Şedinţa publică din data de 17 februarie 2020
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.08.2013 sub numărul x/2013 reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea încheierii nr. 81/31.05.2013 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, în principal ca emisă cu exces de putere si, în subsidiar, ca netemeinică şi să se dispună pe cale de consecinţă şi anularea Deciziei nr. 18/31.05.2013 a Curţii de Conturi.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1537 pronunţată în data de 28.04.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi cu intervenienţii accesorii S.C. A. S.R.L., Federaţia Naţională Sindicală Salroca, şi Fondul Proprietatea S.A., ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii S.C. A. S.R.L., Federaţia Naţională Sindicală Salroca şi Fondul Proprietatea S.A, ca neîntemeiate.
I. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei nr. 1537 din data de 28.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. şi intervenientul accesoriu FONDUL PROPRIETATEA S.A..
Prin recursul său, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. solicitând, în principal, anularea hotărârii, ca nemotivată şi în subsidiar, casarea acesteia şi rejudecând cauza, să se admită contestaţia formulată de societate împotriva încheierii nr. 81/31.05.2013, cu consecinţa anulării acesteia, în principal, ca fiind emisă cu exces de putere şi în subsidiar, ca neîntemeiată.
A susţinut recurenta reclamantă că hotărârea atacată este nelegală prin prisma art. 488 punctul 6 noul C. proc. civ., în sensul că aceasta nu este motivată .
Astfel, instanţa de fond nu a făcut o analiză proprie a susţinerilor ambelor părţi şi a probatoriului administrat în cauza ci doar a reţinut ca pertinente numai apărările formulate de pârâta Curtea de Conturi a României, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.
Instanţa a omis sa se pronunţe asupra unor capete de cerere care sunt mentionate în mod expres în contestaţia împotriva deciziei nr. 18/2013 şi a încheierii nr. 81/2013 respectiv, asupra problemei fondului de 6% pentru retehnologizare şi a sezonalităţii activităţii.
Apreciază că hotărârea pronunţată nu întruneste condiţiile de formă prevăzute de art. 425 noul C. proc. civ., potrivit căruia, aceasta trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părtilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie sa fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o buna administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
Invocă în acest sens Decizia nr. 3338/11.04.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătând că, nemotivarea hotărârii este echivalentă cu nerespectarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor privind dreptul la un proces echitabil.
Consideră hotărârea pronunţată ca netemeinică şi nelegală pentru motive de nelegalitate ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., arătând că, hotărârea pronunţată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, încheierea nr. 81/2013 fiind emisă cu exces de putere de către pârâtă.
În acest sens, pârâta nu a analizat Obiecţiunile formulate de la Raportul de control motivat de faptul ca acestea au fost depuse tardiv, aspect nereal întrucât, raportul de control emis de pârâtă a fost transmis spre semnare la data de 30.04.201 iar datorita zilelor libere legal acordate, ultima zi de depunere a obiecţiunilor la raport era în data de 16.05.2013, dată care a fost respectată, obiecţiunile fiind astfel formulate şi depuse în termenul legal.
Apreciază că este nelegală susţinerea pârâtei care a fost reţinută ca fondată de către instanţa în sensul că obiecţiunile nu au fost formulate în termenul legal şi din acest considerent nu au putut fi luate în calcul la judecarea contestaţiei împotriva Deciziei emise de auditori ulterior raportului de control. Procedând astfel, pârâta i-a încălcat dreptul la apărare şi a comis un abuz de putere, ce trebuie cenzurat de către instanţa de recurs
Instanţa de fond a respins apărările pe care le-a formulat pe considerentul că nu s-a solicitat prin acţiunea formulată anularea şi a raportului de control însă aceasta constituie o gravă eroare, întrucât nu era necesară precizarea în mod expres în contestaţie a acestui fapt, motivat de faptul ca raportul de control este un act administrativ subsecvent încheierii nr. 81/2013 şi Deciziei nr. 18/2013, indisolubil legat de cele 2 acte administrative anterior menţionate.
Or unul din efectele anularii încheierii nr. 81/2013 şi Deciziei nr. 18/2013 ii constituie anularea şi actelor subsecvente deci, pe cale de consecinţă, şi a raportului de control, potrivit principiului de drept resoluto iare dantis, resolvitur ins accipientis, consfiintit de art. 1254 şi art. 1325 C. civ.
Cu privire la criticile referitoare la faptul că din Comisia de soluţionare a contestaţiei face parte şi conducătorul departamentului care a emis decizia contestata (si care a şi semnat-o), astfel că art. 213 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi instituie un conflict de interese, apreciază că acestea sunt pertinente şi sustenabile. Câtă vreme din comisia respectivă face parte şi persoana care a semnat decizia contestată este mai mult decât evident că aceasta nu poate soluţiona contestaţia în mod obiectiv, iar acest lucru conduce la justa concluzia ca nu este asigurată imparţialitatea acelei persoane în soluţionarea contestaţiei.
Cu privire la apărările formulate referitoare la faptul că încheierea nr. 81/2013 este anulabilă întrucât nu cuprinde toate elementele prevăzute de art. 223 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, învederează că, reţinerea de către instanţa de fond a faptului că nu s-a făcut dovada vreunei vătămări care nu putea fi înlaturată decât prin anularea respectivei încheieri, nu este sustenabilă deoarece, ca urmare a emiterii încheierii nr. 81/2013, măsurile dispuse prin Decizia nr. 18/2013 au devenit executorii. În consecinţă, vătămarea rezultă din punerea în practică a măsurilor dispuse de auditori şi recuperarea prejudiciilor stabilite de auditori, care de cele mai multe ori nu mai pot fi recuperate pe cale judecătoreasca ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, termen ce în unele situaţii era deja împlinit la data când masurile au devenit executorii.
Instanţa nici măcar nu a indicat prevederea legala presupusă a nu fi fost încălcată şi a făcut doar unele remarci cu caracter general, care nu sunt aplicabile spetei.
Cu privire la criticile formulate împotriva masurilor dispuse de auditori prin Decizia nr. 18/2013, fata de reţinerile instanţei, invederează următoarele motive de recurs:
În ceea ce priveşte măsura dispusă la punctele 20 şi 21 din decizia nr. 18/2013, motivul de recurs îl constituie aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, în mod greşit s-a reţinut că SNS S.A. avea obligaţia ca şi anterior datei de 01.01.2013 să aplice procedurile prevăzute de legislaţia achiziţiilor publice. Pentru a se pronunţa astfel instanţa a avut în vedere aplicabilitatea cu prioritate a prevederilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 1579/2007, act invocat şi de pârâtă în încheierea nr. 81/2013. Acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi nu poate fi opus terţilor, nepublicarea acestuia lipsind de efecte juridice respectivul act, care nu este un act normativ cu putere de lege ci un act intern ce nu poate fi opus terţilor.
Potrivit normelor legale de tehnica legislativa exista o ierarhie clara a actelor normative, iar un ordin emis de un ministru (care nici măcar nu este publicat în Monitorul Oficial pentru a asigura opozabilitatea fata de terţi) nu poate avea o forţă juridică mai mare decât o ordonanţă de urgenţă care este adoptată de Guvernul României şi aprobată ulterior de Parlament.
Subliniază astfel faptul că, în perioada ce a făcut obiectul controlului Societatea Naţională a Sării S.A. nu era autoritate contractantă în înţelesul prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, iar din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că SNS S.A. nu se încadra, la aceea dată, în nicio situaţie dintre cele enumerate, astfel nu avea obligativitatea aplicării O.U.G. nr. 34/2006 şi a oricăror altor norme de aplicare a acesteia.
Prin O.U.G. 77/27.11.2012 a fost modificata O.U.G. nr. 34/2006 în sensul introducerii lit. b)1 la art. 8, iar potrivit acestei modificări legislative, SNS S.A. a fost inclusă în rândul autorităţilor contractante începând cu 01.01.2013. Aceasta prevedere legala a fost însă abrogata prin Legea nr. 193/26.06.2013, prevederile lit. b)l având o aplicabilitate limitată în timp.
Prin urmare pentru achiziţiile de produse, servicii şi lucrări SNS S.A. aplica un "Regulament propriu privind organizarea şi desfăşurarea procedurilor pentru achiziţiile de produse, servicii şi lucrări", aprobat prin Decizia CA nr. 15/18.07.2013 şi de către autoritatea tutelara, Ministerul Economiei prin adresa nr. x/04.09.2013, înregistrata SNS S.A. cu nr. x/09.09.2013.
Prin O.U.G. Nr. 51/28 iunie 2014 (pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 34/2006), art. 161 a fost abrogat, şi cu el dispare obligativitatea SNS S.A. de a elabora "norme procedurale interne care să asigure respectarea principiilor nediscriminării şi egalităţii de tratament, transparenţei, proporţionalităţii şi recunoaşterii reciproce" şi care sa fie aprobate de autoritatea tutelara.
Conchide că, pe de o parte ca anterior datei de 01.01.2013 SNS S.A. nu îi era aplicabilă legislaţia privind achiziţiile publice, nefiind încadrată în categoria autorităţilor contractante, iar pe de alta parte, că derularea procedurilor de achiziţie în cadrul SNS S.A., s-a desfăşurat cu respectarea prevederilor legale, interne şi statutare aplicabile. O interpretară contrară a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 77/2012 ar constitui o adăugare la lege, fapt ce este interzis de lege, cu atât mai mult instanţa este ţinută sa respecte şi să aplice legea şi nu poate emite opinii care în fapt adaugă la lege.
Cu privire la măsurile 14,17,22 din Decizia nr. 18/2013, recurenta consideră că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Statutului SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997.
Instanţa nu a avut în vedere faptul că Statutul SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997 a suferit în timp mai multe modificări.
Modificarea Statutului SNS S.A prin introducerea plafoanelor valorice de avizare/aprobare s-a dispus prin Hotărârea AGA din 24.10.2011, intrată în vigoare pentru societate în 07.11.2011, motiv pentru care, în perioada 2010 - 2011, nu era nevoie de aprobarea Consiliului de Administraţie pentru aceste operaţiuni.
Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiţionale la contractele de licenţă şi calculul redevenţei miniere în cazul produsului sare soluţie), consideră că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003.
Arată astfel că, în ceea ce priveşte încheierea actelor adiţionale, instanţa a reţinut ca exista regula potrivit căreia licenţele în vigoare rămân în vigoare în condiţiile în care au fost încheiate însă exista şi o excepţie şi anume ceea a încheierii actelor adiţionale în ceea ce priveşte cuantumul redeventei miniere ca urmare a modificărilor legislative, în termen de 90 zile de la data intrării în vigoare a legii de modificare.
Interpretarea instanţei este în opinia recurentei greşită, întrucât nu s-a avut în vedere prevederile art. 21 alin. (2) din legea minelor prin care se dispune "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului". Or, prin actele normative de modificare a cuantumului redevenţei nu sunt introduse prevederi legale în favoarea sa ci, din contra, sunt mai defavorabile şi mai oneroase.
Instanţa a mai reţinut şi faptul ca prin licenţele de exploatare nu se stabilesc aspecte legate de modalitatea de calcul a redeventei, motiv pentru care acest element este supus revizuirii conform art. 1ll alin. (1) din Legea nr. 262/2009.
În opinia sa, constatările instanţei sunt rezultatul interpretării în mod greşit a art. 31 şi art. 118 din H.G. nr. 1208/2003 şi art. 45 din Legea nr. 85/2003. Or, aceasta reţinere este greşita şi nu se susţine motivat de faptul că în aplicarea prevederilor legale mai sus menţionate, în licenţa de exploatare la art. II se reglementează modalitatea de calcul a redeventei miniera. Pe cale de consecinţă, contrar opiniei instanţei, în licenţa de exploatare exista o reglementare expresă în acest sens.
