Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
I. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea unei sancţiuni disciplinare doamnei A., judecător în cadrul Judecătoriei Oneşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).
II. Hotărârea instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A., judecător în cadrul Judecătoriei Oneşti, sancţiunea disciplinară constând în "avertisment" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din aceeaşi lege.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de disciplină a constatat că, prin încheierea nr. 991 din 10 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Oneşti, judecătorul de cameră preliminară A. a respins ca tardivă plângerea formulată împotriva ordonanţei de clasare din 26 februarie 2018 şi a ordonanţei nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 a prim-procurorului, apreciind că termenul de 20 de zile prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. a început să curgă de la data de 14 martie 2018, când a fost comunicată ordonanţa nr. 39/II/2/2018.
Sub aspectul laturii obiective, instanţa de disciplină a reţinut că pârâta nu a avut în vedere faptul că, la data de 14 martie 2018, a fost comunicată petentului doar ordonanţa de clasare din 26 februarie 2018.
Ordonanţa nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 a prim-procurorului a fost comunicată petentului ulterior, respectiv la data de 11 mai 2018.
Astfel, de la această din urmă dată a început să curgă termenul de 20 de zile prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen.
Susţinerea pârâtei, conform căreia la dosarul penal nu era ataşată dovada de comunicare a ordonanţei nr. 39/II/2/2018, nu a fost primită pentru motivul că Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a emis adresa din 4 iunie 2019, prin care a înaintat, la solicitarea pârâtei, atât dosarul de urmărire penală, cât şi copia dovezii de comunicare a ordonanţei respective.
Referitor la apărarea pârâtei, în sensul că dovada de comunicare a ordonanţei nr. 39/II/2/2018 nu era cusută la dosar la momentul pronunţării, instanţa de disciplină a constatat că, din verificările efectuate în cadrul cercetării disciplinare, a rezultat că pe prima copertă a dosarului de urmărire penală, ataşat la dosarul instanţei, erau capsate atât adresa din 4 iunie 2019, cât şi copia dovezii de comunicare a ordonanţei nr. 39/II/2/2018.
În acest context, s-a apreciat că fapta pârâtei se circumscrie elementului material al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de disciplină a reţinut că pârâta avea obligaţia de a studia cu responsabilitate dosarul penal cu a cărui soluţionare a fost învestită, raportându-se la toate înscrisurile ataşate acestuia.
Împrejurarea că dovada de comunicare a ordonanţei nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 nu era cusută la dosar, ci capsată pe coperta dosarului de urmărire penală nu justifică omisiunea pârâtei.
De asemenea, pârâta putea să observe că plângerea era formulată împotriva unei ordonanţe pronunţate la data de 8 mai 2018, ulterioare datei de 14 martie 2018 la care s-a raportat când a calculat termenul prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen.
Instanţa de disciplină a reţinut că neglijenţa pârâtei a produs consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie având în vedere că soluţia de respingere ca tardivă a plângerii l-a privat pe petent de dreptul la un proces echitabil, în modalitatea îngrădirii accesului la justiţie.
A mai apreciat că volumul de activitate al pârâtei nu este de natură să justifice culpa sa, ci poate fi avut în vedere ca element de circumstanţiere a sancţiunii aplicate.
Prin urmare, instanţa de disciplină a reţinut că fapta pârâtei nu se circumscrie unei culpe scuzabile de natură a înlătura răspunderea sa disciplinară.
III. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de disciplină, A. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii disciplinare.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că atât acţiunea disciplinară, cât şi hotărârea atacată au fost comunicate preşedintelui Judecătoriei Oneşti, deşi comunicarea trebuia făcută numai către judecătorul cercetat disciplinar, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, art. 58 alin. (1) şi art. 62 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii şi cele ale Regulamentului UE 2016/679.
Aceeaşi parte a învederat că excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare a fost respinsă în mod greşit de instanţa de disciplină. În acest sens, a arătat că i-a fost comunicată o copie de pe rezoluţia de începere a cercetării disciplinare care nu era semnată de inspectorul judiciar, nu era avizată, datată şi semnată de directorul Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru Judecători şi nici confirmată de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. Or, aceste cerinţe sunt prevăzute de art. 18 alin. (1) şi art. 31 alin. (3)-(4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie.
Totodată, a susţinut că adresa de înaintare a copiei de pe rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, aflată la dosarul de cercetare disciplinară, este semnată de inspectorul judiciar la data de 30 iulie 2019, când acesta figura în concediu de odihnă, potrivit referatului de la fila x din acelaşi dosar.
