Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 2395/2020

Decizia nr. 2395

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Civilă la 14 februarie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a unei despăgubiri în cuantum de 800.000 RON, cu titlu de daune morale suferite ca urmare a decesului tatălui acestuia, C., în accidentul rutier produs în 24.07.2011.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., Legea nr. 136/1995.

2. Prin sentinţa civilă nr. 120 din 13 martie 2018, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.A., ca fiind prescrisă.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că acţiunea formulată de către reclamant este una în răspundere civilă delictuală, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulaţie produs în data de 24/07/2011, soldat cu decesul tatălui reclamantului, prin urmare faptul ilicit şi existenţa prejudiciului erau cunoscute la data decesului victimei accidentului de circulaţie, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie .

Susţinerile că nu a fost cunoscută persoana răspunzătoare de producerea accidentului, că au existat tensiuni cu familia decedatului, a reţinut prima instanţă, nu pot fi primite, în condiţiile în care intervenirea prescripţiei reprezintă tocmai o sancţiune pentru persoana care nu dă dovadă de diligenţă în a promova acţiunea într-un termen determinat de lege, sancţionând persoanele care, având deschis dreptul la acţiune, omit să procedeze în consecinţă.

Reţinând că debutul termenului de prescripţie este legat de momentul la care se naşte dreptul la acţiune, astfel cum prevede art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acţiunea fiind promovată la data de 14/02/2017 după expirarea termenului legal de prescripţie de trei ani, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 120 din 13 martie 2018 a Tribunalului Teleorman, secţia Civilă, reclamantul A. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 3236 din 27 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 427A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 120 din 13 martie 2018 a Tribunalului Teleorman, secţia Civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte momentul la care a fost cunoscută paguba, în apel nu a fost contestată data reţinută de prima instanţă - data la care a avut loc accidentul rutier.

Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte momentul la care a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută persoana care răspunde de pagubă, în condiţiile în care în accident au fost implicate un autoturism şi o motocicletă, deci doi conducători de autovehicule, că acest moment nu poate fi considerat chiar data producerii accidentului. În aprecierea instanţei de apel, momentul la care mama reclamantului trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este data de 28.11.2011, la care a fost soluţionat dosarul penal constituit ca urmare a accidentului; ca urmare a finalizării anchetei penale, la data menţionată reprezentantul legal al reclamantului ar fi trebuit să cunoască circumstanţele producerii accidentului, persoana din vina căreia accidentul a avut loc, autoturismul condus de aceasta, societatea care a încheiat poliţa de asigurare de răspundere civilă auto pentru autoturismul respectiv.

Faptul că reprezentantul legal al reclamantului nu a cunoscut, în concret, elementele menţionate, este exclusiv consecinţa culpei acestuia. În acest sens, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că din probele administrate în cauză nu reiese că reclamantul, prin reprezentantul său, ar fi întreprins vreun demers în vederea identificării persoanei responsabile de accident şi a persoanei ţinute să răspundă pentru aceasta până la data de 13.02.2017, la care a fost formulată acţiunea care face obiectul prezentului dosar, iar pe de altă parte, că demersurile legale pentru stabilirea filiaţiei (recunoaşterea legăturii de rudenie cu defunctul, care ar fi permis reclamantului să solicite informaţii în legătură cu circumstanţele accidentului) au fost iniţiate de-abia la data de 21.03.2016 (potrivit menţiunii de la pagina 2 a sentinţei civile nr. 534/28.03.2017 pronunţate de Judecătoria Bolintin Vale în dosarul nr. x/2016, dosar fond), deci după mai mult de 4 ani de la data decesului tatălui şi de la data finalizării anchetei penale.

