Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

La 11.06.2019, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost înregistrată cererea de revizuire promovată de către revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 172/A/26.02.2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, temeiul în drept al căii de atac astfel exercitate fiind art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a susţinut că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 133/27.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, deciziei civile nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi sentinţei civile nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Dezvoltându-şi critica, a afirmat că decizia atacată a menţinut sentinţa civilă nr. 2122/07.03.2017 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, prin care cererea pe care o formulase, împreună cu mama sa, B. (în prezent, decedată), al cărei obiect consta în obligarea S.C. C. S.A., reprezentată de lichidatori, să desfiinţeze "supraedificatul C2" şi un depozit, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş, a fost respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Revizuentul a arătat şi că prin aceeaşi sentinţă, păstrată în apel, a fost admisă cererea reconvenţională şi s-a constatat calitatea pârâtei, de constructor de bună-credinţă al celor două clădiri în discuţie.

Titularul căii extraordinare de atac de faţă a afirmat că aceste statuări sunt contrare deciziei civile nr. 133/27.04.2017, prin care Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a recunoscut faptul că, în calitate de proprietar al terenului, a devenit şi proprietar al construcţiilor în temeiul accesiunii.

De asemenea, a invocat potrivnicia hotărârii atacate cu decizia civilă nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care, constatându-se nulitatea absolută a contractului prin care S.C. C. S.A. a înstrăinat proprietatea clădirilor în litigiu către S.C. D. S.R.L., s-a reţinut că cele două societăţi au încheiat convenţia în mod fraudulos, cunoscând că vânzătoarea nu era proprietara terenului şi, potrivit accesiunii imobiliare, nici a construcţiilor.

Revizuentul a considerat că decizia atacată este potrivnică şi sentinţei civile nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care terenul situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş a fost restituit lui şi mamei sale.

La 09.09.2019, intimata S.C. C. S.A., societate în faliment, reprezentată prin lichidatori judiciari E.., F.. şi G.., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Cluj în soluţionarea cererii de revizuire, afirmând că revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este de competenţa Tribunalului Maramureş, iar cea fundamentată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă mai mare în grad faţă de cea care a dat prima hotărâre; a mai invocat excepţia tardivităţii cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de "schimbare" a deciziei atacate, în cazul revizuirii pentru potrivnicie de hotărâri, dar şi excepţia nulităţii cererii de revizuire cu privire la toate motivele care le depăşesc pe cele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., expres arătate de revizuent.

Prin decizia civilă nr. 437/12.09.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a disjuns judecata cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a acesteia din urmă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 27.01.2020.

Analizând în mod prioritar, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii cererii de revizuire, Înalta Curte reţine următoarele:

În raport cu data începerii procesului în care a fost pronunţată decizia care formează obiect al cererii de revizuire, respectiv 06.04.2015, normele C. proc. civ. care guvernează litigiul de faţă sunt, potrivit art. 24 şi 25 alin. (1) C. proc. civ., cele anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 1/2016; referirile la normele incidente ale Codului vor avea în vedere, aşadar, numerotarea textelor în forma aplicabilă la reperul temporal anterior amintit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se socoteşte, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Ultima hotărâre, adică cea atacată cu revizuire, a fost pronunţată la data de 26.02.2019, iar cererea de revizuire a fost formulată la 10.06.2019, fiind expediată prin poştă.

Deşi decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal poartă menţiunea "definitivă", Înalta Curte constată că ea nu avea acest caracter de la data pronunţării, ci l-a dobândit la împlinirea termenului de recurs, fără ca acesta să fi fost exercitat.

Hotărârea atacată pe calea revizuirii a fost pronunţată într-un apel, care fusese promovat împotriva unei sentinţe date de judecătorie, într-un litigiu în care obiectul cererii principale îl constituia, potrivit aprecierii primei instanţe expuse la 14.03.2016, când a respins excepţia de necompetenţă materială, o cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., adică o obligaţie de a face.

Privit din această perspectivă, litigiul ar fi urmat să parcurgă numai judecata în primă instanţă şi în apel, întrucât calea de atac a recursului este suprimată de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în mai multe ipoteze, care o includ şi pe cea a cererilor întemeiate pe art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

O asemenea abordare ar ignora însă faptul că în dosar a fost formulată şi o cerere reconvenţională, având ca obiect acţiune în constatare (în concret, a calităţii pârâtei, de constructor de bună-credinţă asupra celor două clădiri în discuţie).

