Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Regim de maximă siguranță. Încălcarea dreptului la educație. Despăgubiri morale

 

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: dreptul la învățătură

  • pedeapsă privativă de libertate
  • prejudiciu
  • despăgubiri morale

                                                                         Constituție, art. 32

Legea nr. 254/2013, art. 34 alin. (2), alin. (4), art. 45

Declarația universală a drepturilor omului, art. 26

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, art. 2

 

Împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenţie într-unul de maximă siguranţă - care nu îi permitea înscrierea în programul de școlarizare în penitenciarul în care se afla - nu este de natură să justifice avizul negativ asupra cererii acestuia de transfer în cadrul unui alt centru de detenție care asigura un astfel de program, câtă vreme dispoziţiile legale în materie [art. 34 alin. (2) din Legea nr. 254/2013] permit persoanelor condamnate și aflate într-o asemenea situaţie să desfăşoare activități de instruire şcolară şi formare profesională.

Ca atare, în cadrul normativ reprezentat de reglementările interne [art. 32 din Constituţie; art. 34 alin. (4) din Legea nr. 254/2013] şi internaţionale (art. 26 din Declaraţia universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră  dreptul la educaţie şi învăţătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorităţii –pârâte, de a împiedica, pentru motive nejustificate obiectiv, exerciţiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit şi este angajatoare de răspundere delictuală.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces la învăţătură, autoritatea în domeniu trebuia să ţină seama în mod determinant şi de scopul executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni” şi de „formare a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor”. Or, atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absenţa unui nivel de educaţie care să permită înţelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea, incompatibile cu săvârşirea de fapte antisociale.

 

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 606 din 24 martie 2021

 

 I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor-Secţia civilă la data de 13.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, acordarea de daune morale în sumă de 500.000 de lei, pentru încălcarea, de către aceasta, a dreptului la învăţământ şi educaţie.  

2.Sentinţa Tribunalului Bihor

Prin sentinţa nr. 45/C din 01.03.2019, Tribunalul Bihor-Secţia civilă a respins, ca nefondată, acţiunea.

3.Decizia Curţii de Apel Oradea

Prin decizia nr. 5/A din 09.01.2020, Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale; a respins restul pretenţiilor reclamantului; onorariul avocaţial în sumă de 1.567 lei, pentru avocat din oficiu a rămas în sarcina statului.

4.Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

Recurentul-reclamant a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificat de mică, că vinovată de fapta ilicită şi de producerea prejudiciului este pârâta, conform dispoziţiilor art. 1349-1357 Cod civil şi că, întrucât a fost scutit de taxa de timbru, sumele respective nu pot rămâne în sarcina statului, pârâta fiind parte căzută în pretenţii.

Recursul reclamantului nu a fost încadrat în drept.

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către aceasta nici a existenţei vreunui prejudiciu cauzat reclamantului, iar  instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că autorităţile competente au efectuat demersuri pentru a încerca rezolvarea favorabilă a solicitării deţinutului, existând însă impedimente obiective.

Reclamantul nu a atacat încheierea de respingere nr. 254 din 13.08.2018 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar la nivelul Penitenciarului Oradea au fost iniţiate demersuri pentru includerea deţinutului la cursuri şcolare, dar acest lucru nu s-a putut realiza, urmare a imposibilităţii asigurării măsurilor de siguranţă aplicate celor care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă, situație în care se afla reclamantul.

S-a arătat că cererea reclamantului, de înscriere într-un program de școlarizare, a fost rezoluționată favorabil de către educator, dar că a primit aviz negativ din partea comisiei de individualizare și executare a pedepselor privative de libertate din cauza afacerilor judiciare pe care acesta le avea pe rolul instanțelor deservite de Penitenciarul Oradea.

În acest sens a și fost respinsă cererea deținutului A de a fi transferat la Penitenciarul Mărgineni, care asigură program de școlarizare deținuților clasificați în regim de maximă siguranță.

Tot astfel, s-a arătat că cererea de transfer a fost înaintată către Serviciul de Evidență și Transfer Deținuți din cadrul D.S.D.R.P.- A.N.P., însă răspunsul asupra solicitării a fost negativ din cauza multiplelor afaceri judiciare la instanțele deservite de Penitenciarul Oradea.

