asupra faptelor, reținând că reclamanta invocă o stare de fapt ulterioară încheierii actelor a căror nulitate absolută o solicită prin cererea de chemare în judecată, care ţine de evaluarea modului de executare a convenţiilor, iar nu de evaluarea circumstanțelor încheierii lor, fiind astfel nerelevante în analiza nulității.

 

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 197 din 3 februarie 2021

 

1.Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 12.04.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27 din 28.07.2009, a actului adiţional din data de 28.07.2009 şi a actului adiţional din 22.09.2009 la contract pentru cauză ilicită şi imorală, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.270.000,01 lei şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 966-968 C. civ. de la 1864 şi art. 194 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 753/14.03.2017 pronunţată de  Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1069/A/10.06.2019.

4. Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii de atac şi casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 22 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că a solicitat în faţa instanţelor de judecată administrarea de probatorii pentru a dovedi cauza ilicită a contractului şi actelor adiţionale, rezultată din intenţia frauduloasă a intimatei, existentă la semnarea celor 3 convenţii, întrucât teza reţinută de instanţele de fond, conform căreia recurenta ar fi supus analizei o problemă de executare a actelor, şi nu o problemă concomitentă încheierii actelor, este eronată.

S-a arătat că în cauză intimata a acţionat la data încheierii actelor, nu cu intenţia de a face o operaţiune comercială, ci de a crea condiţiile prejudicierii recurentei, lucru care s-a şi realizat, recurenta achitând suma de 1.000.000 lei fără a primi o contraprestaţie.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că recurenta ar fi procedat la înregistrarea în propria contabilitate a bonurilor valorice de carburant pretins transmise de intimată la 03.07.2009, context în care nu putea invoca nulitatea celor trei acte. Prin acest raţionament, instanţa de apel a anulat demersul judiciar al recurentei privitor la cauza ilicită şi imorală a convenţiilor criticate prin acţiunea introductivă.

Recurenta a considerat că, în realitate, este nereală această teză a înregistrării de către recurentă în propria contabilitate a livrării de către intimata-pârâtă a bonurilor valorice de carburant.

Prin încheierea din 01.02.2018 a fost respinsă cererea recurentei privind administrarea probatoriului, din care ar fi rezultat tocmai tezele de interes ale apărării, respectiv că nu au fost înregistrate în contabilitatea sa bonurile pretins transferate de intimată, precum şi teza conivenţei frauduloase între pretinşii reprezentanţi ai recurentei şi intimată.

Totodată, relevanţa tezelor dacă ordinele de deplasare sunt false sau nu, dacă persoanele nominalizate în cuprinsul acestor înscrisuri au fost sau nu vreodată prepuşi ai recurentei, dacă ordinele de deplasare şi bonurile de consum carburant ar fi fost sau nu înregistrate în contabilitate prezintă interes, din punctul de vedere al recurentei, respectându-se cerința utilității probei, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, pe fondul precarităţii probatoriului administrat, instanţa de apel a conchis în mod eronat că reclamanta ar fi validat, prin înregistrare în propria contabilitate, livrarea bonurilor emise de intimată.

Aşadar, faţă de exigenţele procedurale trasate de dispoziţiile art. 22 alin. (2), respectiv de art. 255 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a arătat că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în vederea completării probatoriului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut un motiv străin de natura pricinii, deoarece nu a invocat cauze de nulitate ulterioare convenţiilor, ci a invocat împrejurări care vizează existenţa încălcării legii la data semnării actelor.

S-a subliniat că a mai reţinut instanţa de apel că valabilitatea delegaţiilor de deplasare a persoanelor către care intimata a înmânat bonurile nu ar avea relevanţă, ţinând nu de valabilitatea actelor, ci de executarea contractului.

Acest raționament este considerat eronat, fiind în contradicţie cu alte argumente ale instanţei, atâta vreme cât evidenţierea falsului delegaţiilor de deplasare era de natură a demonstra conivenţa frauduloasă între intimată şi pretinşii reprezentanți ai recurentei.

Totodată, s-a susţinut că sunt străine de natura cauzei considerentele referitoare la  pretinsa întârziere a recurentei în a reclama nulitatea pe care a solicitat-o prin acţiunea introductivă, atâta vreme cât nu există un termen de prescripţie în invocarea nulităţii absolute a actelor.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. vizează încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864, instanţa de apel reţinând eronat că aspectele invocate de reclamantă pun în discuţie o problemă de executare a convenţiei, iar nu una referitoare la nulitatea actelor deduse judecăţii. Evocarea unor împrejurări care nu au fost concomitente cu momentul semnării actelor țineau de demonstrarea caracterului ilicit al celor 3 acte supuse analizei instanţei.