Cu privire la motivul de nulitate calificat de instanţa de disciplină ca fiind o apărare de fond, recurenta a învederat că acţiunea disciplinară a fost exercitată şi pentru o faptă ce vizează obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente pentru care nu există un act de sesizare, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, conform art. 24 alin. (3) şi (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie.
Aceeaşi parte a subliniat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 278 din C. proc. pen. şi art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât fapta pentru care a fost sancţionată disciplinar reprezintă o simplă eroare materială în activitatea sa de judecată ce nu poate forma obiectul acţiunii disciplinare.
Recurenta a mai arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 având în vedere că fapta respectivă nu îndeplineşte cerinţele caracterului grav, neîndoielnic şi nescuzabil prevăzute de art. 991 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Totodată, a învederat că Inspecţia Judiciară nu a probat că dovada de comunicare a ordonanţei prim-procurorului era capsată pe coperta dosarului de urmărire penală la momentul pronunţării asupra excepţiei tardivităţii.
De altfel, inclusiv apărătorii intimaţilor şi procurorul de şedinţă s-au raportat la dovada de comunicare din 14 martie 2018, depusă şi numerotată în dosarul de urmărire penală, imediat după ordonanţa prim-procurorului.
A mai susţinut că adresa de înaintare din 4 iunie 2018 şi copia dovezii de comunicare a ordonanţei prim-procurorului nu au fost înregistrate în sistemul Ecris, aşa cum rezultă din fişa dosarului penal nr. x/2020
De asemenea, a subliniat că modul de lucru defectuos al grefierilor arhivari, concluziile puse de apărătorii intimaţilor şi de procurorul de şedinţă în dosarul penal, precum şi neînregistrarea dovezii respective în sistemul Ecris constituie împrejurări care justifică eroarea produsă.
Recurenta a mai învederat că eroarea respectivă este scuzabilă inclusiv prin raportare la volumul sporit de activitate constând în numărul semnificativ de dosare preluate de la un alt complet şi şedinţele de judecată planificate la intervale scurte de timp.
În plus, aceeaşi parte a subliniat că a desfăşurat şi activităţi administrative, fiind delegată cu pregătirea profesională a personalului auxiliar de specialitate şi cu activităţi în cadrul biroului de executări penale.
De asemenea, a arătat că eroarea produsă reprezintă un caz izolat în cariera sa profesională.
Recurenta a mai învederat că nu este îndeplinită nici condiţia producerii unei consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie. În acest sens, a arătat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei.
Or, plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului nu reprezintă o etapă procesuală în care se rezolvă fondul cauzei, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 17 din 19 martie 2007 şi nr. 7 din 17 aprilie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare şi cele ale Deciziei nr. 1174 din 15 septembrie 2011 a Curţii Constituţionale.
În drept, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În apărare, a susţinut că fapta imputată recurentei nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 278 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât acest text de lege vizează erorile materiale din cuprinsul hotărârii, iar nu conduita culpabilă constând în încălcarea cu gravă neglijenţă a unei norme de drept procesual.
Intimata a mai arătat că nu conduc la stabilirea caracterului scuzabil al culpei recurentei circumstanţele constând în deficienţele în activitatea personalului auxiliar, concluziile procurorului de şedinţă, lipsa înregistrărilor în sistemul Ecris şi volumul sporit de activitate.
În acest sens, a subliniat că circumstanţele anterior menţionate nu înlătură obligaţia judecătorului de a studia cu responsabilitate dosarele sale şi de a depune diligenţele necesare pentru corecta lor soluţionare.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, reiterând, în esenţă, susţinerile din cererea de recurs.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, criticile şi apărările formulate în recurs, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că se impune analizarea prioritară a criticilor referitoare la neregularităţile procedurale invocate de recurentă.
Astfel, critica referitoare la comunicarea acţiunii disciplinare şi a hotărârii atacate către preşedintele Judecătoriei Oneşti, deşi este dovedită de înscrisurile anexate cererii de recurs, nu atrage nulitatea hotărârii atacate, de vreme ce aceste acte procedurale au fost comunicate în aceeaşi zi recurentei.
În aceste condiţii, recurenta a avut posibilitatea de a formula apărări împotriva acţiunii disciplinare şi de a formula recurs împotriva deciziei instanţei de disciplină cu respectarea termenului legal.
Critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei nulităţii rezoluţiei de începere a acţiunii disciplinare este nefondată având în vedere că respectarea cerinţelor formale trebuie raportate la exemplarul original al rezoluţiei, iar nu la copia de pe rezoluţia respectivă.
Or, la dosarul de cercetare disciplinară se află, în original, rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, aceasta fiind semnată de inspectorul judiciar, avizată de directorul Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru Judecători şi confirmată de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.
În plus, dosarul de cercetare disciplinară, care include şi exemplarul original al rezoluţiei respective, a fost pus la dispoziţia recurentei în etapa cercetării disciplinare, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 17 septembrie 2019.
Critica referitoare la semnarea adresei de înaintare a copiei de pe rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, într-o zi în care inspectorul judiciar se afla în concediu de odihnă, nu poate fi primită de vreme ce data menţionată pe adresa respectivă nu reprezintă data semnării, ci data comunicării rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare.
Cu privire la susţinerea că acţiunea disciplinară a fost exercitată şi pentru o faptă ce vizează obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente pentru care nu există un act de sesizare, se constată că judecata în faţa instanţei de disciplină a vizat exclusiv abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
De altfel, nerespectarea unei obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente intră în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004. Or, în cuprinsul hotărârii recurate nu există nicio referire la această din urmă abatere disciplinară, recurenta fiind cercetată şi sancţionată numai pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din acelaşi act normativ.
Ca atare, criticile recurentei referitoare la încălcarea dreptului său la apărare sunt nefondate.
Cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, se reţine că, potrivit acestui text de lege, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.
Conform art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Această abatere disciplinară vizează încălcarea normelor de drept material sau procesual, de natură a afecta valabilitatea actelor întocmite de magistrat sau a vătăma în mod grav drepturile ori interesele părţilor şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.
Sub aspectul laturii obiective, se constată că fapta imputată recurentei vizează încălcarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., conform cărora, "persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă."
Încălcarea acestor dispoziţii procesuale este evidentă de vreme ce recurenta a calculat termenul de 20 de zile prin raportare la dovada de comunicare a ordonanţei de clasare din 26 februarie 2018, deşi plângerea viza atât ordonanţa respectivă, cât şi ordonanţa din 8 mai 2018 a prim-procurorului.
Astfel, recurenta nu a avut în vedere faptul că, la data de 14 martie 2018, a fost comunicată petentului doar ordonanţa de clasare din 26 februarie 2018. În schimb, ordonanţa din 8 mai 2018 a prim-procurorului a fost comunicată petentului ulterior, respectiv la data de 11 mai 2018.
Critica conform căreia hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 278 din C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost aplicată sancţiunea disciplinară reprezintă o simplă eroare materială în activitatea de judecată ce nu poate forma obiectul acţiunii disciplinare, nu poate fi primită pentru motivul că lipsa de diligenţă a recurentei a condus la respingerea ca tardivă a plângerii petentului, deşi fusese formulată în termenul legal.
Inexistenţa unei erori materiale în sensul art. 278 din C. proc. pen. rezultă din faptul că şi dacă s-ar fi apelat la procedura reglementată de acest text de lege, soluţia ar fi fost aceeaşi, şi anume respingerea ca tardivă a plângerii.
De altfel, pe calea procedurii reglementate de art. 278 din C. proc. pen. pot fi îndreptate numai erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural care, însă, nu afectează soluţia pronunţată în cauză.
Susţinerea în sensul că a fost încălcat art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 este, de asemenea, nefondată, întrucât fapta imputată recurentei vizează lipsa de diligenţă a acesteia, iar nu raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pe care pronunţat-o.
Ca atare, fapta imputată recurentei se circumscrie elementului material al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
Sub aspectul laturii subiective, trebuie subliniat că grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept material ori procesual, astfel cum rezultă din conţinutul art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Aşadar, pentru existenţa gravei neglijenţe este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de acest text de lege.
Prima condiţie impune ca nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual să aibă un caracter grav. Acest caracter poate fi reţinut atunci când încălcarea normelor de drept au produs consecinţe însemnate asupra înfăptuirii actului de justiţie.
Or, încălcarea art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. întruneşte cerinţa caracterului grav, deoarece calcularea greşită a termenului instituit de acest text de lege a condus la respingerea ca tardivă a plângerii formulate de petent.
Chiar dacă plângerea împotriva ordonanţelor procurorilor nu reprezintă o etapă procesuală în care se rezolvă fondul cauzei, astfel cum s-a statuat prin deciziile indicate de recurentă, petentul a fost privat de dreptul de acces la o instanţă conferit de o normă de drept procesual penal.
A doua condiţie instituită de art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă la caracterul neîndoielnic al nesocotirii normelor de drept material sau procesual.
Această condiţie este, de asemenea, îndeplinită având în vedere că norma de la art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. este clară, nefiind susceptibilă de interpretări diferite în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de 20 de zile.
