Şedinţa publică din data de 17 februarie 2020
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 05.10.2016 sub nr. de mai sus, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, solicitând în contradictoriu cu acesta:
- obligarea pârâtului la plata sumei de 47.110 RON reprezentând rest de plată pentru derularea Proiectului "B. pentru elevii Români de pretutindeni - ediţia a II-a", potrivit art. 4.1 şi art. 6.1 lit. b) din Contractul de finanţare nr. x/26.05.2015;
- obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, în cuantumul dobânzii legale penalizatoare, începând cu data de 10.10.2015 până la data achitării sumei datorate;
- obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a participat în anul 2015 la selecţia de proiecte de finanţare organizată în baza Legii nr. 321/2006, depunând în acest privind regimul acordării finanţărilor nerambursabile pentru programele, proiectele sau acţiunile privind sprijinirea activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora, precum şi a modului de repartizare şi de utilizare a sumei prevăzute în bugetul Ministerului Afacerilor Externe pentru această activitate.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1653/2017 pronunţată în data de 08.05.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, ca nefondată, respingând şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul Ministerul pentru Romanii de Pretutindeni, ca nefondată.
Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 1653/2017 din data de 08 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri ambele părţi.
Recurenta-reclamantă A. a formulat şi recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ.
Recurentul - pârât Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (fost Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) a încadrat criticile sale de recurs în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecându-se procesul în fond, să se menţină soluţia instanţei de fond, de respingere în tot a acţiunii promovate de A., ca neîntemeiată şi, totodată, să se admită cererea reconvenţională a recurentei-pârâte.
Referitor la constatarea rezoluţiunii de plin drept a contractului în temeiul pactului comisoriu, recurentul - pârât a susţinut, în esenţă, că este inserat expres de către părţi în cuprinsul Contractului nr. x/26.05.2015, rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu, fiind o rezoluţiune/reziliere convenţională, reglementată de dispoziţiile art. 1550 alin. (2), respectiv, art. 1553 din C. civ.
Incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1553 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea pactului comisoriu rezidă în faptul că părţile au inserat în mod expres în cuprinsul contractului de finanţare clauza potrivit căreia, simpla nerespectare de către una dintre părţi, în mod culpabil, a obligaţiilor contractuale asumate, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul încetat de drept.
Se apreciază eronată interpretarea dată de instanţa de fond textelor normative şi clauzelor contractuale menţionate, referitoare la ineficacitatea pactului comisoriu prevăzut la art. 13.5 din contract, redat anterior, cu motivarea că nu sunt precizate în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a acestuia.
Se arată că art. 6.2. din contractul de finanţare enumeră în mod expres şi limitativ obligaţiile a căror respectare este asumată de către beneficiar prin semnarea actului juridic în discuţie.
De asemenea, recurentul arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 13.5 din contractul de finanţare nu respectă rigorile prevăzute de art. 1553 C. civ. în privinţa modului de redactare a pactelor comisorii.
Din documentele şi materialele justificative transmise de către beneficiar pentru decont, s-a constatat încălcarea următoarelor prevederi contractuale:
- art. 6.2 lit. a) ce stipulează:
"beneficiarul se obligă să utilizeze finanţarea nerambursabilă numai în scopul realizării proiectului care face obiectul prezentului contract".
- art. 6.2 lit. c) ce stipulează: "să respecte etapele realizării proiectului şi să comunice în scris orice modificare intervenită în desfăşurarea proiectului".
- art. 7.2 lit. c) ce stipulează: "pentru a fi considerate eligibile, documentele prezentate la decont vor trebui sa facă dovada legăturii directe dintre cheltuieli şi activităţile proiectului" şi vor fi "completate cu detalierea exactă a produselor sau serviciilor achiziţionate pentru activităţile proiectului".
