Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Articole având ca subiect aspecte legate de viața privată. Limitele libertății de exprimare. Criterii de analiză

 

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: libertatea de exprimare

  • eiață privată
  • eubiect de interes public
  • emisiune tv
  • despăgubiri morale

 

C.civ., art. 72, art. 73, art. 75, art. 253, art. 1349,

art. 1357, art. 1372, art. 1382

CEDO, art. 8, art. 10

 

Criteriul notorietăţii şi cel al contribuţiei pe care un articol publicat o aduce unei dezbateri de interes general sunt două criterii determinante oricărei judecăţi menită să pună în balanţă protecţia vieții private - drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din Convenția europeană - şi libertatea de exprimare – ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din aceeași convenție.

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a decis că numai prin respectarea „îndatoririlor şi responsabilităţilor”ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcția sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputației şi drepturilor altor persoane şi prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în înțelesul dat acestei noţiuni în jurisprudența sa. Dacă există un drept al publicului  de a fi informat, „drept esenţial într-o societate democratică” şi care, în anumite circumstanţe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor aspecte ale vieţii private ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre personalități politice, nu se poate spune că publicaţiile ce au ca obiect unic satisfacerea curiozităţii unui anumit public, privitor la detaliile vieţii private ale unei persoane, oricare ar fi  notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate.

În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică, fie în virtutea funcție deţinute (cazul oamenilor politici, care se află  în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acţiunilor proprii ale persoanei în cauză, care alege să-şi facă publică viaţa privată.

Prin urmare, în cadrul acțiunii prin care se reclamă încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată produsă prin publicarea unor materiale prin intermediul site-urilor de internet și care au făcut subiectul unor emisiuni tv, cea dintâi analiză a instanţei trebuia să fie cea subordonată utilizării criteriului notorietăţii şi al interesului public/general căruia îi puteau servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV şi materialele publicate. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni, de natură să confirme personalitatea publică a părții reclamante sau, cel puţin, o notorietate a acesteia şi eventualul interes public al dezbaterii subiectelor de viaţă privată a acesteia, puteau îndreptăţi realizarea în continuare a unei analize de conţinut a materialelor incriminate spre a decide dacă, pe baza acestuia se impunea/justifica luarea măsurilor pozitive de limitare a libertăţii de exprimare.

Aşadar, mai înainte de a privi în conţinutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj utilizat, existenţa unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăţi de valoare, conţinutul favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanţa avea de făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de protecţie a vieţii private aplică reclamantei, în condițiile în care aceasta îl invocă pe cel mai exigent, declarându-se o persoană non publică, cu un statut social şi profesional dobândit în condiţii obişnuite, diferit de cel al  persoanelor care caută, doresc, urmăresc şi intră în mod voit sau măcar acceptă atenţia presei mondene. Conjugat acestei analize, instanţa era, deopotrivă, ţinută să verifice în ce măsură, chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate, se putea justifica dezbaterea în public a unor subiecte care ţin exclusiv de viaţa privată a acesteia  în sensul cel mai restrâns al termenului.

 

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 268 din 10 februarie 2021

 

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III a civilă, la data de 28.11.2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Societatea B. SA şi C.: a) constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viața privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare şi mincinoase de către pârâte; b) atragerea răspunderii delictuale a pârâtelor în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata unei sume de 500.000 euro, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusa drepturilor la onoare demnitate, reputaţie, imagine şi viața privată; c)obligarea pârâtelor la publicarea pe cheltuiala lor a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată intr-un ziar de largă circulaţie, precum şi publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul pârâtei persoana juridică; d) obligarea pârâtelor de a înlătura toate articolele, materialele şi postările referitoare la reclamantă şi soţul său, de pe site-urile sale; e) obligarea pârâtelor ca pe viitor să nu mai pună în spaţiul public niciun fel de informaţii sau imagini ale reclamantei şi soţului său; f) interzicerea pârâtei persoana fizică să mai folosească numele de „A”.       

