Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
I. Prin Încheierea din data de 6 martie 2020, pronunţată de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de revizuentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. pen.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. pen., formulată de revizuentul condamnat A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând excepţia invocată de revizuentul condamnat A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că această condiţie nu este îndeplinită.
Astfel, în doctrină s-a reţinut că "această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi respectiv remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate." (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pg. 105 " - Condiţia interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.
Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 244 alin. (1) din C. pen. prevăd că inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
În esenţă, din cuprinsul cererii formulate, a rezultat că revizuentul condamnat A. a criticat sintagma "persoane", deoarece textul de incriminare nu face distincţie între categoriile de persoane ce ar putea constitui subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune, fiind incluşi şi funcţionarii publici ce sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu public sau de autoritate publică, fapt ce contravine scopului incriminării faptei, aceasta fiind o faptă regăsită la capitolul infracţiuni contra patrimoniului, nefiind astfel indicat, în mod clar şi neechivoc, obiectul material al infracţiunii chiar în textul de incriminare a normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă din trimiterea la un act cu care textul incriminator aflat în conexiune în vederea existenţei sau inexistenţei infracţiunii.
Analizând aceste critici, prin raportare la relevanţa excepţiei invocate, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei de faţă, dat fiind că textul de lege criticat se referă la elemente de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) din C. pen., iar Înalta Curte nu a identificat o legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât analiza în cadrul cererii de revizuire nu vizează reaprecierea elementelor de tipicitate din perspectiva probatoriului care a fost deja administrat în faţa instanţei de fond şi de apel.
În plus, Înalta Curte constată că, prin excepţia invocată, nu se formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se susţin aspecte care ţin de modificarea sau corelarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepţiei înţelege să le critice.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. pen., cuprinsă în Încheierea din data de 6 martie 2020, pronunţată de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, în termenul legal, revizuentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 17 iunie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data 5 octombrie 2020.
Concluziile apărătorului recurentului revizuent şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 5 octombrie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de revizuentul A. este nefondat.
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea menţionată.
Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.
Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători notează că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.
În cauza dedusă judecăţii, în analiza condiţiilor anterior menţionate, referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. pen. se constată că excepţia a fost invocată de revizuentul A. în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 lit. a) din C. proc. pen.
În speţă, se constată că, raportându-se formal la exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, revizuentul a susţinut că dispoziţiile art. 244 alin. (1) din C. pen. contravin principiului legalităţii incriminării prevăzute de art. 1 din C. pen., art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 alin. (5) din Constituţie fiind lipsite de claritate şi previzibilitate în condiţiile în care textul nu face distincţie între categoriile de persoane ce ar putea constitui subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune, fiind incluşi şi funcţionarii publici ce sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu public sau de autoritate publică, fapt ce contravine scopului incriminării faptei, nefiind astfel indicat, în mod clar şi neechivoc, obiectul material al infracţiunii chiar în textul de incriminare a normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă din trimiterea la un act cu care textul incriminator aflat în conexiune în vederea existenţei sau inexistenţei infracţiunii.
În cauză, din examinarea argumentelor invocate, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate cu privire la art. 244 alin. (1) din C. pen. reprezintă, în realitate, chestiuni de aplicare a legii, atribut care nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, şi nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, analizat din perspectiva argumentelor învederate de recurentul revizuent, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond că obiecţiunile formulate de acesta nici la o examinare formală nu au legătură cu cauza în condiţiile în care nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii în contenciosul constituţional cu privire la dispoziţiile art. 244 alin. (1) din C. pen. (ce incriminează infracţiunea de înşelăciune) şi soluţionarea cererii de revizuire (întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.) formulată de acelaşi revizuent împotriva Sentinţei penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin Decizia nr. 342/A din data de 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Or, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 lit. a) din C. proc. pen. (s-au descoperit fapte şi împrejurări noi, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă, ar fi condus la pronunţarea unei soluţii diametral opuse) în mod evident, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate ce vizează elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) din C. pen. nu poate avea o înrâurire/influenţă directă cu privire la soluţia ce s-ar putea pronunţa în cauză.
Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a revizuentului întrucât analiza în cadrul cererii de revizuire nu vizează reaprecierea elementelor de tipicitate din perspectiva probatoriului care a fost deja administrat în faţa instanţei de fond şi de apel, neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge ca nefondat recursul formulat de revizuentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. pen., cuprinsă în Încheierea din data de 6 martie 2020, pronunţată de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de revizuentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. pen., cuprinsă în Încheierea din data de 6 martie 2020, pronunţată de secţia penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 octombrie 2020.
GGC - CL