A pretins recurenta-pârâtă că daunele morale solicitate sunt nesusținute, în contextul în care reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate, mai exact, în ce fel și care anume valori au fost lezate.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 08.07.2020, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului propriu,  respingerea recursului pârâtei.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 28.07.2020, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de nulitate a recursului reclamantului pentru neîncadrarea în cazurile reglementate de art. 488 Cod procedură civilă şi a arătat că nu sunt respectate dispoziţiile art. 486 alin. 1 lit. d din acelaşi cod.

 Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 12.08.2020, recurentul-reclamant a solicitat lămuriri/clarificări de la Tribunalul Bihor privind transferul său între penitenciare.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 23.07.2020, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului reclamantului.

 II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1) Recursul reclamantului care a pus în discuție, în principal, cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, urmare a admiterii căii de atac exercitate de acesta, a dedus judecăţii critici neîncadrabile în drept, aspect constatat ca atare prin raportul întocmit şi prin încheierea de admitere în principiu din 27.01.2021.

Aceasta, în contextul în care nu a fost indicat vreun motiv de casare din cele reglementate de art. 488 Cprciv și nici nu au fost prezentate aspecte susceptibile de o asemenea încadrare, câtă vreme reclamantul doar a pretins că suma ce i-a fost acordată este „nejustificat de mică”, fără să indice vreo normă sau vreun criteriu de legalitate care ar fi operat în dimensionarea despăgubirilor morale și pe care instanța de apel să nu-l fi luat în considerare.

În același sens, au fost constatate afirmațiile recurentului, conform cărora întrucât a fost scutit de taxă de timbru și avocat, cheltuielile respective nu pot rămâne în sarcina statului, deoarece ele nu corespund soluției instanței, care să fie cenzurabilă ca atare, câtă vreme potrivit deciziei atacate, în sarcina statului a rămas doar onorariul avocatului din oficiu (ca formă de asigurare a ajutorului public judiciar), în timp ce taxa de timbru nu i-a fost pusă în sarcină reclamantului în faza apelului, pentru a fi atrasă incidența art. 18 din OUG nr. 51/1998, de care s-a prevalat acesta.

În consecință, în ce privește recursul reclamantului, făcându-se aplicarea dispoz. art. 489 alin. 2 C.pr.civ., s-a constatat nulitatea acestuia. 

2)  Referitor la recursul pârâtei, analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

 - Susținerea pârâtei conform căreia, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a ţinut seama de existenţa unor motive obiective care au împiedicat autorităţile competente să asigure dreptul la educaţie al reclamantului, nu poate fi primită.

Astfel, în sprijinul acestei critici, recurenta face trimitere la împrejurări care nu pot fi asimilate unor motive obiective şi care, pentru a fi exoneratoare de răspundere civilă delictuală ar trebui să corespundă exigenţelor forţei majore sau cazului fortuit în sensul dispoziţiilor art. 1.351 din C.civ.

În acest sens, se constată că dimpotrivă, fără a releva aspecte care să fi împiedicat realizarea obligaţiilor în aşa fel încât să nu angajeze răspunderea, pârâta se prevalează, în realitate, de o proprie culpă în modalitatea de soluţionare a cererii de înscriere într-un program de şcolarizare a reclamantului.

Aceasta, în contextul în care, aşa cum arată recurenta însăși, educatorul din cadrul penitenciarului a rezoluţionat cererea reclamantului „cu recomandarea pentru învăţământ” şi întrucât deţinutul se afla într-un regim de executare de maximă siguranţă care nu-i permitea înscrierea în programul de şcolarizare din Penitenciarului Oradea, acesta a făcut cerere de transfer la Penitenciarul Mărgineni (cel care asigura program de şcolarizare pentru deţinuţi clasificaţi în regim de maximă siguranţă).

În loc să dea curs cererii de transfer pe care i-a înaintat-o Penitenciarul Oradea, Autoritatea Națională a Penitenciarelor, prin Serviciul Evidenţă şi Transfer Deţinuţi, a dat un aviz negativ, cu motivarea că „deţinutul are multiple afaceri judiciare la instanţele deservite de acest penitenciar”.

Or, un astfel de argument nu este unul apt să îngrădească exerciţiul unui drept fundamental, cum este cel referitor la instituire şi educaţie.

