Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 8.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând ca aceştia să fie obligaţi la plata în solidar a sumei de 1.266.635 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a premiilor aprobate de directorat pentru salariaţii societăţii, precum şi a sumei de 25.668 RON reprezentând prejudiciu cauzat societăţii constând în indemnizaţii acordate fără bază legală secretarului de şedinţă al consiliului de supraveghere şi directoratului. De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a beneficiului nerealizat cauzat de cheltuielile arătate. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, reclamatul a precizat capătul de cerere referitor la beneficiul nerealizat, arătând că beneficiul nerealizat constă în dobânda aferentă plasamentelor lunare care ar fi putut fi obţinute de societate prin adăugarea sumelor cheltuite la sumele plasate la bănci. Cuantumul acestui beneficiu, calculat pana la 15 iunie 2017, este de 302.189 RON.
Prin încheierea de la termenul din 9 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei încheieri, s-a reţinut că litigiul nu este unul de muncă, deoarece nu vizează contracte sau raporturi de muncă, pârâţii având încheiate cu societatea reclamantă contracte de mandat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, iar dreptul comun nu este reprezentat de Codul Muncii, ci de Legea nr. 31/1990 şi C. civ.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.
2. Prin sentinţa civilă nr. 571 din 1 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin aceeaşi sentinţa s-a admis excepţia prescripţiei extinctive şi s-a respins cererea ca prescrisă. A fost obligat reclamantul la plata către fiecare dintre pârâţi a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a arătat, în esenţă, că raporturile juridice dintre societate şi membrii directoratului sunt guvernate de contractele de mandat încheiate de cei trei pârâţi cu societatea şi de prevederile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 1532 alin. (6), art. 1442 alin. (1) şi art. 72, precum şi că, în materia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, de natura contractuală sau extracontractuală, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel cum prevede art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi, în mod asemănător, art. 2528 alin. (1) C. civ.
Prima instanţă a arătat că Raportul şi Decizia Curţii de Conturi, prin care acest Raport a fost aprobat, nu creează situaţii juridice noi şi nu modifică în vreun fel realitatea juridică, precum şi că faptele, în materialitatea lor, au rămas aceleaşi, ceea ce este nou fiind doar interpretarea acestor fapte oferită de Curtea de Conturi. Contrar celor susţinute de reclamant, a conchis tribunalul, Curtea de Conturi nu stabileşte, cu efect constitutiv, existenţa pagubei, ci doar constată existenţa acesteia.
A reţinut prima instanţă că societatea reclamantă era obligată, "trebuia", să cunoască existenţa pagubei şi pe cei răspunzători de producerea ei, în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuţiei sale de control.
Potrivit art. 1539 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 15311 alin. (1) şi art. 1534 alin. (1) din aceeaşi lege, prima instanţă a reţinut că societatea, prin Consiliul de supraveghere, era obligată ca, în fiecare şedinţă imediat următoare adoptării de către directorat a deciziilor care au fost indicate drept fapte ilicite, să identifice paguba şi pe cei răspunzători de producerea ei, nefiind necesară comunicarea Raportului Curţii de Conturi sau analizarea acestuia de către Consiliul de supraveghere.
Distinct de cele expuse, tribunalul a arătat ca fiind cert faptul că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa pagubei şi a celor răspunzători de producerea ei la data de 11.04.2014, când sinteza Raportului Curţii de Conturi a fost analizată de Consiliul de supraveghere.
Tribunalul a conchis că reclamantul putea şi trebuia să acţioneze cu începere de la data de 28.03.2014, când Raportul Curţii de Conturi a fost comunicat reclamantei sau cel mai târziu cu începere de la data de 11.04.2014, când sinteza Raportului Curţii de Conturi a fost analizată de Consiliul de supraveghere, pentru că atunci i-au fost dezvăluite existenţa pagubei şi a celor răspunzători de producerea ei.
3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a solicitat anularea hotărârii apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 704A din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A., acesta fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi A., B. şi C..
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Raportul emis de Curtea de Conturi, premergător Deciziei nr. 22/29.04.2014, a fost comunicat reclamantului la data de 28.03.2014, iar sinteza acestui raport a fost analizată de Consiliul de supraveghere la data de 11.04.2014. Totodată, Decizia Curţii de Conturi nr. 22/29.04.2014, prin care s-a reţinut, printre altele, nelegalitatea plăţilor făcute ca urmare a aplicării deciziilor directoratului şi s-a dispus recuperarea unor sume de bani, a fost comunicată reclamantului la data de 05.05.2014.