Instanţa a înlăturat apărările formulate în sensul că nu îi sunt aplicabile prevederile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 întrucat sunt în contradicţie cu prevederile art. 60 din Legea nr. 85/2003, motivat de faptul ca cele 2 norme nu se exclud ci se completează. Este o interpretare greşită a legii minelor date de instanţa, întrucat prin aceasta se aduce atingere unei alte norme legale, art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ dar şi principiului de drept al neretroactivitatii legii civile.
Din analiza dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale art. 60 din Legea nr. 85/2003, fără dubiu, că legea aplicabilă licenţelor deţinute de SNS S.A. este cea existentă la data intrării în vigoare a licenţei, respectiv la data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Guvernului de aprobare a acesteia si, pe cale de consecinţă cuantumul redevenţei aplicabil SNS S.A. este cel stabilit în licenţa de exploatare şi nu cel prevăzut în actele normative de modificare a legii minelor.
Chiar din interpretarea logică a prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 rezultă că legiuitorul nu stabileşte o obligaţie imperativă în sarcina titularilor de licenţe în vigoare de a plăti o cota a redeventei de 0,80 euro (1 euro, după caz) pe unitate de producţie minieră, ci dă posibilitatea părţilor de a renegocia cuantumul redevenţelor stabilite conform licenţelor existente, urmând ca, în măsura în care părţile au ajuns la un acord de voinţa după renegociere, să incheie acte adiţionale care să modifice licenţa în sensul intelegerii pârtilor.
Asa cum rezulta din dispozitile art. IV, alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007, "termenul de finalizare a renegocierii se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii competente". Menţionează că, până la acest moment, Ordinul menţionat anterior nu a fost publicat sau comunicat pentru a-i fi opozabil.
Chiar şi în această situaţie, precizează că potrivit normelor de drept civil actul adiţional este "acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 din C. civ.), iar potrivit art. 1204 C. civ. "consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză".
Prin urmare, prin reglementarea prevăzuta la alin. (4) art. IV, legiuitorul a lăsat la latitutinea părtilor încheierea sau neîncheierea unui act adiţional de modificare a condiţiilor din Licenţe, şi în nici un caz nu a stabilit o obligaţie imperativă, având în vedere natura juridica a actului adiţional/contractului.
Prin Legea 262/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007 art. IV a fost abrogat şi s-a statuat ca art. 60 va avea următoarea forma: "(1) Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate."
Prin Legea nr. 262/2009 a fost modificat şi alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 85/2003, în sensul ca "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului".
Din dispoziţiile art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 7 din Legea nr. 61/1998 şi ale Legii nr. 85/2003, reiese faptul ca licenţele de exploatare minieră sunt concesiuni de bunuri publice. Pe cale de consecinţa, licenţele încheiate între SNS-SA şi ANRM au natura juridică a contractelor de concesiune, care au atât o parte reglementata (legală) cât şi o parte negociată (contractuală).
Apreciază că, prevederile privind cuantumul şi modul de calcul al redevenţei miniere aparţin părţii negociate a contractului de concesiune şi nu părţii reglementate.
Acest fapt rezultă şi din interpretarea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009, care se aplică doar licenţelor negociate şi încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009 şi nicidecum licenţelor aflate deja în curs de executare la acea dată (cum sunt licenţele deţinute de SNS S.A. ce au fost încheiate în anul 1999), licenţe care beneficiază de principiul conservării conţinutului lor în forma de la data emiterii, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul redevenţei.
Singura situaţie în care aceste licenţe puteau fi modificate era aceea în care ambele părţi, titularul licenţei şi autoritatea publică competentă, conveneau acest lucru în cazul în care interveneau anumite prevederi mai favorabile titularului decât cele stabilite iniţial prin licenţele de exploatare.
Un argument în plus ca dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 nu se aplică licenţelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi îl constituie şi faptul că prin aceste dispoziţii legale s-au stabilit valori mai mari ale redevenţelor decât cele stabilite prin licenţele încheiate, astfel că nu este aplicabilă nici excepţia prevăzută de leguitor, întrucât, prevederile Legii nr. 262/2009 nu sunt mai favorabile societăţii, ci, dimpotrivă, sunt mai oneroase.
Norma legală invocată de către instanţă, Legea nr. 262/2009 este o lege de aprobare a unei ordonanţe şi cuprinde în corpul său prevederea art. 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 ce stabileşte că noua reglementare NU se aplică licenţelor în vigoare.
Acest fapt este important pentru interpretarea actului normativ deoarece articolul 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 fusese abrogat iar Legea nr. 262/2009 îl reintroduce.
Art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 prevede că: "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redeventelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007".
Deşi Legea nr. 262/2009 este legea de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007, prevederea referitoare la încheierea actelor adiţionale nu se regăseşte în cuprinsul O.U.G. nr. 101/2007 ci în capitolul de Norme tranzitorii din legea de aprobare, anume în art. III din Legea nr. 262/2009. În acest sens, interpretarea aplicării lor din data intrării în vigoare a ordonanţei - anul 2007, este total eronată şi ar conduce la efecte retroactive ale legii, interzise expres de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Art. III din lege, invocat de auditori în raportul de control şi în decizie şi reţinut şi de instanţa ca fiind aplicabil, este aşadar o normă tranzitorie a acestei legi, ce prevede modul în care se va face trecerea de la regimul juridic anterior la cel nou reglementat. De aceea, interpretarea normei tranzitorii se face exclusiv prin raportare la noua reglementare, pentru că este accesorie acesteia. Din acest punct de vedere, noul regim juridic, adică cel la care urmează să se facă tranziţia, nu există, deoarece art. 60 din O.U.G. nr. 101/2007, păstrată în corpul Legii nr. 262/2009, stabileşte că nu se aplica licenţelor în vigoare.
Această prevedere se regăseşte cu consecvenţă în actele normative care reglementează instituţia juridică a licenţelor de exploatare, consacrând caracterul contractual al acestora, adică preponderenţa acordului de voinţă al părţilor -şi al siguranţei civile a raportului juridic dintre părţi.
Ca forţă juridică, hotărârile Guvernului prin care sunt aprobate licenţele de exploatare sunt acte normative cu putere mai mare decât ordinele ANRM, legalitatea unui ordin stabilindu-se în raport de H.G. şi nu vice-versa.
Consideră că ANRM, ca autoritate competentă, avea la dispoziţie, în măsura în care normele legale se pot interpreta aşa cum o face Curtea de Conturi, dreptul la acţiune prin care să oblige SNS S.A. să încheie actele adiţionale care să modifice condiţiile din licenţă. Precizează că la acest moment, între ANRM şi SNS S.A. nu exista niciun litigiu care sa aibă un astfel de obiect.
Prin urmare, daca prin neîncheierea de acte adiţionale la Licenţe a fost creat un prejudiciu Bugetului de stat, acest fapt este cauzat de pasivitatea ANRM care avea atât interesul cat şi instrumentele de a colecta aceste sume şi în nici un caz nu este cauzat de SNSSA.
Societăţii Naţionale a Sării nu îi revine obligaţia de a aplica redevenţa în cotele menţionate auditori şi de a plăti eventuale sume restante, şi din alte considerente
Astfel, în perioada 05.04-21.09.2011 s-a desfăşurat la sediul SNS-SA un control financiar al ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecţie Fiscală, ce a avut ca obiect verificarea şi a redeventelor miniere.
Perioada supusă verificării a fost 01.01.2006-30.06.2010, în perioada 08.10.2007 -30.06.2010 fiind în vigoare prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea 262/2009, nefăcând nici o referire la obligaţia societăţii de a aplica prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea nr. 262/2009.
În anii 2011 şi 2013, SNS-SA a fost verificată de către ANAF-Direcţia Generală Administrare Mari Contribuabili şi Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară cu privire la modul de constituire, repartizare şi virare a dividendelor SNS-SA.
Chiar dacă obiectul supus verificării nu are legătură directă cu calculul redevenţei miniere, controalele s-au finalizat prin întocmirea unor note unilaterale în care nu s-au reţinut abateri în sarcina SNS-SA, sens în care se poate deduce, logic, că societatea a întocmit şi raportat corect indicatorii economico-financiari (venituri, cheltuieli, rezultatul execiţiului, etc.)
Un alt argument în sensul că nu este obligata sa încheie actele adiţionale este reprezentat de faptul ca în opinia, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 nu sunt constituţionale, instanţa de fond admiţând excepţia de neconstitutionalitate invocata de intervenienta Fondul Proprietatea şi sesizând Curtea Constituţionala cu soluţionarea acestei excepţii.
Daca intenţia legiuitorului era ca modificările aduse art. 45 din legea minelor sa se aplice în virtutea legii, atunci nu mai era necesară introducerea prevederii legale privind incheierea unor acte adiţionale la licenţele de exploatare, ci era suficienta emiterea unui act de către ANRM transmis tuturor titlurilor de licenţe prin care sa se aducă la cunoştinta cuantumul redeventei miniere.
Pe cale de consecinţă, faţă de argumentele prezentate, apreciază că Societatea Naţionala a Sării S.A. nu are obligaţia de a achita redevenţa minieră în cuantumul prevăzut de O.U.G. nr. 101/2007 şi nici în cuantumul stabilit de Legea nr. 269/2009 ci în cuantumul stabilit prin licenţele de exploatare încheiate, motiv pentru care consideră că este nelegală măsura dispusă de Curtea de Conturi a României în sensul de a încheia acte adiţionale la licenţele de exploatare prin care să fie modificat cuantumul redevenţei.
Cu privire la modul de calcul al redeventei la produsul sare soluţie, apreciază ca hotărârea instanţei este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 45 din legea minelor. Redeventa se calculează în funcţie de cantitatea de sare extrasă din minereu şi reprezintă în fapt o compensare în bani a cantităţii de sare extrasă din rezerva pe care o pierde Statul Roman ca urmare a exploatării.
Sarea soluţie este un amestec de sare şi apă. În cazul acestui produs cantitatea la care se aplică redevenţa este cantitatea de sare soluţie extrasă.
Livrarea de sare soluţie facturate conţin sare soluţie extrasă plus sare soluţie recirculată. Dacă s-ar aplica redeventa la sarea livrată, sarea recirculată ar fi impozitată cu redevenţa de mai multe ori în funcţie de ciclurile de recirculare.
Procesul tehnologic, instituit prin construcţia în acest fel a Combinatului chimic B., constă în extragerea unei cantităţi de sare soluţie - saramură - din zăcământ, transmiterea sa la B., care reţine o treime din sarea dizolvată şi reintroducerea a două treimi din sarea dizolvată înapoi în zăcământ, prin conducte. Acest proces tehnologic se numeşte recirculare. Recurenta arată că plăteşte redevenţa la valoarea sării ce părăseşte zăcământul la un ciclu tehnologic, adică a unei treimi din sarea dizolvată, deoarece 2/3 se reîntoarce în zăcământ în cadrul procesului tehnologic.
Curtea de Conturi consideră că trebuie plătită redevenţa la nivelul de 3/3 din sarea dizolvată iar cele 2/3 din sare care este reintrodusă în zăcământ este un beneficiu al statului, prin faptul că proprietatea asupra sării - deci vânzarea - se transferă pe toată sarea, iar recircularea este un alt act juridic, diferit şi ulterior vânzării, care iese de sub prevederile contractului de licenţă, anume faptul că recurenta recumpără sarea neconsumată şi o reintroduce în zăcământ ca act voluntar de liberalitate.
Această constatare este greşită, deoarece B. refacturează sarea recirculată, actul juridic de vânzare-cumpărare fiind circumstanţiat naturii speciale a ciclului tehnologic. Vânzarea este numai pe o treime din sare, dar se facturează iniţial toată sarea pentru că trece în paza juridică a B.. Astfel, actul juridic de recirculare, de intrare în zăcământ, nu se confundă cu intrarea respectivei sări în patrimoniul Societăţii Naţionale a Sării S.A., deoarece zăcământul aparţine Statului Român iar societatea, ca operator minier, nu întregeşte patrimoniul său cu produsul minier recirculat. Deci, actul juridic de recirculare nu este de sine stătător, cum greşit califică şi constată Curtea de Conturi (si implicit şi instanţa de fond), ci este un subsecvent accesoriu furnizării, cu efect regulator, din cauza naturii speciale a procesului tehnologic
În ceea ce priveşte măsura 23 şi 24 din Decizia nr. 18/2013, instanţa a reţinut ca pertinente constatările pârâtei în sensul că au fost aprobate şi efectuate cheltuieli de personal/salariale peste limitele prevăzute în legea bugetului de stat aferent anilor 2010-2011.
