Şedinţa publică din data de 20 martie 2020
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1). Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, la data de 01 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE MUREŞ şi MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, în conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (2) din Codul Muncii, O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, art. 4 din Legea nr. 293/2015, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţi băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar- fiscale în domeniul bancar, art. 1531 din C. civ., solicitând: obligarea pârâţilor la plata salariilor de încadrare şi celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială care să cuprindă şi majorările cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 începând cu 09.04.2015, respectiv, 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 01.12.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi, respectiv, obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care reclamanta este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1). Prin sentinţa civilă nr. 920/2019 din 09 iulie 2019, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării acţiunii civile formulate de reclamanta A. şi pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacau şi Ministerul Finanţelor Publice prin A.J.F.P. Mureş.
În motivarea acestei hotărâri, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prezenta pricină poartă între reclamantă, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, şi ordonatorii de credite care au atribuţii în stabilirea şi plata drepturilor sale salariale. Reclamanta a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente luând în considerare valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 1 decembrie 2015.
Potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine/decizii de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil unul dintre ordonatorii de credite. Totodată, în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat. În speţă, reclamanţii invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciem că din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.
În acest context, reţinând că reclamanta este personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, s-a concluzionat că, în speţă, competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, din punctul de vedere al competenţei materiale, instanţa a apreciat că prezenta pricină aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Per a contrario, a areciat, dacă s-ar considera că se pune în discuţie doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea lui să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.
2.2). La data de 10 septembrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, iar prin sentinţa civilă nr. 834 din 25 noiembrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în favoarea Tribunalului Mureş - complet specializat litigii de muncă; a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a suspendat judecata cauzei; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
Din analiza textelor legale de la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 7 din Capitolul VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei V din Legea nr. 153/2017, alin. (1) şi (2), s-a constatat că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa materială de judecată doar atunci când personalul salarizat, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor sale salariale, a contestat în prealabil actul administrativ de stabilire a acelor drepturi salariale, adresându-se ulterior instanţei cu o acţiune îndreptată împotriva soluţiei date de colegiul de conducere din cadrul curţii de apel sesizat cu procedura contestaţiei.
În cauză, a reţinut instanţa, reclamanta, care are calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, nu contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aspect evidenţiat chiar în preambulul cererii de chemare în judecată, unde se menţionează neechivoc faptul că se solicită acordarea unor drepturi salariale personalului din justiţie, fără ca reclamanta să formuleze plângere împotriva hotărârilor colegiului de conducere al Curţii de Apel, astfel că, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 şi nici dispoziţiile similare cuprinse în Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că se solicită şi obligarea pârâţilor la reîncadrare şi recalcularea salariului brut, a apreciat instanţa că nu atrage competenţa specială a Curţii de Apel Bucureşti, din moment ce competenţa acestei instanţe este stabilită în mod excepţional şi nu poate fi extinsă prin analogie şi la alte cauze.
De altfel, s-a observat că art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 prevede inclusiv o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării Curţii de Apel Bucureşti, iar acţiunea vizată de competenţa exclusivă trebuie să vizeze hotărârea care soluţionează contestaţia.
Faţă de acestea, reţinând motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea a constatat că nu sunt incidente speţei prevederile legale speciale reţinute în justificarea soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă materială, prezenta cauză fiind un veritabil litigiu de muncă, în căderea instanţei de conflicte de muncă de la domiciliul reclamantei, potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, dar şi art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Legea nr. 53/2003.
Nici calificarea acţiunii ca o acţiune în contencios de drept comun, a apreciat instanţa că nu ar atrage competenţa Curţii de Apel Bucureşti, atât din punctul de vedere al competenţei materiale, determinată de rangul autorităţii emitente care în speţă este o autoritate locală (colegiul de conducere al unei curţi de apel) cât şi al celei teritoriale, astfel cum prevede art. 10 din Legea nr. 554/2004, citat mai sus.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, complet specializat în litigii de muncă, pentru următoarele considerente:
În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere privind obligarea pârâţilor la plata unor diferenţe salariale rezultate din modul de calcul, raportat la o valoare de referinţă sectorială care să cuprindă şi majorările cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 începând cu 09.04.2015, respectiv, 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 01.12.2015, precum şi repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi.
Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea- cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.
Competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti prevăzută de art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 are caracter special.
Obiectul cererilor soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti este limitat la plângerea împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale colegiilor de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.
Or, în cauză, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere, nu a parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci a solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.
Aşadar, se reţine pe deplin că dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor sau personalului asimilat acestora.
De asemenea, Înalta Curte reţine că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduce judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceasta a adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă sau de emitere a unor noi ordine de salarizare, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.
Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios". Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, sau personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor- cazul în speţă, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.
Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv, o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.
Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."
De asemenea, în materia raporturilor juridice de muncă se aplică dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii.
Prin Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii, s-a reţinut distincţia între recalcularea şi plata drepturilor salariale prevăzute de lege şi nerecunoscute de angajator, pe de o parte, şi contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte. Această distincţie se aplică nu numai în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii, aspect avut în vedere de Înalta Curte la pronunţarea deciziei amintite, ci şi sub aspectul competenţei de drept material a instanţei chemate să soluţioneze cele două tipuri de litigii.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Mureş.
Prin stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă- complet specializat în litigii de muncă, se vor avea în vedere şi poziţia reclamantei, dar şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. (forma la data introducerii cererii de chemare în judecată - 01.03.2019), "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
Potrivit disp. art. 127 alin. (3) C. proc. civ.: "Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
Prin Decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale a României, s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Ca urmare, faţă de Decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale a României, art. 127 C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii, trebuie interpretat a avea următorul conţinut: "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere (...), va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
Pentru toate aceste considerente, având în vedere obiectul acţiunii reclamantei, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor încadrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, privind plata drepturilor salariale, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Temeiul legal al soluţiei
Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, complet specializat în litigii de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii MINISTERUL PUBLIC- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE MUREŞ şi MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, complet specializat în litigii de muncă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2020.