Pe de o parte, referirea generică la existenţa „afacerilor judiciare”, fără a se arăta în ce constau acestea, nu este de natură, în sine, să justifice măsura având în vedere că judecata în cauzele civile se realizează, de regulă, fără prezenţa personală a părţilor și de asemenea că, în procesele penale, prezenţa părţilor este obligatorie doar în condiţii anume prevăzute de lege (astfel cum rezultă din art. 96 C.pr.pen.).

Pe de altă parte, în ce priveşte realizarea transferului propriu-zis, există cadru legal care permite realizarea în concret a măsurii pentru motive întemeiate (art. 45 din Legea nr. 254/2013), cum este şi cel privitor la desfăşurarea activităţilor şcolare.

Justificarea în sensul menţionat anterior a avizului negativ la transfer este cu atât mai lipsită de temei cu cât educatorul penitenciarului, în propunerea pe care a făcut-o în vederea înscrierii deţinutului în programul de şcolarizare, a făcut referire şi la adeverinţa din care rezulta că acesta apare înregistrat „cu abandon şcolar, în anul 1995-1996, clasa I- semestru I”, fiind necesară, așadar, continuarea educației școlare.

- Celălalt aspect învederat, în legătură cu neatacarea, de către reclamant, a încheierii de respingere nr. 254 din 13.08.2018 a Judecătorului de supraveghere a privării de libertate, nu este nici acesta de natură să demonstreze, cum susţine recurenta, un impediment obiectiv în realizarea accesului efectiv la instrucţie al reclamantului.

Împrejurarea că nu a fost epuizat, cum s-a arătat, exercițiul căilor de atac (contestaţia) împotriva încheierii prin care s-a respins o plângere a reclamantului nu este relevantă şi nu se constituie într-un fine de neprimire în faţa instanţei civile, raportat la ceea ce face obiectul judecăţii – respectiv, pretinderea de despăgubiri pentru nesocotirea unui drept fundamental recunoscut ca atare prin norme interne cu rang constituţional şi norme convenţionale europene.

Un astfel de demers în faţa instanței civile nu este condiţionat, sub aspectul admisibilităţii, de epuizarea unor proceduri prealabile sau căi de atac prevăzute de alte jurisdicţii (în speţă, cea penală).

Cu atât mai mult, este lipsită de orice temei formularea unei astfel de critici cu trimitere la încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din 15.08.2018, faţă de conţinutul concret al acesteia din care rezultă că, în realitate, s-a constatat că nu există o măsură a administraţiei Penitenciarului Oradea care să poată fi criticată în cadrul plângerii, nefiind emis niciun act „prin care să se încalce, să se restrângă, să se îngrădească dreptul acestuia la învăţătură” şi că „de altfel, deţinutul a solicitat transferul pentru şcolarizare, la Penitenciarul Mărgineni”. Ca atare,  cu luarea în considerare a acestor elemente, soluţia a fost de respingere a plângerii ca lipsită de obiect.

În acest context, apărarea pârâtei-recurente conform căreia nerezolvarea favorabilă a cererii reclamantului s-ar fi datorat şi neepuizării exerciţiului căii de atac împotriva încheierii menţionate anterior este una lipsită de pertinenţă şi care nu-i susţine în niciun fel poziţia procesuală.

- Tot astfel, împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenţie într-unul de maximă siguranţă nu era de natură să justifice avizul negativ asupra cererii, câtă vreme dispoziţiile legale în materie (art. 34 alin. 2 din Legea nr. 254/2013) permit persoanelor condamnate și aflate într-o asemenea situaţie să desfăşoare activități de instruire şcolară şi formare profesională.

- Critica potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume valori au fost afectate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora existenţa prejudiciului este prezumată în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

Ca atare, în cadrul normativ menţionat, reprezentat de reglementările interne (art. 32 din Constituţie; art. 34 alin. 4 din Legea nr. 254/2013) şi internaţionale (art. 26 din Declaraţia universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră  dreptul la educaţie şi învăţătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorităţii –pârâte, de a împiedica, pentru motive nejustificate obiectiv, exerciţiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit şi este angajatoare de răspundere delictuală.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces la învăţătură, autoritatea în domeniu (ANP) trebuia să ţină seama în mod determinant şi de scopul executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni” şi de „formare a unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor”.

Or, atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absenţa unui nivel de educaţie care să permită înţelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea, incompatibile cu săvârşirea de fapte antisociale.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.