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, art.73 , art. 75, art. 253, art.1349, art. 1357, art.1372, art.1382 Cod civil, art. 192, art. 451 Cod procedură civilă, art. 6, art.8 CEDO.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2154 din 29.11.2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1796/A din 19.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., a constatat că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţa privată şi dreptul la demnitate, a obligat pârâta C. la plata, către reclamantă, a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale şi a păstrat celelalte dispoziţii ale instanţei, de respingere a celorlalte cereri, precum şi de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâta B. SA.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

 Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, reclamanta A., formulând următoarele critici de nelegalitate :

Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind obligaţiile radiodifuzorului, în sensul că a reţinut că pârâtele au prezentat nişte judecăţi de valoare care au la bază anumite fapte concrete, în condiţiile în care cele prezentate de pârâte au fost pure invenţii, menite să creeze subiecte de presă şi să o discrediteze pe reclamantă. În cauză nu este vorba de exagerări permise, nici de judecăţi de valoare, ci de scenarii inventate. Susţinerile că reclamanta este o materialistă, care a fost trimisă în Africa să pună mâna pe un milionar, căruia apoi i-a întors spatele când se afla în spital, sunt de natură să afecteze dreptul la imagine, fiind

încălcate dispoziţiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Curtea europeană a recunoscut în manifestarea libertăţii de exprimare a ziariştilor o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare doar dacă judecăţile lor de valoare au o bază factuală, respectiv se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută de publicul larg prin surse de informare. În jurisprudenţa Curţii, chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală şi, de asemenea, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.

Reclamanta afirmă că, în prezenta cauză, nu există o minimă bază factuală cât priveşte afirmaţiile relative la căsătoria sa, la relaţia de interes cu defunctul soţ sau la abandonarea acestuia pe patul de spital. Aceasta acceptă că poate fi catalogată ca exagerare a presei formula „bomba sexy”, dar consideră că nu pot fi la fel calificate acuzaţiile de căsătorie din interes ori de abandonare a muribundului. Afirmă că acestea nu pot constitui judecăţi de valoare, ci doar acuzaţii lipsite de o bază factuală, menite să o discrediteze.

Consideră, de asemenea, prejudiciabilă afirmaţia mincinoasă că soţul său era un drogat, după cum nici ea nu este bombă sexy, văduva sau frumoasa blondă care s-a afişat cu diverşi bărbaţi, femeie care a venit pentru bani, care a tăiat şi spânzurat, ci o este o persoană realizată profesional, cu statut social diferit de nivelul emisiunilor şi articolelor prezentate. De aceea, în prezenţa acestor acuzaţii şi în lumina art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, pârâta persoană juridică era datoare să solicite dovezi că reclamanta s-ar fi căsătorit din interes ori că şi-a abandonat soţul pe patul de moarte.

În plus, potrivit art. 32 din aceeaşi reglementare, nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private.

Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor privind respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, respectiv dispoziţiile art. 71, 72, 73, 74 literele d) şi f), art. 252 Cod civil, nesancţionând acuzaţiile grave la adresa reclamantei şi a soţului, întinarea memoriei acestuia, acuzat de vicii grave ilegale, de comportament imoral, prezentarea reclamantei ca o persoană imorală care a urmărit doar obţinerea banilor soţului.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind dreptul la viaţa privată şi libertatea de exprimare. Referitor la materialele în care se fac publice informaţii legate de comportamentul recurentei în viaţa privată şi de familie, nu există temei legal pentru a se considera că a existat un interes public în difuzarea acestora. Instanţa de apel, deşi analizează dispoziţiile legale menţionate din perspectiva faptului că recurenta nu este o persoană publică, trece peste jurisprudenţa CEDO care reţine în mod expres că notorietatea trebuie să fie relevantă, dar şi peste faptul că informaţiile furnizate nu se circumscriu unui interes public legitim, ci unei simple curiozităţi specifice unui public avid de senzaţional. De asemenea, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că dreptul la liberă exprimare a fost exercitat excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.

Invocând jurisprudenţa CEDO din cauze precum Axel Springer AG împotriva Germaniei sau von Hannover împotriva Germaniei (2004), reclamanta a criticat neutilizarea criteriului notorietăţii şi al contribuţiei la o dezbatere de interes general a informaţiilor şi emisiunilor difuzate de pârâta persoană juridică, în analiza instanţei de apel asupra libertăţii de exprimare a acesteia/protejarea drepturilor ataşate persoanei (dreptul la demnitate, dreptul la viaţă privată, la onoare), ea afirmând că nu este o persoană publică, după cum nici emisiunile şi materialele difuzate de pârâtă nu dezbăteau subiecte relevante din punct de vedere al interesului general. Cel mult, în jurisprudenţa Curţii europene se admite că poate fi considerată o contribuţie la dezbaterea de interes general informaţia legată de viaţa privată a unei persoane publice, dar doar în circumstanţe speciale, în măsura în care se întrevede o legătură între viaţa privată şi interesul general al societăţii (cauza von Hannover împotriva Germaniei) şi cu condiţia de a nu se aduce atingere demnităţii umane.