În acord cu tribunalul, instanţa de apel a reţinut că societatea reclamantă era obligată, "trebuia", să cunoască existenţa pagubei şi pe cei răspunzători de producerea ei în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuţiei sale de control, precum şi faptul că apelantul, prin Consiliul de supraveghere, trebuia să cunoască paguba şi pe cei care răspund de ea, aşa cum rezultă, printre altele, din dispoziţiile art. 1534 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 31/1990, ale art. 1539 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 15311 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Din dispoziţiile legale anterior arătate, instanţa de prim control judiciar a conchis că, cel mai târziu după trei luni de la data adoptării de către directorat a fiecărei decizii relevante în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia, în exercitarea atribuţiei de verificare a conformităţii cu legea a operaţiunilor de conducere a societăţii, să cunoască potenţialul păgubitor al plăţilor cu titlu de premiu efectuate către salariaţi şi către secretar.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu are relevanţă dacă şi când Consiliul de supraveghere al apelantului a considerat că plăţile sunt nelegale sau că există sau nu o pagubă, întrucât legea nu raportează momentul de început al termenului de prescripţie la data la care titularul dreptului la acţiune consideră că există o pagubă. Prin cunoaşterea pagubei legea nu înţelege naşterea convingerii că există o pagubă, ci accesul la toate elementele de fapt relevante, ceea ce contează fiind cunoaşterea faptelor, şi nu interpretarea lor de către titularul dreptului la acţiune.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia să cunoască toate elementele de fapt relevante încă dinainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, astfel încât termenul de prescripţie a început să curgă chiar înainte de efectuarea acestui control.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului în sensul că directoratul era cel care trebuia să acţioneze şi că intimaţii-pârâţi şi-ar invoca propria culpă, întrucât, în raport cu prevederile art. 1533 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 155 alin. (7) teza I din acelaşi act normativ, acţiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi.
În ceea ce priveşte momentul la care apelantul trebuia să cunoască paguba şi pe cei care răspund de ea, în acord cu tribunalul, instanţa de apel a reţinut ca fiind cert faptul că apelantul a cunoscut existenţa pagubei şi pe cei răspunzători de producerea ei la data de 11.04.2014, Raportul Curţii de Conturi fiind comunicat apelantului la data de 28.03.2014, iar sinteza acestui raport fiind analizată de Consiliul de supraveghere la data de 11.04.2014.
Aşa cum a arătat şi tribunalul, a reţinut instanţa de prim control judiciar, împrejurarea că Raportul de control nu produce efecte prin el însuşi, fiind un act premergător Deciziei Curţii de Conturi căreia legea îi atribuie efecte juridice, este irelevantă în planul acţiunii de faţă, întrucât lipsa de efecte juridice a Raportului are consecinţe în planul dreptului administrativ, între Curtea de Conturi şi entitatea supusă controlului, însă Raportul cuprindea suficiente informaţii pentru ca apelantul-reclamant să acţioneze în plan civil, împotriva membrilor directoratului.
Instanţa de apel, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii A., B. şi C..
4. La 20 iunie 2019, reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 704A din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat în principal suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru a se dispune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cu privire la cererea de suspendare, recurentul a susţinut că dosarul pendinte are ca obiect pretenţii faţă de membrii din directoratul Fondului Român de Contragarantare S.A., pretenţii care au fost formulate ca urmare a deciziei Curţii de Conturi a României, iar dosarul nr. x/2014, retrimis Curţii de Apel Bucureşti în vederea rejudecării are ca obiect chiar anularea deciziei Curţii de Conturi a României nr. 22 din 29 aprilie 2014.
Recurentul a învederat că în prezentul dosar cauza debendi o reprezintă chiar decizia Curţii de Conturi, cauza acţiunii fiind punerea în aplicare a celor dispuse prin acest act administrativ.
În opinia recurentului, în ipoteza în care instanţa de apel, în rejudecare, va constata că nu există prejudiciul, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curţii de Conturi nr. 22 din 29 aprilie 2014, sau că nu au fost încălcate dispoziţiile legale ori convenţionale din contractul de mandat, anulând în tot sau în parte actul administrativ, soluţia ce urmează a fi pronunţată depinde de dezlegarea ce va fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cealaltă cauză.
Pe fondul cauzei, cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2528 C. civ., care reglementează prescripţia extinctivă, stabilindu-se în mod eronat că prescripţia începe să curgă de la data comunicării raportului Curţii de Conturi.
Recurentul a precizat că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a confirmat susţinerile Fondului Român de Contragarantare S.A. referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă. Astfel, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, referitoare la recursul în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2019 s-a stabilit ca actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.
Recurentul a subliniat că decizia invocată face referire la răspunderea patrimoniala a salariatului, argumentele reţinute fiind deopotrivă valabile şi în cauza pendinte, în cadrul căreia s-a solicitat angajarea răspunderii foştilor membri ai directoratului Fondului Român de Contragarantare S.A. ca urmare a controlului Curţii de Conturi.
În opinia recurentului, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care Fondul Român de Contragarantare S.A. a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, aşadar ulterior comunicării deciziei Curţii de Conturi.
Recurentul a precizat că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 şi pct. 181 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi, entităţii auditate îi revine obligaţia de a stabili valoarea prejudiciului, persoanele responsabile şi masurile pentru recuperare.
În acest sens, s-a subliniat că doar după comunicarea deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, Fondul Român de Contragarantare S.A. a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului şi pentru stabilirea persoanelor responsabile, împrejurare care a dobândit caracter cert la 4 mai 2017, când Consiliul de Supraveghere al Fondului Român de Contragarantare S.A. a emis decizia nr. 134/2017 în baza căreia s-a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului.