Pentru stabilirea datei la care a început să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită, a reţinut instanţa de apel, interesează momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, din acest moment titularul dreptului la reparaţie fiind în măsură să întreprindă demersurile necesare valorificării respectivului drept, inclusiv demersurile vizând stabilirea legăturii de rudenie cu persoana decedată (în cauză, reclamantul nu a probat că ar fi fost împiedicat să introducă acţiunea în stabilirea filiaţiei la scurt timp după ce aflat de decesul tatălui). A admite că de-abia la momentul stabilirii definitive a filiaţiei se naşte dreptul la acţiune ar echivala cu a lăsa la latitudinea reclamantului curgerea prescripţiei extinctive, acesta putând proroga sine die începutul termenului de prescripţie prin omisiunea introducerii cererii de stabilire a filiaţiei. Or, în viziunea Decretului nr. 167/1958 (art. 1 alin. (3), art. 18), chestiunea prescripţiei extinctive era una de ordine publică.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia termenul de prescripţie ar trebui calculat de la data de 18.02.2014 (data la care dosarul nr. x/2012 privind pretenţiile formulate de părinţii şi surorile defunctului împotriva asigurătorului de răspundere civilă au fost definitiv soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv data la care s-a stabilit, în mod definitiv, persoana care se face vinovată de producerea accidentului şi la care a fost cunoscut asigurătorul acesteia), a mai arătat instanţa de prim control judiciar, în condiţiile în care identitatea persoanei vinovate de producerea accidentului şi a asigurătorului ţinut să răspundă pentru aceasta nu a reprezentat o chestiune litigioasă în dosarul nr. x/2012, cauza respectivă privind doar cuantumul concret al daunelor materiale şi morale la plata cărora B. S.A. putea fi ţinută în calitate de asigurător de răspundere civilă al persoanei vinovate de producerea accidentului.

În concluzie, a reţinut instanţa de apel, data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, este data de 28.11.2011 (data finalizării anchetei penale privind circumstanţele producerii accidentului); termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în repararea pagubei, de 3 ani, a început să curgă la data de 28.11.2011 şi s-a împlinit la data de 28.11.2014; cererea de chemare în judecată, depusă la poştă la data de 13.02.2017, a fost formulată ulterior împlinirii termenului de prescripţie.

4. Împotriva deciziei civile nr. 427A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

Recurentul-reclamant a susţinut că soluţiile pronunţate de instanţele de fond sunt criticabile, fiind excesivă interpretarea instanţei de apel potrivit căreia ar fi putut lua cunoştinţă de actele întocmite de organele de cercetare penală, deoarece reclamantul nu a participat şi nu a avut nicio calitate în dosarul penal.

De asemenea, considerentele instanţei de apel referitoare la necesitatea formulării cererii de stabilire a paternităţii încă de la momentul decesului sunt excesive şi exced raţionamentului avut în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării instituţiei prescripţiei şi a stabilirii paternităţii.

Recurentul consideră că instanţa de judecată a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material cu privire la momentul la care mama reclamantului trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă ca fiind data finalizării dosarului penal, respectiv 28.11.2011, în opinia acestuia momentul naşterii dreptului la acţiune fiind reprezentat de data la care instanţa de judecată a stabilit filiaţia reclamantului cu tatăl acestuia, respectiv 28.03.2017, nicidecum data finalizării dosarului penal

În condiţiile în care instanţa de apel a apreciat data de 28.11.2011 ca fiind cea la care reclamantul ar fi putut să cunoască persoana care răspunde de pagubă, instanţa ar fi trebuit să constate, totodată, că acesta este momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantului, context în care ar fi trebuit făcută aplicarea dispoziţiilor art. 1394 C. civ.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanţa ar fi trebuit să constate faptul că prescripţia extinctivă este suspendată pe toată perioada de minoritate a reclamantului, potrivit art. 1876 C. civ. de la 1864, rezultând astfel că nici termenul de prescripţie extinctivă nu se putea împlini.

În final, recurentul a invocat faptul că la 18.02.2014, în cadrul doarului nr. 349/87/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în mod definitiv, că S.C. B. S.A. urmează să răspundă în calitate de asigurător pentru plata despăgubirilor morale solicitate de către rudele defunctului C. şi de alte persoane pe care nu le cunoaşte.

În condiţiile în care instanţa de recurs va trece peste argumentele expuse anterior, rezultă că data de 18.02.2014 reprezintă momentul în care reclamantul ar fi putut să cunoască asiguratorul persoanei care se face vinovată de producerea accidentului.

Mai mult, analizând termenul de prescripţie prin raportare la data la care a fost dosarul soluţionat, hotărârea judecătorească pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas definitivă la 18.02.2014, în timp ce acţiunea reclamantului a fost înregistrată la 14.02.2014, înainte de împlinirea termenului general de 3 ani, prevăzut în materia prescripţiei extinctive.