Când, însă informaţiile furnizate constituie doar afirmaţii cu caracter personal sau intim, când se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă, fără nicio legătură cu interesul general legitim, restrângerea libertăţii de informare apare ca fiind justificată, chiar dacă persoanele se bucură de o anume notrietate.

În jurisprudenţa CEDO, cele două criterii sunt aplicate simultan (cel al notorietăţii şi al contribuţiei subiectului la o dezbatere de inters general), acceptându-se că şi în cazul unei notorietăţi necontestate a persoanei vizate, dreptul la viaţă privată nu trebuie expus, sub pretextul exercitării dreptului la liberă exprimare.

Reclamanta afirmă că, deşi a invocat în faţa instanţei de apel faptul că nu există interesul legitim al publicului (cum a fost el explicat în jurisprudenţa CEDO) de a afla cu cine îşi petrece ea timpul după moartea soţului pe patul de spital, viciile acestuia, aceasta pare că a acceptat contrariul, în pofida faptului că reclamanta nu a pus niciodată informaţii în spaţiul public despre viaţa intimă, nu a prezentat condiţiile în care şi-a cunoscut soţul, nu a prezentat absolut nimic privitor la starea lui de sănătate. Aşadar, este îndreptăţită concluzia că, în absenţa existenţei unui interes public legitim pentru toate informaţiile care ţin de viaţa sa privată, a existat o încălcare a dreptului garantat de art. 8 din CEDO.

Instanţa de apel nu a analizat în mod corect dispoziţiile legale privind obligaţia presei de a acţiona cu bună-credinţă şi de a proteja reputaţia subiectului de presă, limitările impuse de legiuitor sau noţiune de interes public.

În esenţă, subsumat acestei critici, recurenta a reamintit consideraţiile teoretice şi generale desprinse din jurisprudenţa CEDO, prezentate şi în susţinerea precedentelor sale motive de nelegalitate a deciziei atacate, reafirmând că soluţia instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 32 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, Codul de deontologie jurnalistică, respectiv deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, sub aspectul reţinerilor în privinţa nedovedirii prejudiciului (jurisdicţia constituţională reţinând că, pe tărâmul art. 1357 Cod civil, cel vinovat de săvârşirea faptei ilicite este ţinut să răspundă pentru culpa cea mai uşoară). Prin urmare, încălcările nu necesită atingerera unui anume nivel de gravitate pentru angajarea răspunderii.

Cuantumul despăgubirilor acordate este nejustificat în raport cu prejudiciul şi suferinţa produse, care trebuie privite prin raportare la particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, la caracterul şi importanţa valorilor lezate, existenţa prejudiciului fiind circumscrisă aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.

Solicită să fie avute în vedere împrejurări precum faptul că reclamanta este o persoană respectată la nivelul comunităţii, gravitatea deosebită a afirmaţiilor făcute, rezonanţa acestora în mass-media,  suferinţele efective îndurate, inclusiv când a fost nevoită să explice cunoscuţilor motivele pentru care era prezentată într-un mod atât de degradant.

5. Apărările formulate în cauză

 Recursul a fost comunicat intimatelor la datele de 17.07.2020 (Societatea B. SA), respectiv 21.07.2020 (C.).

La data de 10.08.2020, intimata-pârâtă SC B.SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că primele trei puncte din cele 5 deduse judecăţii prin intermediul memoriului de recurs fac referiri generale, de principiu, la jurisprudenţa CEDO, care a fost avută în vedere şi aplicată în mod corect de către instanţele anterioare. În acest sens, se învederează că recurenta nu precizează dacă şi în ce modalitate această practică ar fi fost greşit interpretată sau aplicată, ci se limitează la a repeta şi cita diverse pasaje din practica europeană în materia dreptului la liberă exprimare. Astfel, deşi recurenta invocă un număr de cinci critici de nelegalitate, în realitate, aceasta dezvoltă, în cadrul recursului, motive de netemeinicie ale deciziei atacate, fiind nemulţumită de modul în care instanţa de apel a argumentat soluţia prin raportare la temeiurile de drept invocate de părţi, la practica CEDO şi la probatoriul administrat.