Aceasta susţinere a instanţei este neîntemeiată întrucât, SNS S.A. întocmeste un proiect de buget de venituri şi cheltuieli (denumit în continuare BVC) care este avizat de către Consiliul de administraţie al societăţii şi aprobat de către Adunarea Generala a Acţionarilor.
Ulterior proiectul de buget primeşte viza de legalitate de la Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Muncii.
Daca constatarea auditorilor ar fi fost reala, atunci cel puţin una din entităţile avizatoare ar fi sesizat acest lucru şi ar fi retrimis proiectul de BVC pentru a fi revizuit şi modificat. Or acest fapt nu s-a întâmplat iar proiectul de BVC a fost aprobat în forma propusă de SNS S.A. de către Guvernul României şi publicat în Monitorul Oficial. Pe cale de consecinţă, SNS S.A. nu poate fi incriminată de nerespectarea legii bugetului de stat câtă vreme entităţile care au avizat pentru legalitate nu au constatat nicio abatere de la legalitate şi au avizat favorabil proiectul de BVC.
Cu privire la reţinerea instanţei că în cazul acordării adaosurilor salariaţilor societatăţii s-ar fi încălcat prevederile contractului colectiv de muncă, apreciază ca raţionamentul instanţei este greşit, deoarece, în condiţiile în care este ţinută de limitarea legală a cheltuielilor salariale, singurul mod de stimulare al muncii rămane plata salariului procentual cu producţia realizată, astfel cum prevăd prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii. Acest fapt, deşi are o bază legală, este criticat şi considerat nelegal atât de către părâtă cât şi de către instanţa, în contra interpretării singurelor părţi îndreptăţite să interpreteze contractul colectiv de munca, adică patronatul şi sindicatele.
Cu privire la masurile 25 şi 26 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la presupusa vânzare sub costuri, apreciază că instanţa, prin respingerea apărărilor formulate, a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996 legea concurentei şi ale O.G. nr. 99/2000.
Societatea nu a vândut nici un produs şi nu poate vinde nici un produs sub costul de producţie, pentru simplul fapt că procedurile interne privind ofertarea şi încheierea contractelor nu permit acest lucru. Societatea are organizata contabilitatea de gestiune în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii (82/1991) şi ale O.M.F. 1826/2003 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune. Pe aceasta bază, societatea a implementat un program informatic care calculează cu exactitate costurile atât în faza de ofertare, antecalculatia de cost şi antecalculatia de preţ, cât şi în faza de postcalcul, după derularea operaţiuni. În continuare, recurenta arată din ce este format costul de producţie, în care, pe lângă altele, nu intră cheltuielile de desfacere şi cheltuielile generale de administratie.
Constatarea auditorilor a avut în vedere costul total al produsului şi nu costul de producţie care este mai mic. Legea concurenţei face trimitere la costul de producţie şi nu la costul total.
Afirmaţia auditorilor (reţinute şi de instanţa ca pertinente) că societatea a încălcat legea prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni, raportul făcând trimitere la contractele încheiate de societate cu CNADNR, este de asemenea greşită şi nefundamentată. Arătă că acest beneficiar a derulat procedura de achiziţie prin Bursa Română de mărfuri în baza prevederilor O.U.G 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică a contractelor de lucrări publice şi a contractelor de concesiune servicii. Ori aceasta este o procedură transparentă şi concurenţială, concepută tocmai pentru a proteja achizitorul (entitatea publică) de eventualele abuzuri ale furnizorilor. În condiţiile actului normativ invocat este imposibil ca vreun furnizor să impună preturi majorate achizitorului.
Mai precizează că singura autoritate în măsura să aprecieze dacă societatea a încălcat prevederile legii concurenţei este Consiliul Concurenţei în conformitate cu art. 48 din legea 21/1996.
Mai arătă, de asemenea că, această autoritate s-a mai pronunţat anterior pe această speţă (adresa x/03.04.2012 prin care Consiliul transmite adresa nr. x/30.04.2010 pe care a transmis-o la data respectivă Curţii de Conturi)
Cu privire la diferentele dintre preţul de cost calculat de societate şi cel stabilit de către reprezentanţii paratei apreciază că aceştia din urmă au făcut o interpretare eronată a textelor de lege aplicabile.
Astfel, s-a constatat de către Curte ca prin neintroducerea în preţul de cost a redevenţei miniere în cuantumul de 0,80 Euro/tona (respectiv 1 euro, după caz) pentru săruri haloide şi calcularea ei la cuantumul stabilit în anexa la licenţa (care constituie singurul temei legal în baza căruia SNS S.A. exploatează zăcămintele de sare şi care este un act juridic care reflectă voinţa liber exprimata a celor două parti, respectiv SNS S.A. şi ANRM şi este calculata redevenţa) s-a realizat o vânzare sub costuri, fapt ce a determinat încălcarea dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 99/2000.
Raportat la cele prezentate apreciază că, sumele stabilite de către auditorii publici externi au o fundamentare eronată, fiind nesusţinute de dispoziţii legale.
În situaţia în care se va constata de către instanţa de judecata ca într-adevar cuantumul redevenţei este cel prevăzut la art. 45 din legea minelor şi nu cel stabilit prin licenţe, atunci societatea ar fi în situaţia în care ar putea fi acuzată cel mult de calculul eronat al costului de producţie şi nicidecum ca ar fi realizat o vânzare sub costuri, asa cum în mod greşit apreciază atât pârâtă cat şi instanţa de fond.
Afirmaţia Curţii de Conturi potrivit căreia SNS S.A. a încheiat contracte de vânzare cumpărare cu preţul produsului sub preţul de cost se bazează pe o interpretare subiectivă şi eronată a legii, respectiv pe presupunerea ca SNS S.A. trebuia să plătească statului prin ANRM o redevenţă de 0,80 euro (1 euro) pe unitatea de producţie minieră, presupunere care este contrară licenţelor de exploatare în care este stabilit în mod cert cuantumul redevenţei miniere datorată de societate pentru exploatare.
Prin urmare, având în vedere atât dispoziţiile legale incidente cât şi normelor de drept general potrivit cărora legea civilă dispune doar pentru viitor, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2003 nu se poate face decât pentru licenţele încheiate după intrarea în vigoare a actelor normative în speţă şi doar prin stabilirea în cuprinsul licenţelor a cotelor reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2003, aplicarea cotelor în cauza neoperand "ope legis".
Considerând că măsurile dispuse de auditori nu se justifică, recurenta a arătat în continuare modul în care se efectuează stabilirea preţurilor de vânzare la export.
Consideră că aprecierile Curţii de Conturi cu privire la vânzarea sub costul de producţie nu au fundament legal, întrucât, asa cum este consemnat şi în Raport, SNS S.A. nu a efectuat vânzări sub costul calculat şi aprobat la nivel de societate în niciun contract din cele indicate în Raport, preţul de vânzare nefiind mai mic decât costul de producţie calculat şi aprobat la nivelul SNS S.A..
În consecinţă, pentru motivele arătate mai sus, având în vedere ca SNS S.A. nu a contractat şi livrat sare la export/import sub costurile de producţie şi nici în pierdere, apreciază că măsurile dispuse sunt neîntemeiate şi nelegale şi solicită înlăturarea acestora.
Având în vedere legătura indisolubilă între raportul de control, obiecţiunile formulate, decizia şi contestaţia la decizie, menţiunea inserata în cadrul contestaţiei în sensul că contestaţia la decizie se completează cu obiecţiunile la raport, solicită instanţei ca în urma rejudecării cauzei să soluţioneze şi celelalte critici formulate de SNS S.A. faţă de masurile dispuse de Curtea de Conturi a României învederate în contestaţia împotriva deciziei completată cu obiecţiunile la raport.
Recurentul intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. a invocat, prin recursul său, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. şi a cererilor de intervenţie accesorie formulate în interesul C., în sensul anulării încheierii nr. 81/2013 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României şi a Deciziei Curţii de Conturi a României nr. 18/2013 şi în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
A susţinut recurentul - intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. că, deţine calitatea de acţionar al recurentei-reclamante C., cu o participare de 49% din patrimoniul acesteia, calitate în care a formulat, în faţa primei instanţe, cerere de intervenţie accesorie în interesul C. prin care a solicitat admiterea în tot a acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, întrucât, din totalitatea măsurilor dispuse prin Decizie, cele de natură a cauza cele mai grave prejudicii societăţii sunt cele referitoare la obligaţia acesteia de a stabili şi vira la bugetul de stat diferenţe de redevenţă minieră
Recurenta arată că argumentele concrete invocate privesc soluţia primei instanţe de menţinere a măsurilor dispuse de auditori cu privire la cuantumul şi plata redevenţei.
În acest sens, arată că, recurenta-reclamantă C. a fost înfiinţată în anul 1997 în temeiul H.G. nr. 767/1997 şi în prezent este deţinută în proporţie de 51% de Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului şi în proporţie de 49% de Fondul Proprietatea.
În cursul anului 1999, C. a încheiat cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale 13 licenţe de exploatare având ca obiect concesionarea în favoarea C. a dreptului de exploatare şi valorificare a resurselor minerale (sare gemă, sare soluţie, calcar şi tuf industrial), în temeiul şi în condiţiile Legii minelor nr. 61/1998.
În conformitate cu art. 31 din această lege, în schimbul dreptului de exploatare a resurselor de sare, C. a achitat o redevenţă de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual, în toata perioada cuprinsă între data încheierii licenţelor şi până în prezent. Că redevenţa datorată de C. pe toată durata de valabilitate a Licenţelor este cea de 2% stabilită potrivit Legii nr. 61/1998 rezultă din actele normative adoptate succesiv în domeniul activităţilor miniere, toate acestea confirmând, atât principiul potrivit căruia licenţele de exploatare rămân suspuse legii în vigoare Ia data încheierii lor (tempus regit actum), cât şi principiul obligativităţii contractelor (pacta sunt servanda), stabilind că licenţele încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot fi modificate decât cu acordul titularului ori în situaţia în care modificările respective sunt mai favorabile titularului licenţei.
În concret, recurenta arată că, Legea minelor nr. 61/1998 stabileşte, la art. 11 alin. (2), că "prevederile licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, în condiţiile existente la data încheierii" iar Legea minelor nr. 85/2003 (care abrogă Legea nr. 61/1998) conţine prevederi similare celei mai sus citate
Dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) stabilesc că prevederile licenţelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân valabile pe întreaga lor durată în condiţiile în care au fost încheiate, cu excepţia:
- cazului în care legea nouă conţine dispoziţii legale mai favorabile titularului - art. 21 alin. (2);
- cazului în care însuşi titularul licenţei solicită modificarea acesteia în condiţiile legii noi - art. 60 alin. (2);
De asemenea, O.U.G. nr. 101/20071 (care modifică Legea nr. 85/2003, inclusiv în sensul majorării substanţiale a redevenţei miniere) abrogă dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 85/2003, însă menţine - la art. 21 alin. (2) - principiul potrivit căruia licenţele încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.