5. Totodată, împotriva aceleiaşi decizii pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs incident, în temeiul art. 491, raportat la art. 461 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând înlăturarea considerentului prin care s-a reţinut că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de acesta este data finalizării anchetei penale, iar nu data producerii accidentului.

De asemenea, s-a solicitat să se reţină că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de acesta este data producerii accidentului.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procedurale, recurenta-pârâtă a susţinut că interesul său în promovarea prezentului recurs incident rezidă în faptul că prin recursul principal, recurentul-reclamant a susţinut că prin raportare la data reţinută de instanţa de apel ca fiind momentul începerii curgerii prescripţiei - 28.11.2011, data finalizării anchetei penale, în speţă ar fi incidente dispoziţiile noului C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

Aşadar, cum o astfel de împrejurare ar fi de natură să schimbe coordonatele în raport de care urmează a fi soluţionată problema prescripţiei, interesul justificat de S.C. B. S.A. constă în aceea că, odată stabilit faptul că prescripţia curge de la momentul producerii accidentului - 24.07.2011, iar nu de la momentul finalizării anchetei penale - 28.11.2011, motivul de recurs bazat pe aplicarea prevederilor art. 1394 din Noul C. civ. va rămâne fără fundament.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea recursului ca inadmisibil, iar pe fondul recursului respingerea acestuia.

Sub un prim aspect, intimata a arătat că în cauză sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864 şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1394 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi art. 1876 din C. civ. de la 1864, fiind inadmisibilă invocarea unor motive de casare, care nu au fost dezvoltate în apel, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata a mai arătat că, apărările reclamantului dezvoltate prin cererea de apel au fost fundamentate pe art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nefiind invocate cele două temeiuri arătate în cererea de recurs.

Pe fondul recursului părţii adverse, intimata a susţinut că momentul de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana responsabilă de producerea acesteia este reprezentat de data producerii accidentului, respectiv 24.07.2011 şi că nu pot fi reţinute argumentele recurentului în sensul că dreptul la acţiune s-ar fi născut la unul dintre momentele indicate, respectiv 28.03.2017 - data stabilirii definitive a filiaţiei, data de 18.02.2014 - când s-a soluţionat definitiv acţiunea în pretenţii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, fie data de 28.11.2011, când s-a finalizat dosarul penal.

Cu privire la critica referitoare la suspendarea termenului de curgere a prescripţiei, intimata a susţinut că nu este întemeiată, deoarece prevederile art. 1876 C. civ. de la 1864 au fost abrogate odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, norma fiind înlocuită cu prevederile art. 14 din Decret.

Totodată, în raport de prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, intimata a solicitat să se observe că reclamantul are reprezentant legal, în persoana mamei sale, motiv pentru care în cauză nu există un caz de suspendare a prescripţiei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020 s-a admis în principiu recursul principal declarat de reclamant şi recursul incident promovat de pârâtă, totodată, s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate atât prin recursul principal, cât şi prin recursul incident, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

I. Referitor la recursul principal formulat de reclamant, se reţine că cele trei critici invocate sunt nefondate:

I.1. În ceea ce priveşte critica generală referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în cauză) sub aspectul stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripţie extinctivă pentru valorificarea dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, deoarece instanţa de apel a făcut o corectă şi judicioasă aplicare a dispoziţiilor legale astfel invocate.

Astfel, se reţine că instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul (prin reprezentantul său legal, respectiv prin mama acestuia) a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea. În speţă, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel nu a fost de natură a conduce la aplicarea greşită a acestei legi (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

Pe de altă parte, stabilirea unui moment sau altul de la care se consideră de către instanţă că începe să curgă termenul de prescripţie depăşeşte sensibil cadrul de legalitate în care instanţa de recurs poate cenzura hotărârea instanţei de apel, controlul în calea de atac extraordinară a recursului fiind limitat doar la aspectele de nelegalitate. Cu alte cuvinte, nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la alegerea de către instanţa de apel a unui anumit moment de la care s-a considerat că reclamantul (prin reprezentantul său legal) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (dintre mai multe posibile) nu reprezintă propriu-zis o critică de nelegalitate, astfel că instanţa de recurs va analiza o atare critică doar din perspectiva modului de aplicare, interpretare, a acestor dispoziţii legale.