În ce priveşte emisiunile difuzate pe postul de televiziune X., în mod corect instanţele anterioare au analizat conţinutul acestora şi au aplicat normele de drept material incidente, raportându-se la elementele esenţiale ale cauzei, respectiv faptul că recurenta nu a fost identificată în mod direct în cadrul emisiunilor, informaţiile difuzate proveneau de la persoana invitată în platou (intimata C.), având strict legătură cu viaţa privată a acesteia, limbajul folosit nu a fost unul vulgar sau indecent, nu au fost contestate anumite elemente factuale din emisiune, moderatorul nu a comentat numai informaţiile provenite de la o terţă sursă, fără să aducă completări de vreun fel acestora.

Referitor la articolele publicate pe internet, imaginile respective au fost preluate din spaţiul public, unde însăşi reclamanta le-a postat.

Referitor la presupusa nesocotire a deciziei nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, aceasta priveşte o chestiune legată de art. 226 alin. 1 Cod penal, iar nu o chestiune de drept privind formele vinovăţiei şi răspunderea civilă delictuală.

Referitor la critica privind cuantumul daunelor morale, aceasta nu poate fi supusă recursului, reprezentând o chestiune de netemeinicie ce implică administrarea de probatorii, iar nu stabilirea modalităţii de aplicare sau interpretare a legii.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al acestuia, potrivit celor ce urmează:

Prealabil analizei, se impune observaţia că, în majoritatea lor, criticile de nelegalitate împotriva hotărârii din apel au vizat soluţia dată cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei-persoană juridică, în timp ce soluţia adoptată în privinţa pretenţiilor ce au vizat-o pe pârâta – persoană fizică (C.), care a fost una favorabilă în urma judecăţii din apel, a fost contestată doar sub aspectul cuantumului redus al despăgubirilor acordate. Pe cale de consecinţă, de aceeaşi manieră se vor reflecta şi efectele hotărârii din recurs în ceea ce priveşte decizia supusă controlului judiciar.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor chemate în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine şi viaţa privată, produse prin faptele acestora de publicare prin intermediul site-urilor de internet ale pârâtei persoană juridică ori de găzduire a unor emisiuni la care a fost invitată pârâta persoană fizică, a unor materiale având toate ca temă subiecte din viaţa privată a reclamantei, ce au fost prezentate/discutate într-o manieră considerată de aceasta ca denigratoare, defăimătoare, ironică, batjocoritoare şi chiar mincinoasă, la  adresa sa şi a defunctului său soţ.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtelor – ca drept ale cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului– şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speţă a dreptului reclamantei la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.

Deşi a admis că toate „relatările” indicate de reclamantă au privit exclusiv aspecte care ţin de viaţa privată a acesteia, prima instanță a respins acţiunea, concluzionând asupra neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale. În esenţă,  tribunalul şi-a argumentat soluţia pe necontestarea de către reclamantă a faptelor obiective relatate, pe conţinutul materialelor ce a inclus, în mare, judecăţile de valoare ale invitatei emisiunii, C., fără să presupună utilizarea unui limbaj vulgar sau indecent, luând în considerare doza de exagerare permisă, specifică articolelor din lumea presei, respectiv, absenţa unui impact major asupra publicului, dată fiind publicarea articolelor pe site-uri de internet ori difuzarea informaţiilor la o televiziune cu profil specific presei mondene (TV X.).

În controlul judiciar asupra hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a confirmat soluţia acesteia cât priveşte pretenţiile îndreptate împotriva pârâtei-persoană juridică, în esenţă, cu o argumentare identică, axată pe limbajul utilizat  (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare specifică articolelor de presă), pe conținutul concretizat în judecăți de valoare, pe caracterul public al fotografiilor utilizate, pe existenţa unei baze factuale.

Deşi considerentele instanţei de apel au fost însoţite de trimiteri consistente la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea concretă a dispoziţiilor art. 10 şi 8 din Convenţie şi deşi reţine că apelanta criticase inclusiv o greşită aplicare de către tribunal a jurisprudenţei instanţei de contencios european la cazul dedus judecăţii, se constată că lipseşte cu totul din analiza instanței de apel (ca, de altfel, şi din aceea  a primei instanțe), utilizarea celor două criterii determinante oricărei judecăţi menită să pună în balanţă protecţia vieții private şi libertatea de exprimare, respectiv criteriul notorietăţii şi cel al contribuţiei pe care un articol publicat o aduce unei dezbateri de interes general.