Or, pentru acţiunile în constatare legea nu mai suprimă dreptul la recurs.

Cererea reconvenţională este o cerere incidentală, aşa cum rezultă din art. 30 alin. (6) C. proc. civ., pentru că este formulată de pârâtul care are pretenţii derivând din acelaşi raport juridic cu reclamantul sau strâns legate de acesta, în cadrul unui proces deja demarat, aflat în curs de desfăşurare.

Potrivit art. 460 alin. (3) C. proc. civ., "În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului".

Aşa fiind, atât timp cât soluţia dată cererii reconvenţionale era supusă nu doar apelului, ci şi recursului, Înalta Curte impune părţilor concluzia că decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în întregul ei, era supusă recursului, menţiunea inexactă din dispozitiv, potrivit căreia ar fi definitivă, neafectând dreptul părţilor de a o ataca, după cum prevede art. 457 alin. (2) C. proc. civ.

Partea interesată nu a recurat-o, aşa încât decizia a devenit definitivă la data expirării termenului de exercitare a recursului, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 şi alin. (2) C. proc. civ.

Decizia atacată, prin care a fost respins apelul, a fost comunicată apelantului (acum revizuent) la data de 06.06.2019 şi termenul de recurs prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 08.07.2019.

Prin urmare, la acea dată decizia civilă nr. 172/A/26.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a devenit definitivă.

În aceste condiţii, cererea de revizuire nu a fost formulată ulterior împlinirii termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa încât excepţia tardivităţii urmează să fie respinsă.

"Excepţiile" inadmisibilităţii cererii de schimbare a deciziei atacate, în cazul revizuirii pentru potrivnicie de hotărâri şi cea a nulităţii cererii de revizuire cu privire la toate motivele care le depăşesc pe cele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ. nu sunt excepţii proprii revizuirii, căci nu au aptitudinea de a conduce, prin ele însele, la respingerea căii de atac fără cercetarea ei în fond; de aceea, apărările impropriu intitulate de către autoarea lor "excepţii" nu vor primi o soluţie prin dispozitiv.

În ceea ce priveşte solicitarea revizuentului de schimbare a deciziei atacate, Înalta Curte consideră util să sublinieze că potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuţie, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată.

Cu toate acestea, în ipoteza hotărârilor potrivnice, legea prevede că soluţia pe care instanţa de revizuire o va pronunţa, când găseşte calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri - în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

De aceea, instanţa supremă notează că raţionamentul intimatei care afirmă că în cazul revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este inadmisibilă cererea revizuentului, de schimbare a deciziei atacate, este corect, dar el nu poate fi valorificat sub forma excepţiei - al cărei scop, în căile de atac, este acela de a determina respingerea cererii (iar nu doar a anumitor solicitări, motive etc.), prin paralizarea dreptului la acţiune, fără dezbateri asupra fondului.

Pe de altă parte, în măsura în care ar putea identificate, în cuprinsul cererii de revizuire, motive care îl excedează pe cel prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - singurul care atrage competenţa Înaltei Curţi în judecata prezentei căi de atac -, acestea nu vor fi luate în examinare.

Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instituirea acestei ipoteze legale, în care se poate anula o hotărâre a instanţei, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, analiza soluţiilor pe care instanţa de revizuire le putea adopta, astfel cum au fost prezentate mai sus, a impus concluzia că numai efectul negativ al autorităţii de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaşte posibilitatea ca acelaşi litigiu să fie soluţionat de două ori; dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluţionat.

Până la modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, o atare soluţie nu era reglementată.

De aceea, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, numai în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 - ceea ce nu este cazul, în speţă, deoarece procesul de faţă a început la 06.04.2015 -, întrucât în noua formă a Codului, inaplicabilă însă, art. 513 alin. (4) a fost completat, oferind instanţei de revizuire posibilitatea de a "trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Aşadar, în speţă, revizuentul poate invoca doar autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului ei negativ şi, astfel, trebuie verificată existenţa triplei identităţi evocată mai sus, de părţi, obiect şi cauză; în aceste limite se va realiza controlul judiciar.