De la această regulă există două excepţii, cazul în care părţile convin modificarea ori completarea licenţelor -art. 21 alin. (2) şi cazul în care are loc prelungirea duratei licenţei, când autoritatea competentă are obligaţia de a renegocia condiţiile licenţei, prin încheierea de acte adiţionale - art. 21 alin. (3) şi (4). Totodată, Legea nr. 262/20092 (care aprobă O.U.G. nr. 101/2007) întăreşte principiul conservării licenţelor în forma în care au fost încheiate cu singura excepţie a apariţiei unor situaţii mai favorabile titularului
În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi la C. în perioada ianuarie- aprilie 2013, auditorii au întocmit Decizia nr. 18/2013 criticată în cauza de faţă iar între alte pretinse abateri reţinute la pct. 11 din considerente este menţionat că, pentru cele 13 licenţe încheiate în anul 1999, C. nu a încheiat cu ANRM acte adiţionale de majorare a cuantumului redevenţei miniere în termenul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009.
În opinia auditorilor, refuzul C. de a încheia actele adiţionale ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Legea nr. 262/2009, potrivit cărora:
"în termen de 90 de zile de Ia data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007."
Consideră sentinţa atacată sub acest aspect ca fiind nelegală, întrucât instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009.
Potrivit instanţei, dispoziţiile analizate s-ar interpreta ca fiind unica excepţie de la regula conform căreia licenţele în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi rămân supuse legii aplicabile la data încheierii lor. Cu alte cuvinte, instanţa susţine că licenţele se conservă în forma în care au fost încheiate, cu excepţia clauzei referitoare la nivelul redevenţei, care - întrucât ar aparţine părţii reglementare/legale a contractului de concesiune minieră - ar putea fi modificată în mod unilateral de către stat ori de câte ori statul ar aprecia că o asemenea modificare este de interes public.
Recurentul intervenient consideră că, obligaţia de a încheia acte adiţionale nu poate fi interpretată ca fiind o excepţie de la regula conservării licenţelor în forma în care au fost încheiate, deoarece legea stabileşte expres şi limitativ excepţiile de la această regulă, Arată astfel că, regula conservării licenţelor în forma în care au fost încheiate este stabilită de art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003 şi reluată de art. 60 alin. (1) din aceeaşi lege. Excepţia de la această regulă este stabilită, în mod expres şi limitativ, chiar în cuprinsul aceloraşi dispoziţii, respectiv:
"Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului" - art. 21 alin. (2). Unica excepţie de la regula de stabilitate a clauzelor licenţei miniere este, deci, stabilită în favoarea titularului licenţei, nu în favoarea statului, şi constă în aplicarea imediată a dispoziţiilor legale noi mai favorabile titularului.
Aşadar, obligaţia de a încheia acte adiţionale de majorare a redevenţei nu poate fi calificată ca fiind unica excepţie de la regula stabilităţii clauzelor concesiunilor miniere, întrucât singura excepţie de la această regulă este apariţia unor dispoziţii legale mai favorabile titularului, or dispoziţiile privind majorarea redevenţei sunt, desigur, defavorabile acestuia.
Interpretarea potrivit căreia statul ar putea oricând, pe parcursul executării licenţelor, să majoreze redevenţa minieră contravine întregului mecanism conceput de legiuitor pentru funcţionarea, în condiţii transparente şi predictibile, a concesiunilor miniere.
Nici caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate nu justifică pretinsa posibilitate a statului de a modifica unilateral clauza privind nivelul redevenţei.
În concluzie, recurentul intervenient consideră că, art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 nu poate fi interpretat în sensul în care s-ar aplica licenţelor a căror perioadă de valabilitate nu a expirat la data intrării în vigoare a legii.
Interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor art. III alin. [1) din Legea nr. 262/2009 încalcă nu numai dispoziţiile art. 21 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 262/2009, ci şi principiile fundamentale ale securităţii juridice şi neretroactivităţii legii.
Recurentul-intervenient critică şi faptul că prima instanţă a respins argumentul său potrivit căruia măsurile privind obligarea C. să vireze la buget diferenţele de redevenţă au fost dispuse cu încălcarea competenţelor Curţii de Conturi. Obligaţia auditorilor publici este ca, în baza constatărilor şi concluziilor rezultate din activitatea de audit, să dispună măsuri pentru reîntregirea bugetului entităţilor verificate. Curtea de Conturi nu poate dispune, în nicio situaţie, măsuri care să prejudicieze bugetul entităţii verificate.
În acest sens, recurenta consideră că, în loc să oblige C. să achite diferenţele de redevenţă la bugetul de stat, Curtea de Conturi trebuia să controleze ANRM şi, la finalul controlului, să oblige ANRM să recupereze redevenţă de la C.
Aşadar, activitatea Curţii de Conturi are drept scop final reîntregirea bugetului entităţilor pe care le verifică, nu reîntregirea bugetului consolidat al statului, întrucât, în opinia sa, ANAF şi nu Curtea de Conturi, este cea care, prin direcţiile din subordine, urmăreşte reîntregirea bugetului statului prin intermediul activităţii de colectare a veniturilor statului (art. 6 lit. d) din H.G. nr. 520/2013).
Având în vedere confuzia pe care instanţa o face între scopurile urmărite în activitatea celor două autorităţi publice, rezultă că hotărârea recurată este rezultatul neînţelegerii şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale şi constituţionale arătate.
II Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de recurentul- intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. a formulat întâmpinare recurenta - reclamantă Societatea Naţională a Sării S.A., solicitând admiterea acestui recurs, casarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în urma rejudecării să se admită cererea de chemare în judecată şi cererile de intervenţie formulate în interesul SNS S.A.. În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că ÎCCJ nu poate rejudeca fondul, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin această întâmpinare, recurenta reclamantă reia, în esenţă, propriile motive de recurs cu referire la măsura nr. 4 referitoare la redevenţa datorată.
La rândul său, intimata - pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică.
A susţinut intimata - pârâtă că, auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României au desfăşurat acţiunea de "Control privind situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului precum şi legalitatea realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor" efectuat la SN a Sării S.A. iar abaterile de la legalitate şi regularitate constatate au fost consemnate în Raportul de control nr. x/30.04.2013.
Examinând deficienţele consemnate în Raportul de control nr. x/30.04.2013, a fost emisă Decizia nr. 18/31.05.2013, prin care au fost dispuse 31 de măsuri. Împotriva unui număr de 25 măsuri, SNS S.A. a formulat contestaţia înregistrată la Curtea de Conturi sub 100.862/21.06.2013 care a fost respinsă prin încheierea nr. 81/01.08.2013. Prin acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze, SN a Sării S.A. a solicitat instanţei de judecată să dispună "anularea încheierii nr. 81/31.05.2013 şi a Deciziei nr. 18/31.05.2013 a Curţii de Conturi".
În cauză au fost formulate cereri de intervenţie accesorie de către Fondul Proprietatea S.A., S.C. A. S.R.L. şi Federaţia Naţională a Sării S.A..
De asemenea prin încheierea din data de 04.11.2016 s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în urma invocării de către intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II şi III din Legea nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 23 alin. (1) şi art. 45 din Constituţia României şi a respins cererea de suspendare a judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1537/28.04.2017 instanţa de fond analizând materialul probator administrat în cauză a respins ca neîntemeiate atât cererea formulată de reclamantă, cât şi cererile de intervenţie accesorie.
Împotriva hotărârii pronunţate au declarat recurs reclamanta, Societatea Naţională a Sării S.A. şi intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocate de recurenta reclamantă, întrucât "hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu este motivată ", apreciază că sunt nefondate având în vedere că au fost analizate în cauză argumentele tuturor părţilor litigiu, prin raportare la materialul probator administrat.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut cu titlul preliminar faptul ca potrivit pct. 227 din RODAS, actul ce se atacă la instanţa de contencios administrativ este încheierea pronunţată de Comisia de soluţionare contestaţiilor.
În aceste condiţii, controlul de legalitate în contencios fiind exercitat de instanţa de judecată asupra încheierii, nu se pot analiza decât măsurile din decizie în privinţa cărora s-a formulat contestaţie, în limita criticilor reiterate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, instanţa de fond în mod corect nu a analizat pe de o parte criticile formulate prin cererea de chemare în judecată care nu au fost cuprinse şi în cadrul contestaţiei administrative, acestea nefiind analizate în cuprinsul încheierii nr. 81/2013, iar pe de altă parte cu privire la fondul de retehnologizare, criticile reclamantei nu au fost reţinute întrucât nu au fost cuprinse în cererea de chemare în judecată, act procesual care potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. a stabilit limitele învestirii instanţei.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora soluţia pronunţată are la bază doar apărările formulate de pârâta în cauză, apreciază că acestea sunt nefondate, întrucât argumentele SNS S.A. au fost înlăturate motivat de către instanţa de fond.
Privind criticile de nelegalitate formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aduse de cei doi recurenţi hotărârii atacate raportat la dispoziţiile actelor normative incidente în cauză, solicită să fie înlăturate ca nefondate.
În ceea ce priveşte excesul de putere invocat de recurenta - reclamantă la emiterea încheierii nr. 81/2013, arată că, la pronunţarea hotărârii atacate s-a procedat la analiza legalităţii actului atacat în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 223 lit. e) raportat la art. 228 din RODAS, fiind înlăturate în mod justificat susţinerile societăţii.
Astfel, recurenta reclamantă a invocat faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât Curtea de Conturi nu a analizat şi apărările formulate în cuprinsul obiectiunilor la raportul de control, deşi a precizat în mod expres că acestea fac parte integrantă din contestaţie.
Instanţa de fond a reţinut, contrar susţinerilor reclamantei, faptul că soluţionarea contestaţiei în conformitate cu normele de procedură aplicabile, nu conduce la o nesocotire a dreptului la apărare al părţii, aplicând în mod corect în cauză dispoziţiile pct. 120 şi urm. RODAS.
Precizează de asemenea că în cadrul competenţei sale legale prevăzută de art. 21 din Legea nr. 94/1992, republicată, Curtea de Conturi a României şi-a desfăşurat atribuţiile specifice în domeniul "situaţiei, evoluţiei şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului " (conform art. 22 lit. f), în cazul SN a SĂRII S.A., societate cu capital majoritar de stat, aflată în perioada 2009 - 2012, sub autoritatea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, conform H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
În temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, "(2) Organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi se efectuează potrivit regulamentului aprobat de plenul Curţii de Conturi, în temeiul prezentei legi.
(3) Regulamentul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".
În aplicarea acestui act normativ, a fost elaborat Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010. Procedura de răspuns la obiecţiunile formulate şi de analiză şi soluţionare a contestaţiei la decizie, face parte din procedura de valorificare a constatărilor, prevăzută la Secţiuna a 4-a din acest act normativ emis şi publicat în condiţiile Legii nr. 94/1992.
În contestaţie, SNS S.A. a solicitat anularea pct. 1-23 din Decizia nr. 18/2013, precum şi a măsurilor dispuse corelativ, susţinute pe baza motivaţiilor prezentate în obiectiuni, acestea fiind considerate ca parte integrantă a contestaţiei.
Precizează că solicitarea conducerii SN a Sării S.A. excede cadrului legal întrucât, potrivit Regulamentului, întrucât, în conformitate cu prevederile pct. 162 din RODAS, echipa de audit care a efectuat verificarea a întocmit Nota nr. 40.440/28.05.2013 conţinând poziţia motivată legal referitoare la obiecţiunile formulate de SNS S.A., act care a fost ataşat la raportul de control întocmit, fara a avea obliga ia de a fi comunicată conducerii entităţii verificate.
Auditorii publici externi, care au efectuat verificarea, urmare a analizării obiecţiunilor şi a documentelor prezentate în vederea susţinerii lor, nu şi-au însuşit argumentele invocate de societate şi au consemnat că acestea nu sunt de natură a modifica constatările prezentate în Raportul de control.
Solicită instanţei de recurs să înlăture ca neîntemeiate susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora în cauză s-ar fi reţinut argumentele pârâtei în sensul că "obiecţiunile nu au fost formulate în termenul legal", întrucât aceasta nu a solicitat verificarea legalităţii operaţiunii administrative prealabile prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, în mod corect, organul judiciar a verificat legalitatea încheierii nr. 81/2013 şi nu a analiza Raportul de control, întrucât în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios poate analiza şi legalitatea operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ atacat, însă pentru declanşarea acestui control de legalitate este necesară indicarea în concret de către reclamantă a operaţinilor contestate pe această cale.