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a subliniat că „îndatoririle şi responsabilitățile inerente” exerciţiului libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie impun jurnaliștilor ca în relatările pe care ei le fac privitoare la problemele de interes general, să acţioneze cu bună-credinţă, aşa încât să furnizeze informații exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Într-o formulă sintetică, Curtea a decis că numai prin respectarea „îndatoririlor şi responsabilităţilor”ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcția sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputației şi drepturilor altor persoane şi prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în înțelesul dat acestei noţiuni în jurisprudența sa (Tammer c. Estonia, 2001). Dacă există un drept al publicului  de a fi informat, „drept esenţial într-o societate democratică” şi care, în anumite circumstanţe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor aspecte ale vieţii private ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre personalități politice (Edition Plon c. France, 2004), nu se poate spune că publicaţiile ce au ca obiect unic satisfacerea curiozităţii unui anumit public, privitor la detaliile vieţii private ale unei persoane, oricare ar fi  notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate (Company y Diez de Revenga et Lopez G. Perona c. Spania, 2000).

În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică, fie în virtutea funcție deţinute (cazul oamenilor politici, care se află  în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acţiunilor proprii ale persoanei în cauză, care alege să-şi facă publică viaţa privată.

Cu referire la judecata înfăptuită de curtea de apel, Înalta Curte mai reţine că în calea de atac promovată împotriva hotărârii de primă instanţă, reclamanta a contestat pretinsa bază factuală a materialelor scrise şi televizate supuse analizei (cu referire la acuzaţiile de căsătorie din interes, abandonarea muribundului, acuzaţiile de consum de substanţe interzise de către soţul decedat), susţinând că este vorba despre invenţii, minciuni, scenarii inventate, menite să  o discrediteze şi să creeze audienţă, care ar fi impus furnizarea de dovezi adecvate, aceasta subliniind că activitatea nelegală a pârâtelor nu este justificată absolut prin nimic, de vreme ce ea nu este o persoană publică.

În apărările sale din apel, pârâta SC B. SA, a susţinut (prin întâmpinarea formulată), că reclamanta ar fi intrat în atenţia publicului larg prin mediatizarea relaţiei sale cu D., soțul decedat, care ar fi oferit detalii despre ea şi fotografii ale sale unor publicaţii mondene. De asemenea, a invocat faptul că reclamanta se foloseşte în scopuri comerciale de imaginea sa, adresându-se publicului larg prin intermediul rețelelor de socializare, unde încarcă fotografii care o înfăţişează.

Prin urmare, chemată fiind să dezlege cazul dedus judecăţii, prin punerea în balanţă a celor două valori egal ocrotite prin Convenţie, cea dintâi analiză a instanţei de apel trebuia să fie cea subordonată utilizării criteriului notorietăţii şi al interesului public/general căruia îi puteau servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV şi materialele publicate, indicate prin acţiunea reclamantei. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni – puse în discuţie în confruntările scrise ale părţilor litigante – de natură să confirme personalitatea publică a reclamantei sau, cel puţin, o notorietate a acesteia şi eventualul interes public al dezbaterii subiectelor de viaţă privată a acesteia, puteau îndreptăţi realizarea în continuare a unei analize de conţinut a materialelor incriminate, singura de altfel ce a fost realizată de ambele instanţe de fond, spre a decide dacă, pe baza acestuia (a conţinutului în sine) se impunea/justifica luarea măsurilor pozitive de limitare a libertăţii de exprimare a pârâtelor prin impunerea sancţiunilor solicitate prin cererea dedusă judecăţii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, se înţelege, concluzia primei instanţe, în sensul că subiectele din materialele incriminate au privit exclusiv viaţa privată a reclamantei, nu a fost nici contestată în calea de atac a apelului şi nici infirmată ori contrazisă în vreun fel de instanţa de control judiciar.

