Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 936/2020

Decizia nr. 936

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, reclamanţii A. - prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia şi B. - grefier şef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia au învestit Tribunalului Vâlcea cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 43 din 14 ianuarie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a hotărî astfel, a evocat art. 94 şi 95 C. proc. civ. şi art. 281 şi 284 din Codul Muncii, precum şi art. 269 din Codul Muncii, dispoziţii potrivit cărora cererile privind conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. şi a reţinut că reclamanţii au calitatea de procuror şi grefier şi îşi desfăşoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, iar nu la Tribunalul Olt sau Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, care este instanţa competentă să soluţioneze cererea, potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 şi nici nu are calitate de pârât în cauză vreo instanţă judecătorească (aşa cum prevede alin. (2) al art. 127 C. proc. civ.), astfel că în speţă este exclusă aplicarea art. 127 C. proc. civ.

În acelaşi sens a subliniat că sunt şi statuările deciziei nr. 7/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă sub nr. x/2019.

Reclamanţii au formulat concluzii scrise, prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Olt şi au solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin sentinţa nr. 315 din 25 martie 2020, Tribunalului Olt, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a evocat dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, precum şi decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018 şi a reţinut că, faţă de cele statuate prin această decizie, textul art. 127 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil conform alin. (3) al aceluiaşi articol şi procurorilor şi grefierilor, produce efecte juridice doar în următoarea formă:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere (...), va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."

În continuare, a notat că, în speţă, reclamanţii au calitatea de prim-procuror, respectiv grefier-şef în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt şi îşi desfăşoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Notând şi că în cauză este chemat în calitate de pârât şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, iar în apelul exercitat împotriva hotărârii de faţă competenţa revine sus-menţionatei curţi de apel, a apreciat că sunt aplicabile considerentele de la punctul 47 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, conform cărora "în continuare, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia".

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanţii, care deţin calitatea de prim procuror şi grefier-şef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, au învestit Tribunalului Vâlcea cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi Ministerul Finanţelor Publice.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor şi grefierilor.

În speţă, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Corabia, iar, potrivit normelor de procedură aplicabile conflictelor de muncă, competenţa soluţionării acţiunii aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie aceştia îşi au domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi nu este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, competenţa teritorială nu poate fi determinată în condiţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, competenţa teritorială nu poate fi stabilită nici potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (21) C. proc. civ., atât timp cât instanţa de judecată nu are calitatea de pârâtă.

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competenţă alternativă între instanţa de la domiciliul reclamantului şi cea de la locul de muncă al acestuia.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Prin urmare, atât timp cât în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu, cu atât mai puţin cu cât reclamanţii au renunţat la beneficiul de a sesiza instanţele în favoarea cărora operează motivele de competenţă speciale prevăzute de Codul muncii.

Altfel spus, Tribunalul Vâlcea nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, această instanţă a fost legal învestită şi a devenit singura competentă în soluţionarea cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 iunie 2020.