Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1466/2020

Decizia nr. 1466

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului dedus judecăţii, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat in judecata pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitand ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate că între părţi nu s-a încheiat un contract de antrepriză. În subsidiar, a solicitat ca, în situaţia în care se va constata că s-a incheiat un contract în formă nescrisă, să se dispuna rezolutiunea acestuia, întrucât pârâta nu şi-a executat obligaţiile.

Prin sentinţa civilă nr. 4905 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulata de reclamantă şi s-a constatat că între părţi nu s-a încheiat un contract de antrepriză.

Prin decizia civilă nr. 2682 din 21 decembrie 2018, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4905/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a fost schimbata în tot această sentinta, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei de control judiciar, în temeiul art. 488 alin. (1) punctele 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., admiterea recursului.

În cadrul recursului formulat, aceasta a arătat că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi, prin adăugare la lege, a considerat că operaţiuni specifice dreptului muncii (detaşarea sau contractul de leasing de personal) pot face obiectul unui contract de subantrepriză în construcţii.

Recurenta a susţinut că, în situaţia în care Înalta Curte va considera că recursul nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ., în subsidiar sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., întrucât depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greşite a unor norme de drept material, prin transgresarea unor norme constituţionale referitoare la sfera atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Recurenta a precizat că, în speţă, instanţa de apel a apreciat că un contract de subantrepriza poate avea ca obiect şi transferul de personal, de la subantreprenor la antreprenor, interpretând greşit art. 1851, art. 1852 şi art. 1874 din C. civ., referitoare la contractul de antrepriză, subantrepriză şi contractul de antrepriza pentru lucrări de construcţii.

A mai precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale 1185 din C. civ., considerând că între părţi s-a încheiat un contract de subantrepriză cu plata pe ora/angajat, deşi pe parcursul negocierilor reprezentantul recurentei a insistat ca plata să se facă numai în funcţie de lucrările executate.

Or, întrucât este un element esenţial al contractului, recurenta - reclamanta a apreciat că nu poate fi suplinit consimţământul.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a calificat greşit "colaborarea" dintre cele doua societăţi ca fiind un contract de antrepriză, nu a identificat ce lucrare urma să fie efectuată, nici dacă a fost efectuată calitativ şi cantitativ, ci a arătat că "rezultă o executare a contractului dintre părţi".

Astfel, instanţa a adăugat la lege şi a creat un tip de contract de subantrepriză în care subantreprenorul nu are niciun fel de răspundere pentru calitatea sau garanţia lucrării (deşi, potrivit art. 1851 din C. civ., lucrarea se executa pe riscul său) şi, mai mult, nu trebuie să demonstreze că a executat o anume lucrare, fiind suficient să afirme că a executat diverse titluri de lucrări de construcţii.

Recurenta - reclamantă a precizat, de asemenea, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 din C. civ., potrivit căruia contractul este legea părţilor, instanţa de judecata nefiind în drept să-i modifice conţinutul.

De aceea, instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu referitor la executarea contractului este obligata sa dispună executarea obligaţiilor în limitele stabilite în contract.

Din punctul de vedere al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurenta că instanţa de apel a administrat probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ. şi a pronunţat hotărârea în temeiul acestor "probe": fotografii ale unui telefon si documente care nu poarta nicio semnătură. De asemenea, instanţa de apel a folosit prezumţiile judiciare şi declaraţiile de martori împotriva înscrisurilor, deşi art. 309 alin. (5) şi art. 329 din C. proc. civ. interzic expres acest lucru.

Ca urmare, instanţa de apel a stabilit pe baza de prezumţii faptul că facturile de avans au fost acceptate de recurenta, deşi aceasta le-a contestat în scris şi le-a restituit expeditorului.

La data de 28 martie 2019, recurenta-reclamanta a precizat ca intimata - pârâta S.C. B. S.R.L. a fost radiata din Registrul Comerţului la data de 27 februarie 2018, depunând la dosar un înscris doveditor emis de Oficiul National al Registrului Comerţului.

Prin încheierea din 20 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., iar cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Prin aceeaşi încheiere s-a dispus discutarea în şedinţă publică a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului intimatei-pârâte, a excepţiei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte, precum şi a cererii de introducere în cauză a fostului asociat unic şi administrator al intimatei-pârâte, C. şi a societăţii D. S.R.L., în calitate de succesori cu titlu particular.

În şedinţa publică din 10 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus repunerea pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii, iar faţă de dispoziţiile art. 39 C. proc. civ. şi la cererea recurentei - reclamante, respectiv a S.C. D. S.R.L., a constatat că în cauză a operat o transmisiune convenţională, cu titlu particular, a calităţii procesuale pasive către S.C. D. S.R.L., având în vedere actul de cesiune din data de 14 mai 2018 (moment la care S.C. B. S.R.L. nu era radiată) şi apreciind că există o legătură suficient de strânsă între obiectul cesiunii de creanţă şi acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reţinând, totodată, că nu există temei legal pentru introducerea în cauză a numitului C..

Faţă de împrejurarea radierii S.C. B. S.R.L. Înalta Curte a dispus că aceasta nu va mai figura ca parte intimată în procesul de faţă, judecata urmând a continua între recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite criticile subsumate de recurenta - reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în principal, respectiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în subsidiar, în raport cu o pretinsă adăugare la lege a instanţei de apel, prin considerarea unor activităţi specifice dreptului muncii (detaşarea sau contractul de leasing de personal) ca putând face obiectul unui contract de subantrepriză în construcţii.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, mai întâi, că incidenţa unor instituţii, contracte specifice legislaţiei muncii în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţile cauzei a fost invocata de reclamantă pentru prima dată în recurs, fără ca apărări în acest sens să fi fost ridicate în faţa instanţelor de fond.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, situaţia de fapt afirmată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin cererea principală şi la care instanţele de fond s-au raportat în analiză a fost aceea în care părţile au purtat o serie de negocieri în vederea încheierii unui contract de subantrepriza pentru efectuarea unor lucrări de construcţii, negocieri care nu s-au finalizat prin încheierea unui contract şi prin prestarea unor activităţi. În subsidiar, pentru ipoteza în care instanţa ar fi reţinut că a fost încheiat un contract, reclamanta a solicitat sa se dispună rezoluţiunea acestuia, pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Aceasta a fost situaţia de fapt care, calificata juridic, a constituit cauza acţiunii şi pe care recurenta - reclamanta încearcă să o schimbe în calea extraordinara de atac a recursului, susţinând că, daca s-ar admite totuşi că pârâta a executat lucrări de construcţii, aceasta ar întruni elemente specifice detaşării ori contractului de leasing de personal, ambele reglementate în legislaţia muncii şi incompatibile cu obiectul contractului de antrepriză.

Or, o atare modificare este inadmisibilă, fiind prohibita prin dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ.

Pe de alta parte, aceasta critică nu se circumscrie excesului de putere sancţionat prin motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., constând în exercitarea funcţiilor puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie, putând fi însă încadrat în motivul de recurs privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, dincolo de conţinutul cererii de chemare în judecata, poziţia procesuală a reclamantei a fost în mod constant aceea de negare a oricăror lucrări executate în beneficiul său de angajaţii intimatei, susţinând că plata unei sume către pârâtă s-a făcut fără prestarea unor lucrări sau furnizarea de bunuri de către intimata, cu titlu de avans, pentru ca doar în recurs să fie adusă în discuţie o alta natură juridică a acestor raporturi juridice, ţinând de dreptul muncii, fără ca acest aspect să facă obiect al probaţiunii în cadrul procesului,

Pe baza probelor administrate în faţa ambelor instanţe de fond (facturi privind lucrările efectuate, borderourile cu lucrările contractate şi executate săptămânal, cu numărul de ore lucrate de către fiecare angajat al intimatei-parate, declaraţiile martorilor), instanţa de apel a reţinut ca dovedită încheierea şi executarea unui contract de subantrepriză, în perioada februarie-mai 2016, având ca obiect prestarea de lucrări de construcţii (tâmplărie) pe şantiere din Belgia de către angajaţii intimatei - pârâte, în favoarea reclamantei S.C. A. S.R.L., lucrări facturate de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi acceptate la plata de reclamanta, părţile purtând discuţii asupra unui preţ de 20 euro/oră per muncitor,

Or, în raport cu situaţia de fapt stabilită, pe care instanţa de recurs nu o poate reconsidera, nu exista temeiuri pentru a aprecia că prevederile legale în materia contractului de subantrepriza ar fi fost greşit aplicate raporturilor juridice reţinute ca existând între părţi.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, contractul de subantrepriză, reglementat de dispoziţiile art. 1852 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 1851 alin. (1) şi (2) din C. civ., este guvernat de principiul consensualismului, potrivit căruia contratul se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară îndeplinirea vreunei cerinţe de forma, şi are drept obiect executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii în schimbul unui preţ, legea recunoscând, prin art. 1854 alin. (3) din C. civ., valabilitatea convenţiei părţilor chiar şi în situaţia în care înţelegerea acestora nu a privit şi preţul prestaţiilor.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor imperative ale 1185 din C. civ., prin aceea că s-a considerat că între părţi s-a încheiat un contract de subantrepriza cu plata pe ora/angajat, deşi pe parcursul negocierilor reprezentantul recurentei a insistat ca plata să se facă numai în funcţie de lucrările executate, Înalta Curte constată că această critica este numai în mod aparent de nelegalitate, în realitate ea fiind de natură a conduce la reaprecierea probelor administrate în cauza, pe baza cărora instanţa de apel a reţinut că reclamanta a acceptat la plata facturile privind lucrările efectuate, întocmite în baza borderourilor cu lucrările contractate şi executate săptămânal, cu numărul de ore lucrate de fiecare angajat al intimatei-parate. Or, reaprecierea probatoriului este incompatibila cu specificul caii de atac a recursului.

Înalta Curte subliniază şi faptul că acţiunea în constatare dedusă judecăţii prin petitul principal este o acţiune declaratorie, după scop şi obiect, iar instanţa de apel nu a fost învestită de reclamantă cu soluţionarea unui apel incident care să privească petitul subsidiar al acţiunii, respectiv solicitarea de a se dispune rezoluţiunea contractului, pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Nefondata este şi critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (5) şi art. 329 din C. proc. civ., prin folosirea prezumţiilor judiciare şi a declaraţiilor de martori împotriva înscrisurilor, respectiv administrarea şi pronunţarea hotărârii în temeiul unor probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ., critica ce poate fi subscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, primul text stabileşte interdicţia administrării probei cu martori împotriva înscrisului constatator al unui act juridic, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, iar cel de-al doilea statuează ca prezumţiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Or, tocmai inexistenţa unui contract de subantrepriză încheiat de părţi în formă scrisă a condus la acţiunea în constatare dedusă judecăţii prin petitul principal. Pornind de la caracterul consensual al contractului de antrepriza, instanţa de apel şi-a argumentat hotărârea pe analiza coroborată a probelor administrate (martori şi înscrisuri) şi pe o prezumţie simplă prin care, pornind de la acceptarea la plata a facturilor emise de intimata-pârâta, instanţa deduce că între părţi a existat un contract şi că lucrările de construcţii au fost executate.

Prin urmare, nu se poate constata încălcarea regulilor ce vizează admisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea unui act juridic încheiat între profesionişti sau folosirea prezumţiilor judiciare.

Cât priveşte pronunţarea hotărârii în temeiul unor probe care nu sunt reglementate de C. proc. civ., Curtea constată că fotografiile şi documentele la care recurenta face referire constituie mijloace materiale de proba (art. 341 C. proc. civ.) sau înscrisuri, în accepţiunea largă pe care art. 265 C. proc. civ. o da acestei noţiuni, reprezentând înscris orice scriere sau altă consemnare, lingvistică - fie scriptică ori verbală, codificată -, criptată sau reprezentată în imagini, stocată şi conservată pe un suport(.

Deşi recurenta - reclamantă a invocat, în drept, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă critici care să se subsumeze acestui temei.

Având în vedere considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2682 din 21 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.