A. a fost pusă în întârziere cu privire la nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Punerea în întârziere a beneficiarului s-a realizat prin emailul transmis de către responsabilul de proiect în data 11 septembrie 2015 sau cel mai târziu prin Notificarea nr. x/06.11.2015, astfel că nu poate fi primită critica instanţei de fond cu privire la faptul că în cauză nu a existat o punere în întârziere a A. referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, realizată în raport cu dispoziţiile art. 1521, respectiv 1522 C. civ.
Referitor la respingerea capătului de cerere privind obligarea A. la restituirea avansului plătit în baza Contractului de finanţare nr. x/26.05.2015
Se apreciază de recurent că susţinerile instanţei de fond potrivit cărora judecătorul nu poate schimba calificarea juridică a cererii şi motivele de drept asupra cărora au fost limitate dezbaterile de părţi nu pot fi primite.
Astfel cum reţine doctrina judiciară, alin. (1)-(5), art. 22 C. proc. civ. stabileşte în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii, chiar şi în situaţia în care părţile le-au dat o altă denumire.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".
Instanţa de judecată va proceda, însă, la recalificarea actelor sau faptelor părţilor numai după ce va pune în discuţia acestora aspectele care o determină să aibă în vedere această posibilitate.
Raportat la cauza de faţă, în scopul determinării cauzei juridice a cererii în pretenţii, instanţa de fond a pus în vedere, din oficiu, recurentului să indice în concret care este cauza cererii privind restituirea avansului şi a accesoriilor calculate faţă de debitul principal, însă nu a pus în discuţia părţilor şi considerentele care au stat la baza formulării acestei cereri şi nici nu a procedat la o cercetare a fondului cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea avansului, constatând în mod eronat că premisa de la care a pornit pârâtul în formularea acestuia, respectiv acţiunea în pretenţii, nu ar exista.
Chiar şi în situaţia în care cauza acţiunii în despăgubire nu s-ar fi întemeiat pe prevederile indicate în cererea precizatoare, respectiv art. 1322 C. civ., în ipoteza în care s-ar admite lipsa unei încetări valabile a contractului, apreciem că dreptul recurentei-pârâte la restituirea avansului acordat şi a accesoriilor aferente izvorăşte din înţelegerea părţilor.
În raport de prevederile art. 12.2 din contractul de finanţare:
"în cazul în care beneficiarul nu respectă obligaţiile asumate prin contract, acesta este obligat să restituie fondurile primite în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii notificării din partea finanţatorului".
Mai arată recurentul că fondurile pe care beneficiarii le primesc cu titlu de avans pentru realizarea proiectelor, reprezintă fonduri publice, cu regim special de utilizare şi gestionare, cu o destinaţie precisă, stabilită prin contractul de finanţare, iar în măsura în care se conturează indicii că un beneficiar s-a folosit de date inexacte sau incomplete pentru a obţine (deconta) astfel de fonduri, acesta poate fi ţinut atât de răspunderea contractuală cât şi de altă natură.
Întrucât A. nu a procedat la clarificarea neconcordanţelor identificate pe parcursul derulării proiectului, în mod legal, DPRRP a considerat că, dată fiind echivocitatea documentelor justificative, acestea nu pot constitui temei pentru iniţierea procedurii de decontare.
Recurenta-reclamantă A. a depus o declaraţie de recurs la data de 25.07.2017, înregistrată la instanţa de fond la data de 26.07.2017, ce nu conţinea însă şi motivele de recurs, în cuprinsul declaraţiei partea precizând expres că "motivele de recurs vor fi depuse ulterior".
Ulterior, în data de 27.09.2019, recurenta - reclamantă A. a depus la dosar, împreună cu întâmpinarea la recursul promovat de pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (anterior Ministerul pentru Românii de Pretutindeni), recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ. A solicitat în cadrul recursului incident casarea în parte a sentinţei civile nr. 1653 din 08 mai 2017, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de această parte şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, a susţinut recurenta - reclamantă în cadrul recursului incident că are la bază motivul prevăzut de disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Se arată că prima instanţa retine însă, în mod greşit, recurenta ar fi modificat "locul desfăşurării proiectului" fără acordul finanţatorului, încălcând disp. art. 6 din Ghidul de Finanţare şi disp. art. 6.2. din Contractul de Finanţare.
