Şedinţa publică din data de 6 martie 2020
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să se constate raportul juridic de muncă dintre pârâta-angajator şi reclamantul-salariat pe perioadă determinată, în perioada octombrie 2013 - mai 2016.
A solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, plus dobânda legală şi 10.000 RON daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile din Codul muncii şi pe decizia nr. 37/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Prin sentinţa civilă nr. 775 din data de 10 octombrie 2018, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamant.
Totodată, a respins cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, la data de 15 noiembrie 2018, reclamantul A..
Prin decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
La data de 21 martie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, invocând motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A solicitat admiterea recursului şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În conţinutul cererii, recurentul-reclamant a invocat decizia nr. 37 din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2016, prin care s-a stabilit că: "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 57 alin. (5) şi (6) din Codul muncii, combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndepliniriî de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei".
A arătat că, în mod greşit instanţa de fond şi instanţa de apel au apreciat că "probatoriul administrat în cauză nu a condus la dovedirea pretenţiilor reclamantului".
A menţionat dispoziţiile art. 264 şi 273 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, la fila x din decizia recurată, a apreciat greşit că: "Procesele-verbale încheiate de Poliţia Hălmagiu relevă calitatea de care s-a prevalat reclamantul la întocmirea actelor constatatoare, respectiv aceea de întreţinător, neputând dovedi în absenţa unor alte probe, cu care să poată fi coroborate, raporturile de muncă" ".
A considerat că, dacă s-ar fi coroborat aceste înscrisuri cu probele testimoniale administrate în cauză, s-ar fi putut reţine existenţa raportului de muncă concret, stabilit de instanţă, în lipsa convenţiei de muncă.
De asemenea, a precizat că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au apreciat pozitiv valoarea probatorie a desfăşurătorului convorbilor telefonice, care se putea corobora, în condiţiile art. 273 din C. proc. civ., cu interogatoriul părţii, şi/sau cu probe testimoniale suplimentare, rezultate din dezbaterea cauzei, în conformitate cu art. 277 pct. 4 din C. proc. civ.
A mai susţinut că instanţa de apel a motivat greşit soluţia de respingere a probei cu expertiza de evaluare a drepturilor băneşti, solicitată de către recurentul-reclamant şi că instanţa de apel a evaluat numai o probă testimonială, martorul C., deşi au fost doi martori audiaţi în cauză.
În fine, a menţionat că în apel trebuia administrat probatoriu suplimentar, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant, pentru dovedirea suficienţei calitative a anumitor împrejurări reţinute la fond.
Prin întâmpinarea înregistrată la 27 mai 2019, intimata-pârâtă B. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În cauză, la data de 14 iunie 2019, recurentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 231, 232 şi art. 275 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cerere ce a a fost comunicată intimatei-pârâte, pentru formularea unui punct de vedere.
Prin notele formulate la data de 17 februarie 2020, intimata-reclamantă a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, ca inadmisibilă, iar prin cererea înregistrată la aceeaşi data, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost întocmit de către magistratul-asistent la data de 4 iulie 2019, apreciindu-se că recursul este inadmisibil.
Prin încheierea de şedinţă din 20 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
La data de 17 ianuarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, fixând termen la data de 6 martie 2020, în şedinţă publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi, totodată, pentru discutarea excepţiei inadmisibilităţii recursului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 6 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 231, 232 şi art. 275 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.
Examinând recursul formulat, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.
Aceleaşi exigenţe exclud examinarea pe fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
În acest sens, Înalta Curte reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., în forma aplicabilă la data introducerii acţiunii, care stipulează că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.
Rezultă că în acest tip de litigii, deciziile pronunţate de instanţele de apel sunt definitive, nefiind supuse recursului.
Cum decizia recurată în speţă a fost pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în cadrul unui litigiu având ca obiect un conflict individual de muncă, în cauză este aplicabil textul anterior menţionat, astfel că decizia civilă ce face obiectul cauzei nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.
Recunoaşterea unei căi extraordinare de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 din Constituţia României, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la textul art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 19 din 21 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 19 din 21 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2020.