Prin urmare, s-a arătat că aceasta dată reprezintă momentul la care Fondul Român de Contragarantare S.A. a cunoscut paguba şi persoanele responsabile, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
5. Intimaţii-pârâţi C. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Totodată, s-a solicitat respingerea cererii de suspendare formulată de recurent în cadrul cererii de recurs, raportat la faptul că litigiul pendinte nu se află în interdependenţă cu cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti.
Intimatul-pârât A. prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a invocat caracterul nefondat al cererii de suspendare, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, şi al recursului.
Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.
Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a prorogat discutarea cererii de suspendare formulată de recurentul-reclamant, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, a constatat că judecata a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.
Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.
La termenul din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât A., prin întâmpinare, precum şi cererea privind suspendarea judecării cauzei, formulată de recurentul-reclamant, potrivit celor reţinute în practicaua hotărârii.
6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul ca nefondat, reţinând următoarele considerente:
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2528 C. civ., stabilindu-se în mod eronat că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data comunicării Raportului Curţii de Conturi.
Înalta Curte constată că, în hotărârea pronunţată de prima instanţă, s-a reţinut cu privire la termenul de prescripţie că societatea reclamantă putea şi trebuia să acţioneze începând cu data de 28.03.2014, data comunicării Raportului Curţii de Conturi sau cel mai târziu cu data de 11.04.2014, în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuţiei sale de control.
Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia să cunoască toate elementele de fapt relevante anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi, astfel încât termenul de prescripţie a început să curgă chiar înainte de efectuarea acestui control, numai, în subsidiar, arătând ca fiind cert faptul că apelantul a cunoscut existenţa pagubei şi a celor care răspund de producerea ei la data de 11.04.2014.
Se observă că recurentul-reclamant îşi fondează raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă fie cel mai devreme la data la care Decizia Curţii de Conturi i-a fost comunicată, respectiv 5 mai 2014, fie la data de 4 mai 2017, când Consiliul de Supraveghere al Fondului a emis decizia nr. 134/2017, în baza căreia s-a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului, susţinând că acesta este momentul la care Fondul a cunoscut paguba şi persoanele responsabile de producerea prejudiciului.
Arată recurentul că, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că actul de control al Curţii de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul înţelege să invoce decizia nr. 19, pronunţată la 3 iunie 2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acesta o interpretează greşit.
Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.
Instanţa supremă a statuat că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.
În considerentele deciziei s-a mai reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, precum şi că a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.
Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi în cel prevăzut de art. 1528 din C. civ.
Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nici data comunicării deciziei Curţii de Conturi nr. 22/29.04.2014 şi nici data comunicării Raportului de control al Curţii de Conturi.
Astfel, în cazul în care prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a recupera un prejudiciu, acesta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.
Prin urmare, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal al plăţilor făcute ca urmare a aplicării deciziilor prin care au fost aprobate premieri ale salariaţilor şi a secretarului directoratului şi Consiliului de supraveghere din momentul efectuării acestora, astfel încât, în condiţiile în care cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie general de trei ani calculat de la data efectuării plăţii a fost depăşit în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, criticile recurentului-reclamant care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate.
În cauză, aspectul nelegal al plăţii a fost cunoscut de reclamant anterior controlului Curţii de Conturi, astfel că nu se poate afirma că dreptul la acţiune pentru recuperarea sumelor s-a născut la o altă dată decât cea la care s-au efectuat plăţile aferente premiilor aprobate de directorat pentru salariaţii societăţii, respectiv plăţile constând în indemnizaţii acordate secretarului de şedinţă al consiliului de supraveghere şi directoratului. Reclamantul nu se poate apăra prin invocarea propriei culpe, câtă vreme a avut la dispoziţie toate elementele necesare exercitării dreptului la acţiune cu mult înainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, aşa încât o eventuală pasivitate a acestuia a fost asumată în deplină cunoştinţă de cauză.
Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, respectiv deciziile directoratului prin care au fost aprobate premieri ale salariaţilor şi a secretarului directoratului şi Consiliului de supraveghere, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.
Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 2528 C. civ.
Conform acestui text de lege, "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".
Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractele de mandat încheiate de cei trei pârâţi cu societatea.
Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.
Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Recurentul-reclamant îşi fundamentează motivul de recurs pe aceea că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Ca atare, recurentul se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.
Termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A.
Constatând culpa procesuală a recurentului în declanşarea litigiului de faţă, în raport cu cererile formulate de intimaţii-pârâţi, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga pe reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 11.900 RON către fiecare dintre intimaţii-pârâţi C. şi B., precum şi la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-pârât A., reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 704A din 19 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurentul-reclamant FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. să achite intimatului-pârât C. suma de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Obligă recurentul-reclamant FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. să achite către intimatei-pârâte B. suma de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Obligă recurentul-reclamant FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. să achite intimatului-pârât A. suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2020.