În acest sens s-a reţinut ca orele de curs şi masa s-au ţinut în B., din raionul Orhei şi nu la locul de cazare din localitatea Străşeni, raionul Străşeni, Rep. Moldova. Acest aspect a fost confirmat prin adresa de către parata, cu nr. x/14.12.2015. Aceasta constatare a primei instanţe a fost calificata drept o modificare a locului desfăşurării proiectului, din l localitatea Străşeni, la B., dintr-un alt raion. Pentru a aprecia dacă acest raţionament este unul corect, întrebarea pe care o ridicam însă este următoarea: care este definiţia, în economia dispoziţiilor contractuale şi legale aplicabile (Legea nr. 321/2006, Ghidul de Finanţare, contractul de finanţare) a locului desfăşurării proiectului.
Este astfel de subliniat ca noţiunea nu apare în Contractul încheiat între părţi ci doar în cererea de finanţare a (pagina 1, final). Este astfel limpede ca locul de desfăşurare este localitatea Străşeni, dar oare, faptul ca orele de curs s-au ţinut în alta localitate (şi evident s-a luat masa acolo) se poate interpreta în sensul ca a fost modificat locul de desfăşurare a proiectului.
Prima instanţa a nesocotit dispoziţiile de interpretare contractuală ale art. 1269 alin. (1) C. civ., potrivit cu care "dacă după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă".
S-a arătat prin adresa din 14.12.2015, faptul că orele de curs s-au ţinut în altă localitate ca urmare a semnării tardive a contractului de finanţare, neavând vreo rea-intenţie în acest sens şi a citat în continuare răspunsul său către finanţator.
Prima instanţa reţine, de asemenea în mod greşit, nerespectarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 7.2. din contract, potrivit cu care "documentele prezentate la decont vor trebui sa facă dovada legăturii directe dintre cheltuieli şi activităţile proiectului".
Este adevărat ca, luate individual, contractele de cazare si de furnizare a mesei nu îndeplinesc toate trăsăturile lit. a)-f) de la art. 7.2. din contract, însă nici nu se cere acest lucru; pentru a se face decontul trebuie prezentate "documente" şi nu "un document"; aceste documente se completează astfel unele pe altele; este cazul facturilor de masa, care, contrar a ceea ce a reţinut prima instanţa, sunt defalcate pe fiecare zi de acordare a mesei, pe durata a 7 zile, începând cu data de 2 iulie 2015. Tocmai pentru a evita situaţii de genul s-a mers atât de departe încât fiecare participant (copil) a fost rugat să semneze diagrama, confirmând fiecare masa pe care a luat-o în fiecare zi.
Aceeaşi este situaţia şi cu serviciile de cazare, existând facturi de cazare pentru fiecare zi, fără însă a mai recurge la propunerea josnică faţă de participanţi de a semna diagrama de cazare.
Prima instanţa a respins cererea introductivă, invocând dispoziţiile art. 1556 C. civ., privind excepţia de neexecutare a contractului (însă, paradoxal, făcând abstracţie de alin. (2) al art. 1556 C. civ.). Din acest punct de vedere, este surprinzător faptul că a fost respinsă cererea reconvenţională tocmai pentru ca aceasta cerere se întemeiază pe un pact comisoriu cu obligaţii insuficient individualizate.
Pentru obligaţiile esenţiale din contract, rezoluţiunea funcţionează fără un pact comisoriu, insa în ipoteza unui pact comisoriu, este necesară indicarea expresa a obligaţiilor pentru care funcţionează, tocmai pentru ca indicarea lor le conferă un caracter esenţial, nu în baza legii ci în baza voinţei părţilor (cu alte cuvinte legiuitorul nu doreşte ca actul să se desfiinţeze pentru nimic, ci pentru neexecutările unor obligaţii importante, fie ca importanţa lor e dată de lege sau de părţi).
Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului principal promovat de recurenta-reclamantă A. şi înregistrat la instanţa de fond la data de 26.07.2017, a formulat întâmpinare recurentul-pârât Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (fost Ministerul pentru Românii de Pretutindeni), în cadrul căreia a invocat nulitatea acestui recurs, pentru nemotivare.
Recurentul - pârât a formulat întâmpinare şi împotriva recursului incident declarat de recurenta-reclamantă, în cadrul căreia a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident, motivând că, recursul împotriva considerentelor este o cale de atac care se poate formula doar prin intermediul căii de atac principale şi nu pe cale incidentală, cu atât mai mult cu cât rămâne aplicabil art. 488 C. proc. civ., chiar şi în cazul recursului incident.
Pe fondul recursului incident se solicită respingerea acestuia, ca netemeinic.
La rândul său şi recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (Ministerul pentru Românii de Pretutindeni), în cadrul căreia menţionează, ca şi aspect prealabil că, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. nu poate fi admisă cererea de recurs a pârâtei în sensul admiterii, de către instanţa de recurs, a cererii reconvenţionale.
Mai susţine recurenta - reclamantă prin întâmpinare că pârâta nu poate invoca o eventuală lipsa de rol activ din partea instanţei care nu i-ar fi spus acesteia expres ca, pentru a avea câştig în prezenta cauza ar trebui să invoce un alt temei de drept al restituirii (aceasta este, într-o altă formulare, argumentarea paratei din recurs) întrucât instanţa a dat dovada de suficient rol activ (chiar părtinire) prin faptul că:
- instanţa acorda un termen de judecata suplimentar paratei pentru a-şi preciza temeiul de drept al cererii reconvenţionale, deşi acest temei reieşea în mod evident din cuprinsul cererii; astfel s-a dat eficienta deplină disp. art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
- pentru a respinge cererea principală, prima instanţa califică, cu de la sine putere, apărările pârâtei drept o excepţie de neexecutare, deşi în niciuna din apărările sale pârâta nu face referire la această noţiune.
Răspunsul la întâmpinare
Ambele părţi din proces au formulat răspunsuri la întâmpinări.
Prin răspunsul dat de pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (fost Ministerul pentru Românii de Pretutindeni), la întâmpinarea formulată de reclamantă, se solicită respingerea apărărilor invocate de aceasta, ca fiind neîntemeiate.
La rândul său, recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, menţionează că primul său recurs, înregistrat de instanţă la data de 26.07.2017 este unul tardiv, susţinând în continuare recursul incident, în sensul admiterii acestuia, casării hotărârii atacate, rejudecării în fond a cererii de chemare în judecată şi admiterii acesteia, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Procedura de soluţionare a recursului
Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului principal formulat de intimata-reclamantă A.
În conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului A. şi îl va respinge ca tardiv faţă de lipsa motivelor de recurs.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului incident
În conformitate cu prevederile art. 472 alin. (2):
"Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pe alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.
Aşa cum s-a arătat, art. 472 alin. (2) stabileşte dependenţa soluţiei date recursului incident de soluţia dată de instanţa cu privire la recursul principal, astfel că dată fiind constatarea tardivităţii recursului principal, se va respinge ca inadmisibil recursul incident, nu se justifică reformarea soluţiei în absenţa unui apel principal pe care A. să îl fi formulat.
Recursul Ministerului Românilor de Pretutindeni
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prevederile art. 13.5 din contractul de finanţare şi pactul comisoriu invocat de recurentul MRP
Conform prevederilor art. 13.5 din contractul de finanţare:
"Prezentul contract încetează pe deplin drept, fără a fi nevoie de intervenţia unui tribunal arbitral sau de instanţă de judecată (pact comisoriu de grad IV) în cazul în care una dintre părţi: a) nu execută una sau mai multe obligaţii asumate prin prezentul contract".
În conformitate cu prevederile art. 1550 alin. (2) C. civ.:
"în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept".
Art. 1553 din C. civ.:
"Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează".
Art. 1522 C. civ.:
"(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. (2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. (3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. (4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată. (5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului".
Art. 1523 alin. (1) C. civ.:
"(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect".
Recurentul MRP arată că simpla nerespectare a obligaţiilor contractuale asumate prin semnarea contractului de finanţare dă dreptul părţii legate de a considera contractul încetat de drept.
Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că prevederile art. 13.5 din contractul de finanţare nu reprezintă un pact comisoriu de natură a conduce la desfiinţarea de drept a contractului.
Astfel, se constată că prevederile art. 13.5 nu arată "în mod expres" care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.
În corelaţie cu acest raţionament este şi neîndeplinirea condiţiei punerii în întârziere a reclamantei beneficiar cu privire la restituirea avansului.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că această condiţie nu a fost îndeplinită deoarece invocarea în Notificare a prevederilor art. 6.2 lit. a) din contractul de finanţare, acesta se referă la obligaţia beneficiarului de a utiliza finanţarea conform controlului.
Referirea în notificare la prevederile art. 72 lit. c) se referă la caracterul eligibil sau neeligibil al unor cheltuieli şi nu poate duce la concluzia aplicării pactului comisoriu stabilit de părţi prin prevederile art. 13.5 din contract.
Nu este primită susţinerea recurentului în sensul că prin art. 6.2 din contractul de finanţare sunt enumerate în mod expres şi limitativ obligaţiile a căror nerespectare de către A. şi fiind suficient de grave justifică măsura de încetare a contractului de finanţare încheiat de părţi.
În prevederile art. 6.2 din contractul de finanţare sunt enumerate în mod detaliat toate obligaţiile beneficiarului, ori pentru pactul comisoriu de grad IV este necesar a fi invocate expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului, acestea trebuie să fie prevăzute pentru ambele părţi şi nu doar ale uneia (ale beneficiarului/debitorului obligaţiei).
În ceea ce priveşte cererea având ca obiect restituirea avansului
Înalta Curte constată contrar celor arătate de recurent că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ atunci când a solicitat acestei părţi să-şi precizeze temeiul juridic pe care se întemeiază cererea sa, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ.
Ori recurentul pretinde că instanţa de fond, ulterior temeiurilor invocate în cererea precizatoare (ca fiind acela - art. 1322 C. civ., al încetării contractului) să fi propus o altă întemeiere în drept care eventual putea duce la o soluţionare favorabilă cererii reclamantei, ceea ce nu se poate admite deoarece calificarea şi recalificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii (art. 22 C. proc. civ.), se referă la denumirea legală şi temeiul juridic ale actelor şi faptelor juridice invocate de parte.
Principiul aflării adevărului care prevalează în faţa principiului disponibilităţii invocat de recurent nu are semnificaţia dată de acesta pentru cauza de faţă, având în vedere cele precizate mai sus.
Dispoziţiile art. 12.2 din contractul de finanţare nu pot fi valorificate în cererea de recurs, acestea reprezentând cereri noi, invocate direct în cererea de recurs, fără a fi fost analizate de instanţa de fond în consecinţă.
Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:
"în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".
Aceste reguli privind judecata se aplică şi în instanţa de recurs în conformitate cu prevederile art. 494 C. proc. civ.
Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs
Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni împotriva sentinţei civile nr. 1653/8 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul principal formulat la data de 26.07.2017 de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv.
Va respinge, ca inadmisibil, recursul incident formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1653/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (anterior Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) împotriva sentinţei civile nr. 1653/2017 din 8 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca tardiv, recursul principal formulat la data de 26.07.2017 de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1653/2017 din 8 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge, ca inadmisibil, recursul incident formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1653/2017 din 8 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2020.