Decizia atacată conţine dispoziţia de respingere a apelului declarat de către revizuent împotriva sentinţei civile nr. 2122/07.03.2017 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, prin care cererea, având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.A., reprezentată de lichidatori, să desfiinţeze "supraedificatul C2" şi un depozit, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş, fusese respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă (motivat de faptul că cele două clădiri au fost vândute către S.C. D. S.R.L.). Prin aceeaşi sentinţă, păstrată în apel, a fost admisă cererea reconvenţională şi s-a constatat calitatea pârâtei, de constructor de bună-credinţă asupra celor două clădiri, dintre care "supraedificatul C2" este înscris în CF nr. x Baia Mare, iar depozitul nu este înscris în cartea funciară; instanţa de fond a notat că respectivele imobile au fost ridicate în perioada 1970-1980 şi că ele au reprezentat anexe ale Filaturii de Bumbac Baia Mare, antecesoarea pârâtei.

Dacă în cazul ultimelor hotărâri indicate (decizia civilă nr. 73/A/08.02.2019 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi sentinţa civilă nr. 220/14.02.2012 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2591/R/24.05.2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă), tripla identitate de elemente nu poate fi identificată, întrucât obiectul proceselor a fost diferit (anulare de contract/revendicare de teren), ipoteza potrivniciei hotărârii atacate cu decizia civilă nr. 133/27.04.2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă impune o analiză mai detaliată.

Identitatea de obiect care trebuie să caracterizeze cele două litigii, în care au fost pronunţate hotărârile aflate în pretinsă contradicţie, include nu numai obiectul material (pretenţia concretă), ci şi dreptul subiectiv civil care poartă asupra acestui obiect. Din această perspectivă, temerea revizuentului, căruia i s-a recunoscut pe cale judiciară dreptul de proprietate asupra terenului situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş, derivă din faptul că, atât timp cât prin decizia atacată cu revizuire s-a stabilit calitatea S.C. C. S.A., de constructor de bună-credinţă asupra clădirilor edificate pe terenul său, aceasta ar presupune, în mod implicit, că societăţii i-ar fi fost recunoscută şi calitatea de titular al unui drept de superficie, pe care decizia anterioară i-a negat-o.

Analiza care urmează va demonstra că între constructorul de bună-credinţă şi titularul dreptului de superficie nu se poate pune semnul echivalenţei; de altfel, dacă cele două noţiuni ar avea acelaşi sens, legea nu le-ar defini prin instituţii de drept diferite.

Ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, dreptul de superficie, care presupune proprietatea asupra unei clădiri şi folosinţa asupra unui teren, poate fi dobândit în temeiul unui act juridic, al uzucapiunii sau al unui alt mod prevăzut de lege. În materia accesiunii, dobândirea dreptului de superficie se face într-un mod particular, care va fi descris în cele ce succed.

Distinct de aceasta, calitatea de constructor de bună sau de rea-credinţă este o noţiune specifică accesiunii, cu o fizionomie aparte şi un rol bine definit.

Întrucât potrivit susţinerilor părţilor, edificarea clădirilor a început anterior intrării în vigoare a noului C. civ., raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011, regimului C. civ. de la 1864 (în continuare, C. civ.).

Potrivit art. 488 C. civ., "Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (...)".

Textul legal citat evidenţiază faptul material al alipirii sau al încorporării, care produce efecte juridice, ambele noţiuni presupunând ca între cele două lucruri să existe un raport de la accesoriu la principal.

Iar potrivit art. 492 C. civ., "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".

Această normă instituie trei prezumţii: în primul rând, faptul că orice lucrare asupra unui imobil este făcută de proprietarul acestuia, iar apoi, că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala sa. A treia prezumţie, corolar al primelor două, pleacă de la legătura dintre accesoriu şi principal şi afirmă că proprietarul lucrului principal este şi proprietarul lucrului accesoriu. Aşadar, prezumţia proprietăţii operează în favoarea proprietarului bunului principal.

Prezumţiile instituite de art. 492 C. civ. sunt relative, pentru că legea permite proba contrară.

Atunci când contrariul este dovedit, rezultă că nu proprietarul este cel care a edificat lucrările, ci o altă persoană, numită constructor, căreia îi sunt recunoscute mai multe drepturi, a căror întindere variază, după cum atitudinea sa a fost de bună ori de rea-credinţă pe durata în care a efectuat lucrările, criterii în funcţie de care proprietarul imobilului are opţiunea de a le păstra sau de a-l obliga pe constructor să le ridice; nivelul indemnizaţiei la care este îndreptăţit constructorul se stabileşte în considerarea aceloraşi criterii.