Aşadar, mai înainte de a privi în conţinutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj utilizat, existenţa unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăţi de valoare, conţinutul favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanţa avea de făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de protecţie a vieţii private aplică reclamantei, observând că aceasta  îl invocă pe cel mai exigent, declarându-se o persoană non publică, cu un statut social şi profesional dobândit în condiţii obişnuite (arhitect), diferit de cel al  persoanelor care caută, doresc, urmăresc şi intră în mod voit sau măcar acceptă atenţia presei mondene. Asupra  acestor aspecte şi pe baza evaluării probatoriilor, instanța de apel avea a se pronunţa luând în considerare susţinerile reclamantei, dar, deopotrivă, şi apărările pârâtelor.          

Conjugat acestei analize, instanţa de apel era, deopotrivă, ţinută să verifice în ce măsură, chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate (dacă stabilea o asemenea concluzie), ajunsă în atenţia publicului prin furnizarea de date, informaţii, imagini cu contribuţia soţului defunct, se putea justifica dezbaterea în public a unor subiecte care ţin exclusiv de viaţa privată a acesteia (potrivit statuării neschimbate a tribunalului) în sensul cel mai restrâns al termenului, cum sunt cele legate de resorturile interne şi condiţiile realizării căsătoriei reclamantei cu soţul, în prezent decedat, neîngrijirea acestuia pe durata bolii, petrecerea timpului liber de către reclamantă ulterior decesului soţului, gestionarea problemei rămăşiţelor pământeşti ale defunctului, raporturile reclamantei cu familia acestuia.  Tot astfel, avea a determina în ce măsură nivelul de informaţii privitoare la reclamantă şi fotografiile ce o înfăţişau, furnizate de soţul său legitimau o dezbatere publică asupra unor subiecte cu grad ridicat de intruziune în sfera vieţii private a acesteia. 

Doar la nivel declarativ evocă instanța de apel criteriul desprins din jurisprudenţa CEDO al necesităţii observării calităţii persoanei lezate, după cum aceasta constituie om politic sau o persoană particulară întrucât, în substanţă, utilizarea acestui criteriu a fost cu totul  omisă în soluţionarea prezentei cauze. Mai mult însă, se observă că instanţa de apel nu corelează jurisprudența CEDO citată, cu informaţiile şi datele proprii speţei care, în reţinerea neinfirmată a primei instanțe, supune atenţiei o serie de materiale scrise şi TV care au vizat exclusiv zona vieţii  private a reclamantei, în înţelesul cel mai restrâns al termenului. Este cazul jurisprudenței CEDO din cauzele având la bază reportaje tip conversații, invocată de instanța de apel în susţinerea ideii că orice restrângere a libertăţii de expresie a jurnalistului are valoarea unui „obstacol serios la contribuţia presei la discutarea problemelor de interes general” sau că „ar afecta în mod grav contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice pentru a proceda astfel”.

Or, prin niciun considerent al aceleiaşi hotărâri a instanței de apel nu se arată cum chestiuni de viaţă privată, în sensul cel mai restrâns al termenului, de felul celor evocate prin cele menţionate anterior, au fost ridicate la nivelul „problemelor de interes general” ori a „chestiunilor de interes public”, cât să justifice discutarea lor în cadrul unor emisiuni TV ori să facă obiectul unor materiale publicate pe site-uri internet ale societăţii pârâte şi, de asemenea, cât să permită rezolvarea speţei pe baza jurisprudenţei CEDO din cauze dedicate apărării libertăţii de exprimare a jurnalistului care abordează subiecte de interes general.

Sunt, de aceea, îndreptăţite criticile reclamantei care a pretins o greșită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind dreptul la viaţă privată şi la libertatea de exprimare, arătând că prin neutilizarea criteriului notorietăţii şi al contribuţiei subiectului la o dezbatere de interes general, ca şi a întregii jurisprudenţe CEDO conturată în descrierea acestora, nu s-a stabilit în cauză existenţa unui interes public legitim pentru expunerea publică a informaţiilor legate de viaţa sa privată.

Deşi, reclamanta a invocat lipsa interesului legitim al publicului de a cunoaşte aspecte din cele mai intime ale vieţii sale private (cum ar fi cele legate de petrecerea timpului liber după decesul soţului, abandonarea muribundului pe patul de spital, gestionarea  chestiunii rămăşiţelor umane ale acestuia, etc.), se înţelege că instanţa de apel a considerat toate aceste subiecte ca fiind de interes public, deşi lipseşte orice analiză care să-i justifice o atare abordare.

