Şedinţa publică din data de 26 mai 2020
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 22 mai 2019 sub numărul x/2019, reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iaşi a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea acestuia la plata sumei de 3.638,09 RON, reprezentând 176 RON contravaloare a 16 tichete de masă încasate necuvenit, pentru luna iunie 2018, 1.178,10 RON contravaloarea autorizaţiei de călătorie pentru intervalul calendaristic august- decembrie 2018, 1.537 RON contravaloarea a 18 zile de concediu de odihnă efectuate necuvenit, 106,99 RON contravaloarea echipamentelor de protecţie, 640 RON contravaloarea avansului aferent lunii iulie.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 256, art. 258 Codul muncii şi prevederile Contractului Colectiv de Muncă.
2. Prin sentinţa civilă nr. 4751 din 11 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, reţinând că în cazul litigiilor de muncă, sub aspectul competenţei teritoriale, prin excepţie de la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererea se introduce la instanţa în a cărei rază reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.
În acest sens, instanţa a constatat că deşi reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iaşi este o sucursală, absenţa personalităţii juridice este lipsită de relevanţă juridică raportat la prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd faptul că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
În plus, s-a constatat că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iaşi, care are sediul în municipiul Iaşi şi, mai mult decât atât, reclamanta şi-a individualizat şi precizat sediul în municipiul Iaşi, având totodată şi locul de muncă, stabilit de părţi prin contract individual de muncă, tot în judeţul Iaşi.
În susţinerea argumentelor evocate, Tribunalul Bucureşti a invocat şi decizia nr. 275 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
3. Prin sentinţa civilă nr. 252 din 2 martie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, iar în temeiul art. 134 din C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei, înaintând dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
În considerentele acestei sentinţe, instanţa a evocat dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, precum şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, subliniind că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa, sediul sau locul de muncă reclamantul, în speţă reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., fostă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. având sediul în Bucureşti.
Totodată, s-a constatat că potrivit art. 3 alin. (1) din Statutul Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., Anexă la H.G. nr. 584/1998, "Sediul C.F.R. Călători este în municipiul Bucureşti, bd. x, sectorul 1".
Instanţa a mai apreciat că în determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iaşi, având în vedere că potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică.
4. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 30 aprilie 2020:
Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Instanţa reţine că obiectul litigiului este unul aferent dreptului muncii, având în vedere că reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iaşi a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.638,09 RON, reprezentând 176 RON contravaloarea a 16 tichete de masă încasate necuvenit, pentru luna iunie 2018, 1.178,10 RON contravaloarea autorizaţiei de călătorie pentru intervalul calendaristic august- decembrie 2018, 1.537 RON contravaloarea a 18 zile de concediu de odihnă efectuate necuvenit, 106,99 RON contravaloarea echipamentelor de protecţie, 640 RON contravaloarea avansului aferent lunii iulie, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 256 şi art. 258 din Codul muncii.
Astfel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.
În materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii este absolută, litigiul fiind dat în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are sediul, înţelegând prin sediu locul unde acesta îşi are administraţia, şi nu sediul procesual ales ori cel al reprezentantului sau al sucursalei.
Cum reclamanta, în speţă Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti - prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, îşi are sediul în Bucureşti, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 584/1998, în raport de norma cu procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze litigiul.
Considerentele primei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenţei teritoriale faptul că acţiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională sunt greşite, deoarece înfrâng o normă de competenţă teritorială şi materială absolută.
În această situaţie, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, competenţa materială în soluţionarea pricinii revine Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2020.