Aceste drepturi, derivate din buna sau din rea-credinţă a constructorului, se stabilesc, aşadar, numai după ce proprietarul bunului principal îşi manifestă dreptul de accesiune.

În cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul fie de a păstra lucrările, fie de a cere ridicarea lor, pe când în ipoteza celui de bună-credinţă, proprietarul terenului nu mai are posibilitatea de a cere ridicarea lucrării.

În ambele situaţii, pentru a se produce efectul achizitiv (pentru a dobândi proprietatea clădirii edificate pe terenul său), proprietarul terenului trebuie să îşi manifeste, în mod pozitiv, dreptul de accesiune; acest drept este unul potestativ, de alegere, conţinutul lui fiind mai diluat în cazul constructorului de bună-credinţă decât în ipoteza celui de rea-credinţă, potrivit art. 494 C. civ.

Între momentul edificării construcţiilor şi cel al manifestării dreptului de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiţie suspensivă asupra lucrării, iar autorul ei are, asupra aceleiaşi lucrări, un drept de proprietate sub condiţie rezolutorie, care se stinge la data exercitării dreptului de accesiune.

Numai în situaţia în care proprietarul terenului nu şi-ar manifesta dreptul de accesiune, proprietatea clădirii ar reveni constructorului, alături de dreptul de a folosi terenul; cele două drepturi, astfel suprapuse, ar transforma constructorul într-un superficiar.

Hotărârea atacată a recunoscut intimatei S.C. C. S.A. calitatea de constructor de bună-credinţă asupra "supraedificatului C2", înscris în CF nr. x Baia Mare şi asupra unui depozit, neînscris în cartea funciară, amplasate pe terenul situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş, reţinându-se că acestea au fost ridicate în perioada 1970-1980 şi că au reprezentat anexe ale Filaturii de Bumbac Baia Mare.

Aceste statuări nu contravin deciziei civile nr. 133/27.04.2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, care i-a negat societăţii C. S.A. calitatea de superficiar şi nu echivalează cu o statuare implicită, în sens contrar, întrucât noţiunile de "constructor de bună-credinţă" şi de "superficiar" nu sunt echivalente, aşa cum rezultă din analiza prezentată mai sus.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 133/27.04.2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a obligat pe S.C. D. S.R.L. să desfiinţeze stâlpii metalici amplasaţi terenul situat în Baia Mare, B-dul x, nr. 44, jud. Maramureş şi să evacueze bunurile mobile existente pe teren; s-a mai dispus evacuarea societăţii de pe acelaşi teren şi din clădirile pe el edificate.

Dacă în ceea ce priveşte dispoziţia de evacuare, nu există nicio îndoială că între litigii nu există identitate de obiect, măsura obligării S.C. D. S.R.L. la a desfiinţa stâlpii metalici amplasaţi pe teren ar putea ridica aspecte de contrarietate, deoarece S.C. D. S.R.L. este succesoarea cu titlu particular a S.C. C. S.A., iar constructorul de bună-credinţă nu poate fi obligat la desfiinţarea lucrărilor, ci doar cel de rea-credinţă, aşa cum rezultă din art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Cu toate acestea, probele nu au relevat că stâlpii metalici a căror ridicare a fost dispusă ar fi fost dobândiţi de S.C. D. S.R.L., prin cumpărare de la S.C. C. S.A., ci, dimpotrivă, că aceştia au fost montaţi de către S.C. D. S.R.L., fără acordul proprietarului, după cum rezultă din înseşi considerentele deciziei, care fac trimitere la un raport de expertiză (pag. 20, par. 4), conduită apreciată ca fiind de natură să caracterizeze constructorul de rea-credinţă.

Iar constatarea faptului că S.C. D. S.R.L. a montat, cu rea-credinţă, stâlpii metalici a căror desfiinţare s-a decis nu este o dispoziţie potrivnică celei adoptate prin decizia atacată, care a recunoscut calitatea S.C. C. S.A. de constructor de bună-credinţă asupra altor clădiri, ridicate în anii 1970-1980, ca anexe ale Filaturii de Bumbac Baia Mare, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 133/27.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, hotărârile evocate nefiind potrivnice una faţă de alta, aşa încât Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în baza art. 513 alin. (1), cu aplicarea alin. (6) C. proc. civ.

Va respinge însă şi cererea intimatei, de obligare a revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece dovada efectuării lor nu a fost prezentată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, invocate de către intimată.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 172/A/26.02.2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea intimatei privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 1 iulie 2020.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj