Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Hotărârea atacată
Prin decizia nr. 4558 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 4147 din 26 noiembrie 2018 pronunţate de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2014.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice, prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
S-a arătat că una dintre aceste condiţii este ca, în al doilea proces, să nu se invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată; dacă, în al doilea proces, autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri a fost invocată şi instanţa a respins acest motiv de recurs, partea nu mai poate reitera acest motiv pe calea revizuirii, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date acestui motiv de către instanţa de recurs.
Un alt argument, invocat de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, a fost cel potrivit căruia a considera că revizuirea ar fi admisibilă ar presupune ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei de-a doua hotărâri, ci să examineze şi modul de rezolvare de către instanţa de recurs a motivului privind autoritatea de lucru judecat, ceea ce ar fi echivalentă cu exercitarea unui control judiciar, care nu se poate realiza prin intermediul revizuirii, care nu este o cale de atac de reformare, ci de retractare.
S-a reţinut, de asemenea, că cerinţa ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri este impusă de caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în al doilea proces şi de imposibilitatea exercitării controlul judiciar prin intermediul căilor de atac de retractare, iar dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, consacrate de legislaţia şi jurisprudenţa Uniunii Europene, nu pot fi interpretate în sensul existenţei unui drept al justiţiabilului de a avea la dispoziţie două căi de atac de reformare împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti.
Or, se arată în decizia atacată, în speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs, care a pronunţat a doua hotărâre, a examinat pe larg motivul de recurs cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a autorităţii de lucru judecat, raportat la dispozitivul şi considerentele deciziei penale nr. 587/A/15.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
II. Calea de atac formulată
Împotriva hotărârii instanţei de revizuire a declarat recurs revizuentul, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în acord cu dispoziţiile art. 497 din acelaşi cod.
În motivarea cererii de recurs, formulată într-un mod prolix şi redundant, recurentul redă motivele de casare şi, respectiv, argumentele aduse în susţinerea acestora, care, pentru raţiunii de logică juridică şi formală, vor fi sintetizate după cum urmează, păstrându-se, însă, succesiunea prezentării acestora şi modul în care au fost grupate de către recurent:
1. Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4) şi este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6)
În susţinerea acestor motive, recurentul se referă la argumentul instanţei de revizuire, reţinut prin raportare la jurisprudenţa şi doctrina în materie, potrivit căruia una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este aceea ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată.
Recurentul critică acest argument, susţinând că cerinţa pe care se întemeiază nu este prevăzută de lege, ci este stabilită "în jurisprudenţă şi în doctrină", repere care nu constituie izvor de drept în legislaţia română, ceea ce conduce la concluzia că decizia recurată nu cuprinde temeiurile de drept care să fundamenteze soluţia şi, deci, echivalează cu nemotivarea hotărârii, precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, care se subrogă, astfel, în drepturile legiuitorului.
2. Decizia a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, precum şi prin încălcarea normelor de procedură incidente în materie (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8)
În susţinerea acestor motive, recurentul critică argumentul instanţei de revizuire, potrivit căruia revizuirea este o cale de retractare, afirmând că "retractarea este specifică în situaţia în care revizuirea este adresată şi judecată de instanţa care a pronunţat hotărârea (…) pentru că numai emitentul actului îl poate retracta", nu şi în cazul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri, care, susţine recurentul, are un regim juridic aparte.
Aşa fiind, arată recurentul, decizia atacată este "un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea de către instanţa de revizuire a normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public", iar instanţa "a golit de conţinut dreptul la revizuire …, pe de o parte, impunându-mi condiţii nelegale de admisibilitate a cererii mele, şi pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia şi nelegalitatea raţionamentului CAB şi ÎCCJ (din dosarul nr. x/2014) şi perpetuând astfel, încălcarea autorităţii de lucru judecat".
De asemenea, susţine recurentul, "greşelile de judecată mai sus evidenţiate se constituie în încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - instanţa a încălcat drepturile Subsemnatului, ocrotite prin art. 21 din Constituţie şi art. 13 din CEDO (reglementând liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv), precum şi de art. 47 din CDFUE".
3. Decizia recurată încalcă autoritatea (puterea) de lucru judecat a deciziei penale a Curţii de Apel Bucureşti nr. 587/A/2015 (art. 488 alin. (1) pct. 7)
În sprijinul acestui motiv, recurentul susţine că "instanţa de revizuire a înfrânt principiul res judicata şi a validat un raţionament juridic greşit, reţinând că nu sunt în prezenţa unei încălcări a autorităţii de lucru judecat", erijându-se într-o instanţă de control judiciar.
Reluând critica privind suplimentarea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că aceasta "reprezintă un abuz al autorităţii judecătoreşti şi o excedare a competenţelor sale constituţionale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituţiei, dar mai ales a CEDO şi a CDFUE", mai exact "a principiului efectivităţii, astfel cum a fost consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, urmare a aderării României la UE".
III. Apărările intimatei
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.
IV. Considerentele Înaltei Curţi
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Aşa cum s-a arătat mai sus, la cap. I, prin hotărârea atacată s-a reţinut, în esenţă, că cererea de revizuire formulată în cauză nu îndeplineşte condiţia ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, întrucât revizuirea nu este o cale de atac de reformare, ci de retractare.
Din lecturarea cererii de recurs analizate rezultă că, deşi aceasta este întemeiată pe mai multe dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pct. 4-8, astfel cum au fost prezentate mai sus, argumentul principal, invocat de recurent drept temei al fiecăruia dintre cele 5 motive de casare, reprezentând laitmotivul cererii de recurs, îl constituie critica ce vizează motivul (singurul) reţinut de instanţa de revizuire, potrivit căruia cererea de revizuire formulată în cauză nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate, prevăzută pentru cazul contrarietăţii de hotărâri, ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată.