Cu privire la susţinerile recurentei reclamante vizând faptul că din Comisia de soluţionare a contestaţiilor face parte conducătorul departamentului care a emis decizia contestată, astfel că art. 213 ROD AS instituie un conflict de interese, apreciază că în mod corect instanţa de fond le-a înlăturat reţinând că acestea sunt în fapt critici care vizează modul de reglementare, aspect care nu face obiectul prezentului litigiu.
În cauză, constituirea comisiei s-a efectuat conform prevederilor de mai mai sus şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici criticile formulate de recurenta -reclamantă privind nelegalitatea hotărârii pronunţate sub acest aspect.
Cu privire la susţinerile recurentei reclamante referitoare la faptul că încheierea nr. 81/2013 este anulabilă întrucât nu conţine toate elementele prevăzute la pct. 223 din RODAS, în mod corect acestea au fost respinse ca neîntemeiate de către instanţa de fond. În considerentele hotărârii pronunţate s- a reţinut că partea nu a invocat în mod concret vătămarea ce i s-a produs raportat la dispoziţiile art. 175 C. proc. civ. Susţineri recurentei invocate în recurs nu duc la concluzia nelegalităţii hotărârii pronunţate, fiind simple aprecieri ale recurentei reclamante.
În opinia intimatei pârâte, măsurile dispuse în temeiul acestor prevederi legale nu sunt de natură a produce o vătămare cu atât mai mult cu cât, recurenta solicită anularea încheierii care nu ar conţine toate elementele prevăzute de pct. 223 din RODAS.
Or, în urma analizării contestaţiei formulate împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 18/2013, Comisia de soluţionare a contestaţiilor, prin încheierea nr. 81/2013 a redat în cuprinsul acestui act atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au stat la baza respingerii contestaţiei.
Solicită, de asemenea, înlăturarea ca nefondate a criticilor formulate de recurenţi împotriva hotărârii pronunţate, prin care au fost menţinute actele atacate, respectiv încheierea nr. 81/2013 şi măsurile dispuse prin Decizia nr. 18/2013, faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză.
Astfel, recurenta - reclamantă, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată vizând măsurile dispuse la pct. II.20 şi II.21 prin Decizia nr. 18/2013, referitor la decontarea serviciilor de asigurare a forţei de muncă şi respectiv la decontarea lucrărilor aferente fiecărui obiectiv, apreciază că a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, anterior datei de 01.01.2013 SNS S.A. nu îi era aplicabilă legislaţia privind achiziţiile publice nefiind în categoria autorităţilor contractante. În opinia intimatei pârâte, în mod corect instanţa de fond a reţinut că şi anterior datei de 01.01.2013, reclamanta avea obligaţia de a aplica procedurile prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data respectivă, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 7 din H.G. nr. 767/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Sării S.A., societate comercială pe acţiuni, persoană juridică română cu capital integral de stat, precum şi cele ale OMEC nr. 1579/22.03.2007.
Intimata pârtâtă, cu referire la criticile referitoare la OMEC nr. 1579/2007, respectiv, că acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi nu poate fi opus terţilor, apreciază că sunt nefondate, întrucât ordinul Ministerului Economiei era obligatoriu pentru SNS S.A., aceasta fiind o societatea cu capital integral de stat care funcţiona la data respectivă sub autoritatea ministerului, actul normativ fiind emis pe baza şi în executarea O.U.G. nr. 34/2006 conform dispoziţiilor art. 77 - 79 din Legea nr. 24/2000, republicată.
Cu privire la soluţia pronunţată pentru măsurile de la pct. 14, 17 şi 22 din Decizia nr. 18/2013, recurenta reclamantă susţine că instanţa de fond "a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Statutului SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997", întrucât potrivit dispoziţiilor acestuia aplicabile în perioada 2010 - 2011 nu era nevoie de aprobarea Consiliului de Administraţie pentru operaţiuni constând în achiziţia serviciilor de pază şi utilaje, precum şi închirierea unor bunuri.
Susţinerile recurentei reclamante sunt nefondate, având în vedere prevederile art. 20 lit. g) şi art. 20.3 lit. f) Statutului SN a Sării S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997, cu modificările ulterioare, varianta în vigoare la data săvârşirii abaterilor, prevederi potrivit cărora, Consiliul de Administraţie al SN a Sării S.A. avea atribuţia de a aproba încheierea oricăror contracte, indiferent de valoarea lor, în situaţia în care, nu exista o delegare de competenţă dată directorului general. Or, în cazul contractelor menţionate în actul de control, recurenta - reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei delegări de competenţă dată directorului general.
În Raportul de control nr. x/30.04.2013, auditorii publici externi au consemnat în baza documentelor puse la dispoziţie de către entitatea verificată, faptul că SN a Sării S.A., fără aprobarea Consiliului de Administraţie, a procedat la încheierea unor contracte de achiziţie şi închiriere fără existenţa aprobărilor Consiliul de Administraţie, intimata pârâtă enumerând în cuprinsul întâmpinării aceste contracte precum şi valoarea lor.
Cu privire la soluţia pronunţată pentru măsura dispusă la pct. I.4 din Decizia nr. 18/2013, ambii recurenţi susţin că instanţa de fond a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât licenţele au rămas şi până în prezent guvernate de dispoziţiile Legii nr. 61/1998, în vigoare la data încheierii lor, susţineri pe care le apreciază ca nefondate.
Consideră că, în mod legal instanţa de fond în mod corect a reţinut că măsura dispusă se contestă sub două aspecte: încheierea actelor adiţionale la contractele de licenţă în vigoare şi calculul redevenţei în cazul produsului "sare soluţie.
Pentru aplicarea noului mod de calcul a redevenţei miniere, în temeiul prevederilor art. II şi respectiv art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, recurenta reclamantă avea obligaţia, până la data de 15.10.2009, de a încheia cu ANRM, acte adiţionale de stabilire a redevenţelor reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale:
- art. II:
"Taxele şi redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz";
- art. III, alin. (1): "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007".
În Raportul de control auditorii publici externi au consemnat că, SN a Sării S.A., pentru 13 licenţe de exploatare nu a încheiat eu ANRM acte adiţionale de actualizare a redevenţei miniere, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare (07.07.2009) a Legii nr. 262/2009.
În baza art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009, autoritatea competentă, respectiv Agenţia Naţionala pentru Resurse Minerale, care reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale, abilitată de lege pentru aplicarea dispoziţiilor legii minelor, a notificat conducerea SN a Sării S.A. pentru semnarea actelor adiţionale la licenţele de exploatare în vigoare, însă aceasta a refuzat, fapt ce rezultă din adresa nr. x/21.05.2012, prin care, ANRM face o revenire la adresele nr. x/07.10.2009 şi nr. y/16.10.2009 transmise SN a Sării S.A., care au avut drept rezultat, refuzul conducerii SN a Sării S.A. de a semna actele adiţionale la licenţele de exploatare aflate în derulare.
Menţionează faptul că, la sfârşitul anului 2011, din controlul efectuat la ANRM, auditorii publici externi au constatat faptul că, dintr-un număr de 439 licenţe aflate în derulare, pentru 38 licenţe miniere (din care: 12 licenţe încheiate cu Societatea Naţională a Sării "C." Bucureşti), titularii au refuzat încheierea de acte adiţionale.
Neîncheierea de acte adiţionale la licenţele miniere, în vederea actualizării redevenţei miniere în condiţiile legii are drept consecinţa, diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezentând redevenţă minieră, datorată la nivelul stabilit prin Legea nr. 262/2009.
Instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză, întrucât prin legiuitorul a reiterat pe de o parte regula conform căreia licenţele în vigoare rămân valabile în condiţiile în care au fost încheiate, iar pe de altă parte a consacrat o excepţie, justificată de caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate, conform art. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2003, instituind obligaţia titularilor de licenţe de a încheia acte adiţionale de stabilire a redeventelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Astfel, legiuitorul a înţeles să prevadă în privinţa licenţelor aplicabilitatea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii sub toate aspectele reglementate de licenţă, mai puţin în ceea ce priveşte redeventa, element care este supus revizuirii conform art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor potrivit cărora "interpretarea dată de instanţă celor două texte de lege încalcă principiul securităţii şi stabilităţii juridice" apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. II - III din Legea nr. 262/2009 nu contrazic prevederile art. I.pct. 5 din aceeaşi lege, potrivit cărora articolul I din O.U.G. nr. 101/2007, pct. 7 se modifică şi va avea următorul cuprins:
«Art. 60 - (1) Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate».
Aceste prevederi trebuie înţelese în sensul unei garanţii legale, nicidecum a menţinerii nivelului redevenţelor la nivelul la care au fost stabilite la data acordării licenţei.
Este dreptul şi privilegiul de netăgăduit al oricărui stat să îşi exercite suveranitatea legislativă. în cauză, exerciţiul puterii legislative s-a făcut în mod just, rezonabil şi echitabil, în reconsiderarea sistemului de redevenţe aplicapil sectorului minier, ţinând cont de propria legislaţie şi tratatele internaţionale, pentru a evita aplicarea unor regimuri juridice variate în funcţie de legisla ia sub imperiul cărora au fost acordate licenţele miniere.
Reglementarea nu are caracter retroactiv cum susţin recurenţii, având în vedere că dispoziţiile legale privesc efectele viitoare ale unei situaţii trecute, respectiv modul de calcul pentru viitor a redevenţelor miniere datorate în baza unor licenţe de exploatare încheiate sub imperiul unei alte legi.
În aceste condiţii, apreciem că sunt nefondate criticile recurenţilor vizând încălcarea de către instanţa de fond a principiului neretroactivităţii legii.
În mod corect, instanţa de fond a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile intervenientului accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., potrivit cărora aceste clauze sunt cuprinse în partea negociată a contractului de concesiune şi prin urmare pot fi modificate numai prin acordul părţilor, întrucât reglementarea legală pusă în discuţie şi aplicabilă cauzei este în vigoare şi nu a fost declarată neconstituţională prin urmare trebuie respectată şi aplicată de organele judiciare conform art. 124 din Constituţia României, republicată.
În opinia intimatei pârâte, nu pot fi primite ca întemeiate nici susţinerile recurentului intervenient, potrivit cărora instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 140 alin. (1) din Constituţie şi art. 21 şi 33 din Legea nr. 94/1992, republicată, precum şi cele ale pct. 181 din RODAS, pe care Fondul Proprietatea S.A. le interpretează în sensul că "obligaţia auditorilor publici este ca, în baza constatărilor şi concluziilor rezultate din activitatea de audit, să dispună măsuri pentru reîntregirea bugetului entităţilor verificate ".
Solicită instanţei de recurs să constatate că prevederile legale invocate au fost corect aplicate la pronunţarea hotărârii atacate, întrucât scopul final al realizării atribuţiilor Curţii de Conturi stabilite prin Legea nr. 94/1992, republicată, este acela de a exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
Pentru aceste motive, în opinia sa în mod corect s-a stabilit în sarcina recurentei - reclamante obligaţia de a respecta prevederile legale în sensul de a încheia acte adiţionale la licenţele de exploatare în vigoare la data adoptării Legii nr. 262/2009 cu toate consecinţele ce decurg în ceea ce priveşte calculul redevenţei miniere.
Consideră nefondate şi susţinerile recurentului intervenient accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., conform cărora instanţa de fond a realizat "o confuzie între scopul activităţii Curţii de Conturi şi cel al activităţii ANAF" pentru următoarele considerente:
Ulterior finalizării acţiunii de control, Curtea de Conturi a României prin adresa nr. x/15.12.2014, în baza art. 42 lit. d) din Legea nr. 94/1992, a solicitat Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (entitate care potrivit art. 47 din Legea minelor 85/2013, are atribuţii în verificarea exactităţii datelor şi a informaţiilor pe baza cărora se calculează redevenţa minieră), efectuarea unei verificări de specialitate la SNS S.A. privind modul de calcul şi de plata a redevenţei miniere de către entitate.