În acest cadru, Înalta Curte constată că prin decizia din apel s-a determinat în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, momentul subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie, considerând că de la data de 28.11.2011 reprezentantul legal al reclamantului ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, nefiind în acest fel încălcat textul de lege la care recurentul face trimitere în cadrul acestui motiv de recurs, ci acesta fiind aplicat întocmai în ce priveşte cea de-a doua teză.

De aceea, sub acest prim aspect, decizia din apel este apreciată ca fiind legală, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

I. 2. De asemenea, susţinerea recurentului privind faptul că reclamantul fiind minor în perioada scursă de la data producerii accidentului (acesta fiind născut la data de x, iar accidentul rutier în care tatăl său a decedat s-a produs la y), în temeiul art. 1876 din vechiul C. civ., împotriva acestuia nu a curs termenul de prescripţie, operând o suspendare a acestuia, este nefondată, întrucât textul de lege evocat se completează cu dispoziţiile speciale cuprinse în art. 14 alin. (2) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în sensul că "Prescripţia este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal […]".

Or, în cauza de faţă, Înalta Curte constată că reclamantul nu s-a aflat într-o atare situaţie care să conducă la aplicarea normei legale privind suspendarea termenului de prescripţie, de vreme ce acesta, minor fiind, a beneficiat de reprezentarea legală a mamei sale, inclusiv la data formulării cererii de chemare în judecată.

I. 3. În fine, critica recurentului-reclamant privind greşita reţinere a altui moment de la care curge prescripţia, decât cel la care a fost soluţionat definitiv Dosarul penal nr. x/2012, adică 18.02.2014, este nefondată, deoarece momentul subiectiv stabilit de către instanţa de apel ca fiind cel la care reclamantul, prin reprezentantul său legal "trebuia" să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, se circumscrie pe deplin dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea tranşată de către instanţele de fond devolutive (primă instanţă şi apel) excede cadrului legal al recursului, limitat exclusiv la critici de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

În concluzie, cele trei critici subsumate de către recurentul-reclamant motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, astfel că recursul principal va fi respins ca atare.

II. În ceea ce priveşte recursul incident, formulat de către pârâtă, de asemenea, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Critica subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. concretizată în aceea că din perspectiva recurentei-pârâte singurul moment de la care putea fi calculat termenul de prescripţie este data producerii accidentului, este nefondată.

Astfel, aşa cum am reţinut mai sus, stabilirea momentului de la care curge prescripţia constituie o operaţiune de stabilire a unei situaţii de fapt, în raport cu care instanţa a făcut aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că această critică excede cadrului de legalitate în care instanţa de recurs ar putea efectua controlul judiciar al deciziei din apel.

Pe de altă parte, sub aspectul legii aplicabile prescripţiei extinctive în cauza de faţă, respectiv fie C. civ. din 1864 şi Decretul nr. 167/1958 sau Noul C. civ. (2010) intrat în vigoare în octombrie 2011, Înalta Curtea reţine că în mod corect a apreciat instanţa de apel că se aplică legea veche, în raport cu data producerii accidentului, adică data săvârşirii faptei ilicite, momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă nefiind esenţial în determinarea legii aplicabile, în realitate legea aplicabilă fiind cea în baza căreia se stabileşte în instanţă momentul de la care curge termenul de prescripţie, momentul naşterii dreptului material la acţiune şi alte elemente ce se circumscriu acţiunii civile în ansamblu.

În ceea ce priveşte aprecierea recurentei-pârâte în sensul că unicul moment de la care se calculează termenul de prescripţie extinctivă în cazul dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală este dat de data producerii accidentului, adică de data săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aceasta este contrazisă de chiar textul de lege care reglementează începutul prescripţiei în cazul acestor tipuri de acţiuni, respectiv art. 8 din decretul nr. 167/1958 care stabileşte că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă prin recursul incident, începutul prescripţiei poate să opereze la momente diferite, în raport cu fiecare situaţie de fapt ce rezultă din probele administrate, astfel că nu se poate considera că art. 8 din Decret reglementează obiectiv un singur moment pe care instanţa îl poate avea în vedere la stabilirea momentului de început al prescripţiei, fiind circumstanţe subiective ce trebuie analizate de către instanţele devolutive în determinarea acestui moment, ceea ce în cauza de faţă s-a şi realizat, în concordanţă cu regula ce decurge din norma legală evocată.

De aceea, Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge şi recursul incident ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 427A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.