În final, recurenta a mai susţinut că predarea celor 20.000 de bonuri de consum s-a făcut unor persoane străine, din moment ce cei doi pretinşi prepuși ai reclamantei nu au făcut dovada calităţii lor de reprezentanți ai societăţii reclamante, iar intimata ar fi putut să identifice neregulile cu privire la ştampila şi semnătura de pe ordinele de deplasare falsificate, precum şi faptul că unul dintre prepuşii recurentei, C., avea domiciliul în Bucureşti, în contextul în care societatea reclamantă are sediul în Maramureş, iar celălalt prepus, D., nu a semnat niciun înscris, fiind menţionat în fals ca fiind director comercial al recurentei.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., susţinând că motivele dezvoltate de recurentă reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cu privire la argumentele expuse prin cererea de recurs la filele 1-4, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., intimata a susţinut că acestea vizează considerentele din sentinţa pronunţată în primă instanţă, iar încheierea din 01.02.2018 nu a fost pronunţată de instanţa de apeL, ci de prima instanţă.

Problema utilităţii probei nu reprezintă o critică de nelegalitate şi nici nu reprezintă o încălcare a vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Argumentele vizând încălcarea art. 22 C.proc.civ. nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate, având în vedere prevederile art. 254 alin. (6) C.proc.civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Prin criticile expuse în motivarea recursului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut că nu se pot identifica care sunt motivele străine contradictorii din hotărârea recurată şi care ar fi în mod concret motivele străine de natura pricinii.

Totodată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. a fost invocat formal.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C.proc.civ. s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7.10.2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis în principiu, astfel că s-a acordat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţa publică din 3.02.2021.

5. Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a respins, constatând că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Un prim motiv al recursului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. şi s-a referit la încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor procedurale, de natură a atrage sancţiunea nulităţii actului de procedură, mai precis, a dispoziţiilor art. 22 şi art. 255 C.proc.civ.

În contextul în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27 din 28.07.2009, a actului adiţional din data de 28.07.2009 şi a actului adiţional din 22.09.2009 a avut în vedere cauza ilicită şi imorală a acestor operaţiuni juridice şi a constat în crearea unui mecanism fraudulos în contextul căruia recurenta-reclamantă a comandat intimatei-pârâte 20.000 de bonuri valorice de carburant care, după achitare, au fost deturnate către persoane străine societăţii cumpărătoare, recurenta susţine că în mod greșit instanţele de fond au apreciat că partea reclamantă a invocat o chestiune legată de executarea defectuoasă a convenţiei, şi nu una legată de circumstanţele încheierii actelor.

Recurenta a arătat că evocarea unor împrejurări ulterioare încheierii actelor vădea cu prisosinţă că la semnarea acestora pârâta a acţionat cu intenţia frauduloasă de a o prejudicia pe reclamantă şi că, în acest context, argumentul instanţei de apel referitor la împrejurarea că bonurile valorice au fost înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L. este nu doar greşit, dar a reprezentat zădărnicirea efortului reclamantei de a demonstra cauza ilicită şi imorală a actelor atacate în justiţie.

De aceea, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea administrării probelor - solicitate încă prin cererea depusă în cauză la 31.01.2018 în faţa primei instanţe - care demonstrau teza de interes a apărării, potrivit căreia respectivele bonuri valorice nu au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, respectiv, teza conivenței frauduloase între aceasta şi pretinşii reprezentanţi ai S.C. A. S.R.L., considerând că se invocă aspecte ulterioare încheierii actelor. Arată recurenta că numai demonstrând caracterul fals al ordinelor de deplasare ale pretinşilor reprezentanţi ar fi putut demonstra că între pârâtă şi aceste persoane exista o înţelegere ocultă care avea ca scop fraudarea intereselor reclamantei, dar şi că bonurile valorice de carburant nu au intrat niciodată în posesia reclamantei, deci nu puteau să se regăsească în contabilitatea acesteia.

Or, pe fondul acestei precarităţi a probatoriului, reclamanta a fost lipsită de mijloacele adecvate dovedirii cauzei înseşi a acţiunii de pare a demarat-o, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 255 alin. (1) C.proc.civ.

Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că prin cererea de apel reclamanta a solicitat instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac încuviințarea probelor solicitate în faţa primei instanţe la 31.01.2018, probe cu privire la care tribunalul a considerat că reclamanta a acţionat tardiv, operând decăderea.