Faptul că fotografiile care au însoţit unele din articolele scrise erau deja accesibile publicului prin încărcarea lor pe site-urile de socializare deţinute de reclamantă, se înţelege că a fost valorificat de instanţa de apel ca argument de nesancţionare a pârâtei persoane juridică pentru pretinsa lipsă  a acordului părţii în redarea de imagini care o înfăţişează, iar nu văzut ca temei de legitimare a dreptului oricărei persoane de a da publicităţii ori de a discuta liber aspecte de viaţă privată ale celor care procedează precum reclamanta, un curent, de altfel, destul de răspândit la nivelul societăţii actuale.

Reţinând că, în contextul problematicii cauzei şi a apărărilor formulate de pârâta SC B. SA pe acest aspect, instanţa de apel era ţinută să răspundă inclusiv acestei probleme – în ce măsură practica încărcării de fotografii pe site-urile proprii de socializare ale unei persoane determinate legitimează interesul public în discutarea problemelor de viaţă intimă, privată, ale acesteia de către „ceilalţi” – Înalta Curte  remarcă faptul că rezolvarea punctuală a chestiunii legată de redarea imaginilor ce o înfățișează pe reclamantă nu suplineşte analiza de care era ţinută instanţa de apel în raport de criteriile reţinute ca fiind omise, dar absolut necesare soluţionării cauzei.

Cum utilizarea acestora în examinarea cauzei direct în recurs ar presupune, pe de o parte, evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei (iar o atare activitate este incompatibilă cu structura recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv chestiunilor de legalitate), iar pe de altă parte, statuarea asupra unora din elementele/problemele litigiului pentru prima şi ultima oară în această etapă a litigiului, Înalta Curte apreciază că, găsind pentru acest motiv recursul reclamantei ca fiind întemeiat, se impune, în temeiul art. 497 prima teză coroborat cu art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Soluţia casării va fi una parţială, relativă exclusiv la rezolvarea dată pretenţiilor din cererea reclamantei îndreptată împotriva pârâtei persoană juridică (cererea de despăgubiri şi cererea de măsuri complementare, regăsite la punctele 3-5 ale cererii de chemare în judecată) împotriva căreia au şi fost susţinute, de altfel, criticile de recurs găsite ca fiind întemeiate, observându-se că în urma judecăţii înfăptuite în apel, cererea îndreptată împotriva pârâtei persoană fizică a fost admisă, aceasta parte a hotărârii fiind criticată în recurs exclusiv cât priveşte întinderea despăgubirilor acordate. De asemenea, se impune precizarea că prezenta soluţie de casare parţială nu priveşte nici solicitarea relativă la interzicerea pârâtei persoană fizică de a mai folosi în viitor numele de A., capăt de cerere al acţiunii ce a fost rezolvat de instanţele de fond în sensul respingerii sale şi a cărui soluţie a intrat în puterea lucrului judecat prin necontestarea sa de către reclamantă în calea de atac a recursului.

Examinarea celorlalte critici din recursul reclamantei vizând aceeaşi soluţie de respingere a cererii îndreptată împotriva pârâtei SC B. SA – prin care s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind obligaţiile radiodifuzorului (judecata de valoare, exagerările permise presei, buna-credinţă cu care trebuie să acţioneze presa) ori a nesocotirii dispoziţiilor din legi speciale aplicabile acestuia – art. 32 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare al audiovizualului – nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o soluţie incompletă a instanţelor de fond, căreia îi lipseşte un element de analiză fundamental şi care, eventual, poate fi de natură să conducă inclusiv la o schimbare a concluziei instanței asupra cauzei în ansamblu.

Cât priveşte critica de apreciere eronată asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei în soluţionarea pretenţiilor ce au fost îndreptate împotriva pârâtei C., Înalta Curte reţine, aşa cum a arătat şi intimata SC B .SA prin întâmpinarea formulată, că aceasta nu poate fi supusă recursului deoarece examinarea sa ar presupune evaluarea tuturor circumstanţelor factuale în raport de care instanţa de apel a procedat la evaluarea prejudiciului a cărui reparare a asigurat-o prin soluţia sa, iar o atare activitate este incompatibilă judecăţii în recurs din aceleaşi raţiuni menţionate în precedent.

În concluzie şi în raport de precizările realizate anterior, subsecvent admiterii recursului reclamantei şi casării în parte a hotărârii din apel, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, respectiv cele prin care s-a dat o rezolvare pretenţiilor reclamantei îndreptate împotriva pârâtei C.