În urma verificărilor efectuate pentru perioada 2010 - 2013, aspectele constatate de ANAF au confirmat constatările auditorilor publici externi prezentate în Raportul de control nr. x/30.04.2013 valorificate prin Decizia 18/2013 respectiv faptul că societatea nu a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră în condiţiile legii, respectiv nu a aplicat modul de calcul reglementat la art. I din O.U.G. nr. 101/2007, fapt ce a condus la diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 30.690.354 RON
Cu privire la modul de calcul al redevenţei la produsul sare soluţie, recurenta reclamantă apreciază că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, susţinând că din cauza naturii speciale a procesului tehnologic, "actul juridic de recirculare nu este de sine stătător, cum greşit califică şi constată Curtea de Conturi, ci este unul subsecvent accesoriu furnizării, cu efect regulator".
Măsura dispusă la pct. I.4 din Decizia nr. 18/2013 vizează faptul că SN a Sării S.A. - Sucursala E.M. Rm. Vâlcea a extras cantitatea de 3.253.096 tone sare soluţie (evidenţiată în contabilitate), însă a calculat redevenţa minieră numai pentru cantitatea de 2.302.581 tone sare soluţie extrasă din sondă, mai puţin cu cantitatea de 950.515 tone.
Faptul că, pentru cantitatea de 950.515 tone sare soluţie SN a Sării S.A. -Sucursala E.M. Rm. Vâlcea nu a calculat şi virat redevenţa minieră, nu justifică acest lucru atâta timp cât această cantitate a fost livrată.
Solicită înlăturarea acestor critici de nelegalitate aduse hotărârii recurate de recurenta reclamantă ca nefondate, întrucât, instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. .45 din Legea minelor nr. 85/2003, în raport de prevederile art. n 10.1.2 din Licenţa de exploatare nr. 98/1999 având ca obiect concesionarea dreptului de exploatare a resurselor minerale din zăcământul Ocnele Mari situat în judeţul Vâlcea.
În cauză, faţă de legalitatea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 18/2013, în ceea ce priveşte obligaţia de a respecta dispoziţiile art. II - III din Legea nr. 262/2009, în mod corect instanţa de fond a reţinut efectele puterii lucrului judecat ale Deciziei nr. 972/04.03.2015 pronunţată de către ÎCCJ în dosarul nr. x/2012, care statuează că dispoziţia legală potrivit căreia "titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007" este imperativă, astfel că, nerespectarea acesteia constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi.
Recurenta reclamantă, cu privire la soluţia pronunţată pentru măsurile dispuse la pct. II.23 şi II.24 din Decizia nr. 18/2013, menţinute prin încheierea nr. 81/2013, susţine că în mod incorect instanţa de fond a reţinut ca pertinente constatările pârâtei în sensul că au fost aprobate şi efectuate cheltuieli de personal/salariale peste limitele prevăzute în legea bugetului de stat aferent anilor 2010 - 2011.
Argumentele prezentate de recurenta reclamantă nu sunt întemeiate întrucât, în anii 2010 şi 2011, prin Legea bugetului de stat, la operatorii economici cu capital majoritar/integral de stat, nivelul cheltuielilor de personal/salariale a fost limitat la nivelul anului precedent, actualizat cu indicele de inflaţie, în conformitate cu prevederile iar recurenta reclamantă faţă a efectuat cheltuieli salariale fără să ţină seama de legile bugetului de stat pe anii respectivi.
În Raportul de control auditorii publici externi au consemnat acordarea unor adaosuri la salarii în perioada 2010-2012, în a|te condiţii decât cele stabilite prin Contractele colective de muncă, respectiv, SN a Sării S.A., în perioada 2010-2012, fără a stabili norme de muncă şi făra a aplica forme de salarizare diferite (în funcţie de natura muncii prestate, categoria de personal la care se referă şi modul de organizare a activităţii).
Astfel s-a reţinut că recurenta - reclamantă a acordat adaosuri la salarii, în baza unor coeficienţi calculaţi la nivelul fiecărei sucursale, coeficienţi superiori coeficienţiilor de realizare a veniturilor şi fără a fi limitaţi la acest nivel, ceea ce a condus la acordarea de drepturi salariale peste nivelul de realizare a veniturilor. În aceste condiţii, privind măsura dispusă la pct. II. 23 din Decizia nr. 18/2013, în mod corect instanţa de fond a înlăturat ca nerelevante susţinerile reclamantei privind respectarea bugetul de venituri şi cheltuieli al SNS S.A., având în vedere că au fost încălcate dispoziţiile legii bugetului de stat, în sensul că pondera salariilor acordate nu respectă limitele stabilite prin aceste legi.
În privinţa măsurii de la pct. II.24 din Decizia nr. 18/2013, instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 129 - 132 şi art. 159 alin. (2) din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003 (forma în vigoare la data respectivă), raportate la art. 91, art. 139 respectiv 138 şi art. 159 respectiv 158 din CCM unice la nivelul SNS S.A. încheiate pe anii 2010, 2011 şi 2012.
În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut faptul că dispoziţiile contractului colectiv de muncă sunt obligatorii atât pentru angajator cât şi pentru salariaţi, or în aceste condiţii instanţa de fond în mod corect a constatat că societatea avea obligaţia de a stabili norme de muncă cu respectarea dispoziţiilor art. 91 din CCM şi de a aplica forme de salarizare diferită conform art. 162 din CCM, din cuprinsul clauzelor contractuale rezultând fără echivoc regulile pe care SNS S.A. avea obligaţia de a le aplica în ceea ce priveşte stabilirea salariilor.
Recurenta reclamantă cu privire la soluţia pronunţată pentru măsurile dispuse la pct. II.25 şi 11.26 din Decizia nr. 18/2013, menţinute prin încheierea nr. 81/2013, susţine că instanţa de fond prin respingerea apărărilor sale a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale O.G. nr. 99/2000, care face trimitere la costul de producţie şi nu la costul total. Mai mult decât atât, în opinia recurentei - reclamante afirmaţia Curţii de Conturi potrivit căreia SNS S.A. a încheiat contracte de vânzare cumpărare cu preţul produsului sub preţul de cost se bazează pe o interpretare subiectivă şi eronată a legii (...) care este contrară licenţelor de exploatare (...)".
Prin măsurile dispuse s-a stabilit în principal în sarcina conducerii SNS S.A. obligaţia de a urmării intrarea în legalitate, instanţa de fond în mod corect înlăturând ca neîntemeiate susţinerile reclamantei având în vedere că dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor pe piaţă interzic vânzarea în pierdere prin raportare la fiecare tranzacţie în parte.
În ceea ce priveşte argumentele legate de înţelesul noţiunii de costuri înregistrate, în mod corect instanţa de fond le-a respins ca neîntemeiate având în vedere că pentru stabilirea costului înregistrat trebuie avute în vedere toate cheltuielile efectuate de societate pentru a vinde un produs, iar nu doar suma înregistrată în contul contabil 711, respectiv valoarea stocului de produse.
Apreciază că hotărârea recurată este legală în raport de prevederile legale incidente în cauză şi probele administrate, întrucât prin actele normative incidente în cauză, este interzis oricărui comerciant să vândă în pierdere, iar prin ROF a S.N. a Sării S.A, s-au prevăzut ca atribuţii în sarcina Direcţiei Comerciale, vânzarea de produse în condiţii de eficienţă.
Referitor la vânzarea la export, contrar pct. 39.8 din ROF a S.N. a Sări S.A. aprobat prin Hotărârea CA nr. 1/29.01.2004, Direcţia comercială avea ca şi pct. 37.8 din ROF a S.N. a Sării S.A. aprobat prin Hotărârea CA nr. 2/20.04.2011, SN a Sării S.A. a vândut la export în perioada 2010 - 2012, produse din sare sub costurile înregistrate (costul de producţie inclusiv transportul până la frontieră) şi astfel, recurenta - reclamantă nu a realizat venituri în sumă totală de 3.582.669,24 RON.
De asemenea în urma verificărilor efectuate echipa de audit a constatat faptul că "vânzarea produselor din sare către CNADNR S.A., s-a efectuat la preţ superior celui practicat pe piaţa externă ", respectiv în perioada 2010 - 2012, a livrat cantitatea totală de 263.776 tone sare pentru deszăpezire drumuri la preţuri mai mari decât cele practicate le export.
În fapt, în perioada 2010-2012, SNS S.A. a livrat la export produsul sare pentru drumuri conform contractelor prezentate anterior, la preţuri cuprinse între 14,5 -21 euro/tonă (preţ la poarta salinei), fără a fi acoperite costurile înregistrate, în condiţiile în care către CNADNR S.A., a livrat la preţuri cuprinse între 36,76-39,36 euro/tonă. Menţionează că CNADNR S.A. are alocat de la bugetul de stat prin Bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Transporturilor sume prevăzute la "Transferuri pentru întreţinerea infrastructurii rutiere " (H.G. nr. 242/2012).
Consideră că în mod corect instanţa de fond a înlăturat argumentele reclamantei având în vedere că afirmaţiile sale prezentau vizibile inadvertenţe. Faptul că preţul practicat la export nu acoperă costurile înregistrate a fost cunoscut de conducerea SNS S.A., conform Notei nr. x/14.06.2012 privind aprobarea nivelului minim al preţurilor de vânzare pe piaţa externă aprobată de Directorul general al societăţii.
Consiliul de Administraţie prin Decizia nr. 19/26.06.2012 "a prorogat discutarea (...) " aspectelor consemnate în nota sus menţionată, fiind astfel cunoscute de către conducerea SNS S.A..
Aceste aspecte au fost constatate şi anterior de către Curtea de Conturi a României, respectiv în anul 2009 (Procesul-verbal de constatare nr. x/22.12.2009), pentru înlăturarea abaterilor fiind emisă Decizia nr. 3/2010 prin care s-a dispus conducerii SNS S.A., la pct. 7, să ia măsuri de intrare în legalitate (având termen permanent).
Împotriva actelor de control emise în anul 2009, SNS S.A. a formulat acţiune în contencios administrativ care a fost respinsă, menţinându-se măsurile dispuse ca fiind temeinice şi legale.
Hotărârile pronunţate în acel litigiu produc efectele puterii de lucru judecat în prezenta cauză, intimata pârâtă redând din considerentele reţinute de ÎCCJ la respingerea recursului formulate de SNS S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2256/22.03.2011, respectiv prin Decizia nr. 2955/13.06.2012
Prin măsura dispusă la pct. II.26 din Decizia nr. 18/2013, s-a stabilit în sarcina conducerii SN a SĂRII S.A. obligaţia de a urmări intrarea în legalitate privind "contractarea şi livrarea sării la intern " în conformitate cu prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) - (2), pct. l, 11, 12 şi art. 5 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, art. 17 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, art. 37, 37.8, art. 41 din ROF a S.N. a Sării S.A. aprobat prin Hotărârea CA nr. 2/20.04.2011, art. 1 şi art. 5 alin. (1). O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv.
Fără a respecta aceste prevederi, SN a Sării S.A., a vândut la intern în anii 2010-2011, cantităţi de sare obţinute din exploatarea zăcămintelor, la preţuri situate sub costurile înregistrate, având consecinţa în nerealizarea de venituri în sumă de 476.009,57 RON.
În concluzie, faţă de toate argumentele menţionate în prezenta întâmpinare, solicită respingerea ca nefondată a cererilor de recurs, menţinând ca legală a hotărârea recurată.
Răspunsul la întâmpinare
Recurentul intervenient Fondul Proprietatea S.A. a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatei - pârâte Curtea de Conturi a României, solicitând respingerea apărărilor intimatei - pârâte, ca nefondate şi admiterea recursurilor, astfel cum au fost formulate.