Recurentul critică acest argument, susţinând că cerinţa la care face referire instanţa de revizuire nu este prevăzută de lege, ci este stabilită "în jurisprudenţă şi în doctrină", repere care nu constituie izvor de drept în legislaţia română şi, de aici, întreaga pleiadă de consecinţe vătămătoare pentru recurent, deduse şi invocate de acesta în cuprinsul cererii de recurs, prezentate în cap. II din prezenta decizie.
Criticile formulate de recurent şi motivele de casare pe care acestea le susţin sunt neîntemeiate.
Instanţa va răspunde, în primul rând, criticii principale, repetitive, ce constituie, în realitate, argumentul principal al fiecăruia dintre motivele de casare invocate de recurent, prin care se susţine că cerinţa ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu este prevăzută de lege.
Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Rezultă, din textul legal citat, că posibilitatea de a cere revizuirea, în temeiul art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., este supusă, între altele, condiţiei ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice existenţei lucrului judecat, iar raţiunea reglementării izvorăşte din necesitatea de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluţionării aceleiaşi cauze prin două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorităţii lucrului judecat, precum şi a dificultăţii create prin imposibilitatea executării simultane a hotărârilor pronunţate în aceeaşi pricină.
Totodată, cum corect s-a reţinut şi prin hotărârea recurată, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă aceasta a fost invocată, instanţa să fi omis soluţionarea excepţiei puterii lucrului judecat.
În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de revizuire că cererea formulată de revizuent nu întruneşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege, deoarece, în cel de-al doilea proces, instanţa de recurs a examinat pe larg motivul de recurs cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a autorităţii de lucru judecat, raportat la dispozitivul şi considerentele deciziei penale nr. 587/A/15.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond nu a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Contrar susţinerilor recurentului (revizuent), cerinţa ca cea de-a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat, ea însăşi, asupra autorităţii de lucru judecat nu constituie o condiţie suplimentară, adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Această condiţie este de natura instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioare în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă, în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Instanţa de revizuire nu se poate transforma, deci, în instanţă de recurs, pentru a putea cenzura modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii nu se poate face decât într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii formulate în temeiul cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze, ea însăşi, asupra incidenţei acestei instituţii, şi nu să cenzureze o judecată anterioară.
În raport cu aceste considerente, devine evident că nu sunt întemeiate susţinerile recurentului conform cărora:
1. "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti" (art. 488 alin. (1) pct. 4) şi "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau (…) cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" (art. 488 alin. (1) pct. 6).
S-a arătat, mai sus, că cerinţa ca cea de-a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat, ea însăşi, asupra autorităţii de lucru judecat nu constituie o condiţie suplimentară, adăugată arbitrar de instanţa de revizuire, prin depăşirea atribuţiilor, cerinţelor prevăzute de art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci este o condiţie inerentă instituţiei revizuirii.
De asemenea, nu se poate imputa instanţei de revizuire neîndeplinirea obligaţiei de motivare a soluţiei pronunţate, întrucât teza contrarie rezultă cu evidenţă din cuprinsul hotărârii recurate, ale cărei considerente au fost redate, în rezumat, la cap. I din prezenta decizie.
2. "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" (art. 488 alin. (1) pct. 5) şi "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" (art. 488 alin. (1) pct. 8).
În sprijinul acestor motive, recurentul arată că, prin decizia atacată, au fost încălcate "normele procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) şi (4) C. proc. civ..", instanţa de revizuire impunând condiţii nelegale de admisibilitate a cererii; de asemenea, recurentul susţine că instanţa de revizuire i-a încălcat drepturile "ocrotite prin art. 21 din Constituţie şi art. 13 din CEDO".
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost respectate întocmai de către instanţa de revizuire.
Nici dispoziţiile art. 513 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod nu au fost încălcate prin hotărârea atacată, cum greşit susţine recurentul; dimpotrivă, soluţia pronunţată de instanţa de revizuire este tocmai rezultatul aplicării, în cauza analizată, a regulii de procedură prevăzute de art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".
Dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., invocate de asemenea de către recurent, sunt subsecvente regulii prevăzute de art. 513 alin. (3) din acelaşi cod, fiind aplicabile numai "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire …", ceea ce nu s-a întâmplat, în speţă, instanţa de revizuire constatând că revizuirea nu este admisibilă.
Cu atât mai puţin poate fi pusă în discuţie încălcarea de către instanţa de revizuire a prevederilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum afirmă recurentul.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 455 din 21.12.2010).
Înalta Curte reţine că dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care recurentul (revizuent) a beneficiat în cadrul ambelor procese, în care au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice, în toate gradele de jurisdicţie; acest drept nu deschide, însă, părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurentul, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.
De altfel, chiar în cuprinsul cererii de recurs este citată şi redată, cu titlu exemplificativ, jurisprudenţa CEDO referitoare la principiile susmenţionate, care sunt în vădită contradicţie cu susţinerile recurentului.
3. decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale a Curţii de Apel Bucureşti nr. 587/A/2015 (art. 488 alin. (1) pct. 7)
În sprijinul acestui motiv, recurentul susţine că "instanţa de revizuire a înfrânt principiul res judicata", erijându-se într-o instanţă de control judiciar, cu consecinţa încălcării "principiului efectivităţii, astfel cum a fost consacrat în ordinea juridică unională".
Pentru considerentele prezentate, deja, pentru care au fost respinse celelalte motive de casare, invocate de recurent, nici acest motiv nu poate fi primit, fiind vădit că tocmai respectarea principilor clamate de recurent a reprezentat imperativul care a stat la baza pronunţării soluţiei criticate.
Constatând că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurent nu este întemeiat, hotărârea recurată fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 4558 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 5 octombrie 2020.