Ultima condiţie care impune ca nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual să fie nescuzabilă nu este, însă, îndeplinită.
În aprecierea caracterului nescuzabil, etalonul care trebuie avut în vedere este acela al judecătorului diligent, care acţionează cu grijă faţă de interesul public al înfăptuirii justiţiei.
Totuşi, verificarea existenţei abaterii disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanţelor în care a trebuie să lucreze magistratul.
În speţă, lipsa de diligenţă imputată recurentei este rezultatul unui concurs de împrejurări externe conduitei sale, în absenţa cărora eroarea nu s-ar fi produs.
Astfel, pornind de la faptele necontestate de părţi, instanţa supremă reţine că dovada de comunicare a ordonanţei prim-procurorului nu era cusută şi numerotată în dosarul penal şi nici în dosarul de urmărire penală.
De asemenea, dovada de comunicare a ordonanţei prim-procurorului nu era înregistrată în sistemul Ecris.
Totodată, la termenul de dezbateri din dosarul penal, inclusiv reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere ca tardivă a plângerii prin raportare la dovada de comunicare a ordonanţei de clasare.
Or, în condiţiile în care şi reprezentantul Ministerului Public a avut o opinie concordantă soluţiei pronunţate în cauză, raportându-se la aceeaşi dovadă de comunicare la care s-a raportat şi recurenta, rezultă că lipsa de diligenţă imputată acesteia nu reprezintă o eroare macroscopică pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi volumul considerabil de activitate al recurentei în perioada în care a soluţionat dosarul penal respectiv. Astfel, se constată că aceasta a avut pe rol un număr de dosare peste media instanţei la care activează şi a participat la şedinţe de judecată planificate la intervale scurte de timp.
În plus, recurenta a desfăşurat şi activităţi administrative, fiind delegată cu pregătirea profesională a personalului auxiliar de specialitate şi cu activităţi în cadrul compartimentului de executări penale.
Toate aceste circumstanţe relevă că fapta imputată recurentei se circumscrie unei culpe scuzabile ce nu poate atrage răspunderea sa disciplinară în condiţiile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu majoritate, va admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019, pe care o va casa şi, rejudecând, va respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.
Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2020.
Opinia separată
a doamnei judecător B.
Prin prezenta opinie separată îmi exprim convingerea contrară faţă de opinia majoritară în ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare imputate pârâtei.
Apreciez că, în circumstanţele cauzei, astfel cum au fost reţinute în hotărârea instanţei disciplinare şi avute în vedere la pronunţarea prezentei decizii, fapta imputată pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Oneşti, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004").
Împărtăşind opinia şi considerentele deciziei în ceea ce priveşte latura obiectivă a abaterii disciplinare, formularea prezentei opinii separate este fundamentată pe convingerea că sunt întrunite şi celelalte elemente constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv latura subiectivă, producerea unui rezultat vătămător şi existenţa unei legături de cauzalitate.
Analiza condiţiilor de angajare a răspunderii disciplinare este circumscrisă, în speţă, abaterii disciplinare reglementate de dispoziţiile art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform cărora:
"Art. 99. - Constituie abateri disciplinare:
t) exercitarea funcţiei cu [...] gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Art. 991. - [...]
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
Referitor la abaterea disciplinară constând în "exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă", în jurisprudenţa în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor s-a reţinut că această abatere presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii: (i) în exercitarea funcţiei, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât şi penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuţie, forma de vinovăţie impusă de lege este neglijenţa gravă (culpa lata), în sensul că şi omul cel mai puţin avizat, cu un minim de diligenţă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecinţe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare. (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, Decizia nr. 173 din 5 octombrie 2020).
Aşa cum s-a reţinut şi s-a argumentat atât în hotărârea instanţei disciplinare, cât şi în considerentele prezentei decizii, latura obiectivă a abaterii disciplinare este conturată de faptul că pârâta, în soluţionarea cauzei cu care a fost învestită, a nesocotit în mod evident norma de drept procesual de la art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., prin faptul că a calculat termenul de 20 de zile pentru formularea căii de atac de la 14 martie 2018, când a fost comunicată ordonanţa procurorului de clasare din 26 februarie 2018, iar nu de la 11 mai 2018, când a fost comunicată ordonanţa prim-procurorului de clasare din 8 mai 2018, în condiţiile în care calea de atac viza ambele ordonanţe.
Sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare este necesar a se verifica dacă circumstanţele cauzei reflectă o culpă gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.
În condiţiile în care a fost săvârşită fapta, culpa gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă derivă din modul defectuos în care pârâta a instrumentat dosarul cu care era învestită.