Procedura de soluţionare a recursului
Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea celor două recursuri.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
III.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de Societatea Naţională a Sării S.A., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
O primă critică, este subsumată dispoziţiilor art. 488 punctul 6 noul C. proc. civ., recurenta reclamantă arătând că sentinţa atacată nu este motivată sub mai multe aspecte.
Înalta Curte nu-şi însuşeste critica.
Astfel, faptul că instanţa de fond a reţinut ca pertinente numai apărările formulate de pârâta Curtea de Conturi a României, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în condiţiile în care, susţinerile reclamantei au fost înlăturate motivat de către aceasta, fiind rodul propriului demers al judecătorului de interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt prin prisma susţinerilor părţilor. Aşadar, nu există suport pentru a se aprecia că argumentele celeilalte părţi ar fi fost ignorate.
Nici critica potrivit căreia instanţa a omis să se pronunţe asupra unor capete de cerere care sunt menţionate în mod expres în contestaţia împotriva deciziei nr. 18/2013 şi a încheierii nr. 81/2013 respectiv, asupra problemei fondului de 6% pentru retehnologizare şi a sezonalităţii activităţii, nu poate fi reţinută.
Potrivit principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
În speţă, deşi în cadrul contestaţiei împotriva deciziei nr. 18/2013 au fost aduse critici asupra punctului I.9 privind problema fondului de retehnologizare, pârâta pronunţându-se asupra ei în cuprinsul încheierii nr. 81/2013, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a înţeles să mai reitereze aspectele de nelegalitate ale deciziei nr. 18/2013 sub acest aspect şi nici să critice în vreun fel modul în care contestaţia a fost soluţionată de pârâtă în această privinţă.
Aşadar, instanţa de fond nu se putea legal investi decât cu ceea ce a cerut reclamanta prin cererea de chemare în judecată, doar asupra acestor chestiuni fiind obligată să se pronunţe.
O altă critică se referă la faptul că, hotărârea pronunţată nu întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 425 noul C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea instanţei de fond trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părtilor
Înalta Curte nu poate fi în acord cu afirmaţiile recurentei. În acest sens este de remarcat faptul că, recurenta nu aduce o critică concretă rezumându-se a face doar afirmaţii de ordin general.
Înalta Curte consideră că, dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., privind obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată. În speţă, sentinţa atacată se încadrează în exigenţele impuse de prevederile legale invocate.
Aşa fiind, motivul de nelegalitate întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte reţine:
Recurenta reclamantă, într-o primă critică, arată că, hotărârea pronunţată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, încheierea nr. 81/2013 fiind emisă cu exces de putere de către pârâtă, deoarece, aceasta nu a analizat Obiecţiunile formulate de la Raportul de control motivat de faptul ca acestea au fost depuse tardiv. Instanţa de fond a respins apărările pe care le-a formulat pe considerentul că nu s-a solicitat prin acţiunea formulată anularea şi a raportului de control, recurenta reclamantă afirmând că nici nu era nevoie să solicite acest lucru întrucât, raportul de control este un act administrativ subsecvent deciziei nr. 18/2013 şi a încheierii nr. 81/2013, iar unul din efectele anularii acestora, îl constituie anularea şi actelor subsecvente.
Înalta Curte nu poate reţine aceste susţineri.
În primul rând, un act subsecvent este un act care urmează (DEX), în speţă, un act care ar fi fost emis ulterior, în baza deciziei nr. 18/2013 şi a încheierii nr. 81/2013.
Raportul de control al auditorilor din cadrul instituţiei pârâte, este în fapt o operaţiune administrativă, un act premergător în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 18/2013.
Verificarea legalităţii unei operaţiuni administrative poate avea loc doar odată cu verificarea actului emis ca urmare a acesteia, în speţă, Decizia nr. 18/2013 şi încheierea nr. 81/2013.
De altfel, conform art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţi.
Toate criticile vizând respingerea ca tardivă a contestaţiei împotriva procesului-verbal de către pârâtă, sunt neîntemeiate. Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de fond nu a reţinut susţinerile pârâtei în acest sens ci a arătat doar că, nu se poate pronunţa asupra acestor obiecţiuni având în vedere cadru procesual, organul judiciar fiind investit cu verificarea legalităţii încheierii nr. 81/01.08.2013 a Curţii de Conturi, partea neindicând în petitul acţiunii că înţelege să conteste inclusiv raportul de control, motiv pentru care aspectele de nelegalitate invocate sub acest aspect nu pot fi analizate.
Având în vedere şi principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. precitat, Înalta Curte, consideră că în mod legal instanţa de fond nu a procedat la verificarea excesului de putere al pârâtei în respingerea ca tardivă a obiecţiunilor la raportul de control, obiectul cauzei vizând doar Decizia nr. 18/2013 şi încheierea nr. 81/2013 nu şi actele care le-au precedat.
Cu privire la afirmaţiile potrivit cărora, din Comisia de soluţionare a contestaţiei face parte şi conducătorul departamentului care a emis decizia contestata (si care a şi semnat-o), astfel că art. 213 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi instituie un conflict de interese, recurenta nu aduce nicio critică concretă motivului pentru care instanţa de fond i-a respins această apărare, susţinând doar că, acestea sunt pertinente şi sustenabile. În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că aceste dispoziţii legale sunt în vigoare, ele trebuind aplicate ca atare. În plus, o astfel de critică ar fi putut face obiectul unei excepţii de nelegalitate a art. 213 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi şi, nicidecum în cadrul procesul dedus judecăţii.
Criticile referitoare la modul în care instanţa de fond a respins susţinerile potrivit cărora încheierea Curţii de Conturi nu cuprinde toate elementele prev. la pct. 223 din Regulament, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii, sunt şi ele nefondate.
C. proc. civ. în art. 174 prevede că, (1) nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.
(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.
(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
De asemenea, potrivit art. 175 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia
(2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
În speţă, nefiind vorba de o nulitate expres prevăzută de lege (pct. 223 din Regulament neconţinând o asemenea sancţiune), recurenta reclamantă trebuia să facă dovada că nerespectarea cerinţei pct. 223 din Regulament i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anulare. Această dovadă trebuia făcută în faţa instanţei de fond pentru ca, în raport de modul în care era sau nu justificată vătămarea, instanţa de recurs să poată exercita controlul judiciar. Recurenta indică însă doar în recurs faptul că vătămarea ar rezulta din punerea în practică a măsurilor dispuse de auditori şi recuperarea prejudiciilor stabilite de aceştia, aspect inadmisibil de altfel.
Criticile care vizează măsura dispusa la punctele II.20 şi II.21 din decizia nr. 18/2013, potrivit cărora instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit prevederile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, în mod greşit s-a reţinut că SNS S.A. avea obligaţia ca şi anterior datei de 01.01.2013 să aplice procedurile prevăzute de legislaţia achiziţiilor publice, sunt nefondate.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa a avut în vedere aplicabilitatea cu prioritate a prevederilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 1579/2007, act invocat şi de pârâtă în încheierea nr. 81/2013. Faptul că acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi nu poate fi opus terţilor, nu prezintă relevanţă.
În acest sens, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 7 din H.G. nr. 767/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Sării - S.A, societatea reclamantă este societate comercială pe acţiuni, persoană juridică română, cu capital integral de stat, prin reorganizarea Regiei Autonome a Sării Bucureşti, Drepturile şi obligaţiile acţionarilor fiind reprezentante de Ministerul Industriei şi Comerţului.
Potrivit art. 1 din Ordinul ministrului Economiei şi Comerţului nr. 1.579/22.03.2007, invocat, Societăţile comerciale, companiile naţionale, societăţile comerciale şi regiile autonome care funcţionează sub autoritatea Ministerului Economiei şi Comerţului vor organiza proceduri de achiziţii pentru obiectivele prevăzute în programul de achiziţii, în conformitate cu prevederile legale.
Recurenta reclamantă funcţionând sub autoritatea directă a Ministerului Economiei şi Comerţului, ordinul de mai sus adresându-i-se direct şi fiind obligatoriu pentru aceasta, nu poate susţine că este un terţ faţă de prevederile acestuia.
Ordinul a mai sus a fost emis în executarea legii (în speţă O.U.G. nr. 34/2006) potrivit normelor legale de tehnica legislativa prevăzute la art. 77 din Legea nr. 24/2000.
Susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa este ţinută sa respecte şi să aplice legea şi că nu poate emite opinii care în fapt adaugă la lege, sunt neavenite. Instanţa de judecată este chemată să interpreteze şi să aplice legea, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, coroborând prevederile H.G. nr. 767/1997 cu cele ale Ordinului ministrului Economiei şi Comerţului nr. 1.579/22.03.2007.
Aşadar, criticile se dovedesc a fi nefondate.
Criticile referitoare la măsurile II.14, II.17, II.22 din Decizia nr. 18/2013, nu pot fi însuşite de Înalta Curte.
Astfel, recurenta consideră că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Statutului SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997, întrucât, modificarea Statutului SNS S.A prin introducerea plafoanelor valorice de avizare/aprobare s-a dispus doar prin Hotărârea AGA din 24.10.2011, intrată în vigoare pentru societate în 07.11.201, motiv pentru care, în opinia recurentei, în perioada 2010 - 2011, nu era nevoie de aprobarea Consiliului de Administraţie pentru aceste operaţiuni.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 20 din Statutul SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997, Consiliul de Administraţie, aprobă încheierea oricăror contracte pentru care nu a delegat competenţa directorilor din conducerea executivă a societăţii comerciale, fără a fi impuse anumite plafoane valorice. Din acest motiv, faptul că ulterior perioadei de referinţă, 2010 - 2011, s-a modificat acest statut, în sensul că s-au introdus plafoane valorice de avizare/aprobare, nu prezintă relevanţă.
Aşadar, în condiţiile în care, fără aprobarea Consiliului de Administraţie şi fără o delegare a directorilor în acest sens, s-a procedat la încheierea unor contracte de achiziţie şi închiriere, constatările organelor de control ale pârâtei intimate sunt legale.
Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 privitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiţionale la contractele de licenţă şi calculul redevenţei miniere în cazul produsului sare soluţie), recurenta consideră că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003. De precizat că, întrucât criticile aduse de recurenta SNS S.A. sunt aceleaşi cu cele ale recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A, considerentele de mai jos sunt aplicabile ambelor recursuri.
În principal, recurentele invocă faptul că, întrucât la data adoptării O.U.G. nr. 101/2007 de modificare şi completare a Legii minelor nr. 85/2003, existau deja în vigoare licenţe de exploatare, sunt aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 83/2003 potrivit cărora, prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate, aşa încât, art. II şi III din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 nu le sunt aplicabile.
Intimata pârâtă, prin actele contestate, a apreciat că SN a Sării S.A., pentru 13 licenţe nu a încheiat cu ANRM acte adiţionale de actualizare a redevenţei miniere, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare (07.07.2009) a Legii nr. 262/2009. Neîncheierea de acte adiţionale la licenţele miniere, în vederea actualizării redevenţei miniere în condiţiile legii are drept consecinţa, diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezentând redevenţă minieră, datorată la nivelul stabilit prin Legea nr. 262/2009.
Instanţa de fond, interpretând dispoziţiile legale incidente în cauză, a reţinut că legiuitorul a reiterat pe de o parte regula conform căreia licenţele în vigoare rămân valabile în condiţiile în care au fost încheiate, iar pe de altă parte a consacrat o excepţie, justificată de caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate, conform art. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2003, instituind obligaţia titularilor de licenţe de a încheia acte adiţionale de stabilire a redevenţelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, având în vedere că prin licenţele de exploatare nu se stabilesc strict aspectele legate de modalitatea de calcul a redevenţelor miniere, instanţa a reţinut că prin Legea 262/2009, legiuitorul a înţeles să prevadă în privinţa licenţelor de exploatare aplicabilitatea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii sub toate aspectele reglementate de licenţă, mai puţin în ceea ce priveşte redevenţa aplicabilă, element care este supus revizuirii conform art. III alin. (1) Legea 262/2009.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor în ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003.