Instanţa de apel a respins, la rândul său probele reiterate în apel, arătând în încheierea de dezbateri că temeiul nelegalei respingeri a probelor în prima instanţă reprezintă un motiv de apel, iar răspunsul la aceste chestiuni reprezintă o problemă de deliberare asupra apelului în ansamblu, iar pe de altă parte a justificat că respingerea probei în apel se impune şi pentru că probele solicitate nu sunt utile cauzei, teza probatorie a acestora fiind indiferentă, câtă vreme, în plan procesual acestea tind să demonstreze că anumite persoane au primit fără drept plata contractului, respectiv chestiuni ulterioare încheierii contractului şi lipsite de relevanță în planul analizelor realizate, în măsura în care executarea contractului este o chestiune nerelevantă în analiza nulităţii acestuia.

În acest context, instanţa de recurs arată că în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C.proc.civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C.proc.civ.

 Resorturile interne ale instanţei de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilităţii sale în demersul procesual al părţilor de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretenţiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanţa de apel nu a comis-o.

Dimpotrivă, instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale statuate în normele de procedură pretins încălcate de recurentă, de a pune  în dezbatere probele solicitate de apelantă prin cererea de recurs şi de a delibera asupra admisibilităţii şi aptitudinii acestora de a duce la soluţionarea procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate, în care se arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești, mai exact, nu au aptitudinea să demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate, ci demonstrează aspecte ulterioare acestora, specifice executării actelor verificate.

Or, din acest punct de vedere, instanța de recurs nu cenzurează hotărârea instanţei de apel, pe de-o parte pentru că nu se poate identifica încălcarea normei de procedură sancționată cu nulitatea, iar, pe de altă parte, pentru că această critică tinde să repună în discuţie modul în care instanţa de apel a apreciat asupra relevanței stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în raport cu obiectul şi cauza acțiunii.

Mai departe, însă, precaritatea probatoriului pe care recurenta o susţine în întregul său recurs nu se circumscrie încălcării, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură, ci incapacităţii probatoriului administrat de a dovedi faptele pe care cererea se întemeiază, chestiune neimputabilă instanţei.

De aceea, acest prim motiv de recurs nu este fondat, astfel că va fi înlăturat.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentă s-a referit la prezentarea, în apel, a unor motive străine de natura pricinii, respectiv a împrejurării că reclamanta a dezvoltat, în susţinerea cererii sale de nulitate, aspecte care sunt ulterioare încheierii actelor atacate şi că temeinicia acțiunii nu poate fi pusă în relaţie cu valabilitatea ordinelor de deplasare a persoanelor care au acţionat fără drept în numele reclamantei la executarea contractului. De asemenea, recurenta a subliniat că este străin de natura cauzei considerentul instanţei de apel referitor la întârzierea excesivă a reclamantei de a acţiona în justiţie pentru anularea actelor pretins frauduloase.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explică sistematic şi logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

Chiar aşa fiind, nu este un astfel de considerent cel referitor la întârzierea reclamantei de a acţiona în justiţie, la un număr considerabil de ani de la data încheierii şi chiar a executării actelor juridice atacate cu nulitate pentru cauză ilicită şi imorală, în măsura în care instanţa de apel arată că, în acest context, reclamantei îi revenea sarcina de a justifica în mod suplimentar circumstanţele pretinsei „induceri în eroare”.

De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanţei asupra faptelor, reținând că reclamanta invocă o stare de fapt ulterioară încheierii contractului şi actelor lui adiţionale, care ţine de evaluarea modului de executare a acestora, iar nu de evaluarea circumstanțelor încheierii lor, fiind astfel nerelevante în analiza nulității.

În realitate, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel, astfel că şi acest motiv de recurs va fi înlăturat.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 966 şi 968 C.civ de la 1864, aplicabile în cauză.

Reluând susţinerile referitoare la evaluarea greşită, de către instanţa de apel, a unor aspecte de fapt considerate relevante în demonstrarea circumstanțelor frauduloase la încheierea actelor atacate cu acțiunea în nulitate - cum sunt cele legate de predarea de către intimată a celor 20.000 de bonuri valorice unor persoane care nu aveau legătură cu reclamanta, care s-au legitimat pe nişte ordine de deplasare nesemnate de împuterniciţi ai S.C. A. S.R.L. şi cele legate de faptul că unul dintre cei doi pretinşi reprezentanţi avea domiciliul în Bucureşti, iar nu în Maramureş, iar al doilea s-a prezentat ca director comercial al reclamantei, deşi nu a avut niciodată această calitate - recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că se invocă aspecte care ţin de executarea contractului şi actelor sale adiţionale şi nu se demonstrează lipsa de valabilitate a cauzei acestora, pentru a le putea fi stabilită nulitatea.

Şi cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, de asemenea, nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentului legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În aceste condiţii, instanţa de recurs arată că niciuna dintre criticile recurentei S.C. A. S.R.L. nu este fondată şi de aceea, în temeiul art. 496 C.proc.civ., recursul reclamantei a fost respins, soluție care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.