Caracterul neîndoielnic şi nescuzabil este conturat de faptul că pârâta, deşi era învestită - aşa cum s-a reţinut expres în încheierea nr. 911 din 10.12.2018 (dosarul de cercetare disciplinară nr. 19-2269 - cu plângerea formulată împotriva Ordonanţei prim-procurorului nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanţei de clasare din 26 februarie 2018, emisă de procuror în dosarul nr. x/2017, a calculat termenul pentru formularea plângerii prin raportare la data de 14 martie 2018, când a fost comunicată prima ordonanţă din 26 februarie 2018.
Superficialitatea de care a dat dovadă pârâta nu poate fi privită ca îndoielnică sau scuzabilă, în condiţiile în care, în primul rând, calea de atac, cu care era învestită în temeiul art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., nu putea să vizeze Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2018, ci numai Ordonanţa prim-procurorului din 8 mai 2018, iar, subsecvent, termenul pentru formularea plângerii împotriva ordonanţei din 8 mai 2018, nu putea fi calculat de la data de 14 martie 2018, anterioară datei emiterii actului contestat.
Aceste circumstanţe demonstrează săvârşirea de către pârâtă a unei erori macroscopice, care nu poate fi justificată de existenţa unui concurs de împrejurări externe conduitei sale. De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea pârâtei în sensul că dovada de comunicare a ordonanţei prim-procurorului nu era cusută şi numerotată în dosarul penal şi nici în dosarul de urmărire penală. Sub acest aspect, probatoriul administrat demonstrează fără dubiu faptul că, prin adresa din 4 iunie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a înaintat dosarul de urmărire penală şi copia dovezii de comunicare a Ordonanţei prim-procurorului din 8 mai 2018, iar verificările efectuate în cadrul cercetării disciplinare confirmă faptul că atât adresa respectivă, cât şi dovada de comunicare a ordonanţei din 8 mai 2018 erau ataşate pe prima copertă a dosarului de urmărire penală, procedură uzitată şi în cazul altor dosare similare cu care a fost învestită pârâta.
Chiar şi în prezenţa acestor apărări, eroarea neîndoielnică şi nescuzabilă săvârşită de pârâtă constă în faptul că, în calculul termenului prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., s-a raportat la o dată a comunicării anterioară emiterii actului ce forma obiectul plângerii cu care era învestită.
Toate aceste circumstanţe relevă neîndoielnic o gravă neglijenţă săvârşită în instrumentarea dosarului penal, care nu poate îmbrăca forma unei culpe scuzabile.
Rezultatul vătămător al gravei neglijenţe constă în lipsirea părţii de posibilitatea de a supune controlului instanţei soluţia de clasare dată în dosarul penal, rezultatul fiind produs de conduita imputată pârâtei ce nu poate fi considerată scuzabilă nici de existenţa unui volum excesiv de activitate în perioada de referinţă, nici de apărările şi sesizarea formulată de pârâtă cu privire la eventuale nereguli în privinţa modului de ataşare a actelor care însoţesc dosarul de urmărire penală şi nici de concluziile procurorului de şedinţă.
În circumstanţele cauzei, prin respingerea, ca tardivă, plângerea nu a fost supusă unei analize pe fond, ceea ce, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în componenta sa referitoare la îngrădirea accesului la justiţie, întrucât, din cauza modului deficitar de exercitare a funcţiei de către magistrat, partea a fost privată de beneficiul unei căi de atac ordinare sau extraordinare apte să îi asigure exerciţiul efectiv al acestui drept.
Vătămarea produsă prin fapta imputată pârâtei prezintă o relevanţă superioară în contextul în care a fost generată de nesocotirea unui drept legitim ce decurge din norme de drept public, în speţă norme de drept penal şi procesual penal, caracterizate de preeminenţa interesului public de protejare a unor valori esenţiale pentru societate, asigurată finalmente prin intermediul actului de justiţie.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii disciplinare, în acord cu instanţa disciplinară, apreciez că, în condiţiile în care pârâta nu a mai fost anterior sancţionată disciplinar, scopul procedurii disciplinare este atins prin aplicarea primei sancţiuni, în ordinea severităţii, prevăzută de art. 100 din Legea nr. 303/2004, constând în "avertisment", care are potenţialul de a atrage atenţia magistratului cu privire la conduita neconformă şi consecinţele pe care aceasta le-a produs şi de a determina evitarea unor neconformităţi viitoare de aceeaşi natură în exercitarea funcţiei.
Pentru aceste considerente, cu opinie separată, apreciez că se impunea următoarea soluţie:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.