Astfel, conform art. 3 pct. 31 din Legea nr. 85/2003 modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, redevenţă minieră este definită ca fiind, suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităţilor de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.
Prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 privind modul de stabilire a redevenţei.
Art. IV din O.U.G. nr. 101/2007, prevedea că, licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Termenul de finalizare a renegocierii se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii competente.
(3) Licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere, astfel cum au fost renegociate, se modifică/completează prin încheierea de acte adiţionale între autoritatea competentă şi titular.
(4) În vederea renegocierii, autoritatea competentă notifică titularul cu privire la data renegocierii şi modificările/completările corespunzătoare.
Prin Legea nr. 262 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003, în art. II s-a arătat că, taxele şi redevenţele instituite O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz, iar prin art. III, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007.
(2) Actele adiţionale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licenţă şi intră în vigoare, prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007.
Aşadar, prevederile art. III sunt imperative, născând în sarcina respectivelor părţi o obligaţie, astfel că, neimplementarea acestei măsuri constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi.
Într-adevăr, potrivit art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga durată, în condiţiile în care au fost încheiate şi respectiv, prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului.
Este însă de remarcat faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2003, licenţa de exploatare se acordă prin negociere în baza unei cereri…..titularul licenţei de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare şi o redevenţă minieră, conform prezentei legi. De asemenea, având în vedere şi celelalte dispoziţii din Cap. III al Legii nr. 85/2003 precum şi ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, se constată că, licenţele de exploatare cuprind mult mai multe clauze şi nu doar obligaţia de plată a redevenţei miniere, rezultând cu evidenţă faptul că o parte a acestora sunt negociabile, în timp ce altele (printre care şi plata redevenţei minieră) sunt reglementate, stabilite prin lege, părţile neputând deroga de ele. De altfel, prin licenţele de exploatare nu se stabilesc aspectele legate de modalitatea de calcul a redevenţelor miniere, acestea fiind prevăzute de lege, ci doar obligaţia de plată a acesteia .
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor legale incidente, rezultă că, dacă prevederile licenţelor rămân valabile pe întreaga lor durată în condiţiile în care au fost încheiate (în privinţa clauzelor negociate), titularului licenţei îi revine însă obligaţia plăţii taxelor, redevenţelor şi tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării respectivei licenţe, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare.
Această interpretare este data şi prin Decizia nr. 972/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012 a ÎCCJ în care s-a stabilit că ANRM are obligaţia încheierii de acte adiţionale la cele 47 de licenţe de concesiune pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiţionale (printre care şi cele ale recurentei reclamante) iar încheierea actelor adiţionale de stabilire a redevenţelor nu este condiţionată de acordul de voinţă al A.N.R.M. şi al titularului de licenţă, nefiind deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligaţie, atât pentru A.N.R.M., cât şi pentru titularii de licenţă.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentelor, prevederile privind cuantumul şi modul de calcul al redevenţei miniere aparţin părţii regmentate a contractului de concesiune şi nu părţii negociate.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor nici în ceea ce priveşte faptul că această interpretare ar conduce la efecte retroactive ale legii întrucât, dispoziţiile legale din Legea nr. 262/2009 privesc efectele viitoare ale unei situaţii trecute, respectiv modul de calcul pentru viitor a redevenţelor miniere datorate în baza unor licenţe de exploatare încheiate sub imperiul unei alte legi, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond. Înalta Curte nu-şi poate însuşi nici aserţiunile referitoare la caracterul de normă tranzitorie a prevederilor art. III din din Legea nr. 262/2009, însă îşi însuşeşte pe deplin modul în care instanţa de fond a răspuns acestei critici a recurentei reclamante. De altfel, în această privinţă se constată că recurenta nu a făcut decât să reitereze în calea de atac o apărare de la fond, neaducând nicio critică concretă modului în care, prin sentinţa atacată această apărare a fost înlăturată.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A. în sensul că auditorii au obligaţia ca, în finalul activităţii de verificare, să ia măsuri pentru reîntregirea bugetului entităţii verificate. Înalta Curte îşi însuşeşte întru totul considerentele instanţei de fond potrivit cărora, scopul final al activităţii auditorilor conform Legii 94/1992 este acela de a asigura integritatea bugetului de stat prin verificarea respectarea legii în ceea ce priveşte constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către entităţile supuse controlului exercitat de Curtea de Conturi.
Critica aceluiaşi recurent Fondul Proprietatea S.A. vizând confuzia instanţei de fond între scopul activităţii Curţii de Conturi şi cel al activităţii ANAF, nu este nici ea fondată faţă de actele normative care reglementează atribuţiile celor două instituţii.
În privinţa culpei ANRM invocată de recurenta reclamanată Societatea Naţională a Sării S.A., care avea un drept la acţiune prin care să oblige SNS S.A. să încheie actele adiţionale prin care să modifice condiţiile din licenţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de faptul că a refuzat încheierea actelor adiţionale, deşi a fost notificată de ANRM de mai multe ori în acest sens, recurenta nu face decât să-şi invoce propria sa culpă, aşteptând un demers judiciar pentru a-şi îndeplini o obligaţie legală imperativă.
Contrar susţinerilor acestei recurente, organele de control financiar ale ANAF au confirmat constatările auditorilor publici externi prezentate în Decizia 18/2013 (respectiv faptul că societatea nu a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră în condiţiile legii, respectiv nu a aplicat modul de calcul reglementat la art. I din O.U.G. nr. 101/2007), fapt ce a condus la diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 30.690.354 RON.
Va fi înlăturat şi argumentul ambelor recurente potrivit căruia, în opinia lor, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 nu sunt constituţionale, motiv pentru care a şi fost sesizată Curtea Constituţionala cu soluţionarea acestei excepţii. În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 578/2017, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată în acest dosar ca inadmisibilă. Aşadar, câtă vreme nu s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009, acestea sunt în vigoare, producându-şi efectele.
Aşadar, faţă şi de considerentele Deciziei nr. 972/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012 a ÎCCJ, toate criticile recurentelor referitoare la la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 în privinţa obligativităţii încheierii actelor adiţionale la contractele de licenţă, vor fi respinse ca nefondate.
Cu privire la modul de calcul al redevenţei la produsul sare soluţie, Înalta Curte constată că, în fapt, criticile recurentei Societatea Naţională a Sării S.A. sunt aduse modului în care intimata pârâtă a interpretat dispoziţiile legale şi nu modului în care instanţa de fond a constatat legalitatea măsurii. Astfel, recurenta s-a mărginit să invoce doar la modul general faptul că hotărârea instanţei este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 45 din legea minelor fără a arăta în concret care este greşeala raţionamentului instanţei de fond. Aşa fiind, Înalta Curte, îşi însuşeşte pe deplin modul în care instanţa de fond a constatat legalitatea măsurii intimatei pârâte.
Criticile privind modul în care instanţa de fond a constatat legalitatea măsurilor II.23 şi II.24 din Decizia nr. 18/2013 sunt nefondate.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că constatările pârâtei intimate în sensul că au fost aprobate şi efectuate cheltuieli de personal/salariale peste limitele prevăzute în legea bugetului de stat aferent anilor 2010-2011.
Recurenta arată că întocmeşte un proiect de buget de venituri şi cheltuieli (care este avizat de către Consiliul de administraţie al societăţii şi aprobat de către Adunarea Generala a Acţionarilor), ulterior primind viza de legalitate de la Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Muncii. Recurenta consideră că nu poate fi incriminată de nerespectarea legii bugetului de stat câtă vreme entităţile care au avizat pentru legalitate nu au constatat nicio abatere de la legalitate şi au avizat favorabil proiectul de BVC.
Prin această critică, recurenta nu face decât să transfere propria culpă de nerespectare a dispoziţiilor legale în privinţa bugetului de stat pe anii 2010 şi 2011 în sarcina altor entităţi deşi obligaţia întocmirii unui proiect de buget de venituri şi cheltuieli cu respectarea dispoziţiilor legale îi aparţine integral.
Cu privire la reţinerea instanţei că în cazul acordării adaosurilor salariaţilor societatăţii s-ar fi încălcat prevederile contractului colectiv de muncă, recurenta apreciază că raţionamentul instanţei este greşit, deoarece, în condiţiile în care este ţinută de limitarea legală a cheltuielilor salariale, singurul mod de stimulare al muncii rămâne plata salariului procentual cu producţia realizată, astfel cum prevăd prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii.
Critica recurentei este nefondată întrucât, cu referire la această măsură, instanţa de fond nu a reţinut nelegalitatea acordării adaosurilor la salarii ci doar faptul că, în sensul dispoziţiilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acordarea adaosurilor la salarii trebuia făcută cu respectarea prevederilor din acest contract şi a Codului muncii.
Astfel, instanţa de fond a constatat că societatea reclamantă avea obligaţia de a stabili norme de muncă cu respectarea dispoziţiilor art. 91 din Contractul colectiv şi de asemenea de a aplica forme de salarizare diferită conform art. 162 din Contractul colectiv, aspecte necriticate de către recurenta reclamantă în calea de atac promovată.
Cu privire la masurile II.25 şi II.26 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la presupusa vânzare sub costuri, apreciază că instanţa, prin respingerea apărărilor formulate, a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996 legea concurentei şi ale O.G. nr. 99/2000.
Susţinerile recurentei potrivit cărora, nu a vândut nici un produs şi nu poate vinde nici un produs sub costul de producţie, întrucât procedurile interne privind ofertarea şi încheierea contractelor nu permit acest lucru, având implementat un program informatic care calculează cu exactitate costurile atât în faza de ofertare, antecalculatia de cost şi antecalculatia de preţ, cât şi în faza de postcalcul, după derularea operaţiuni, nu pot fi reţinute.
Astfel, prin actele deduse judecăţii, cu referire la aceste măsuri s-a reţinut că recurenta reclamantă a vândut la export în perioada 2010 - 2012, produse din sare sub costurile înregistrate (costul de producţie inclusiv transportul până la frontieră) şi astfel, nu a realizat venituri în sumă totală de 3.582.669,24 RON.
Înalta Curte constată că, în raport de considerentele deciziei acestei instanţe nr. 2955/13.06.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2010, care viza aceeaşi abatere dar pe anii 2007-2010, aserţiunile recurentei referitoare la programul informatic, cost de producţie, cost total al produsului, nu au relevanţă, întrucât, s-a stabilit în mod irevocabil obligaţia recurentei reclamantei de a vinde la export produsele din sare la preţuri care să nu fie inferioare costurilor înregistrate, care includ costul de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere.
Aşa fiind, în mod legal instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile reclamantei, având în vedere că dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor pe piaţă, conform cărora, este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă produse în pierdere, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 16 lit. a) - c), e) - i), precum şi în cazul produselor aflate în pachete de servicii. Prin vânzare în pierdere, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege orice vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie, astfel cum acesta este definit în reglementările legale în vigoare.
Cu privire la susţinerile recurentei referitoare la contractele încheiate cu CNADR precum şi cele privind neincluderea în preţul de cost a redevenţei miniere aşa cum a fost stabilită de O.U.G. nr. 101/2007, Înalta Curte constată că ele nu au făcut obiectul analizei de legalitate a instanţei de fond, motiv pentru care, controlul judiciar sub acest aspect nu poate fi efectuat.
III.2 În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta intervenientă Fondul Proprietatea S.A, Înalta Curte a analizat criticile formulate de aceasta la măsura nr. I.4 din decizia şi încheierea atacată, împreună cu cele ale recurentei reclamante Societatea Naţională a Sării S.A.
III. 3 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Faţă de toate aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se va respinge recursurile declarate ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A. şi de intervenientul Fondul Proprietatea S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1537 din 28 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2020.