Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. x/2015, la 26 iunie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. S.A. şi C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b), c) şi d), art. 5.4, art. 9.1 şi art. 15.11 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101185 din 6 noiembrie 2007, să dispună eliminarea din contract a clauzelor abuzive, să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi de comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării până la restituirea lor integrală, să dispună exonerarea sa de la plata comisionului de administrare a creditului, îngheţarea cursului de schimb franc elveţian - leu de la data încheierii contractului, stabilirea în RON a valorii creditului pentru efectuarea plăţilor, respectiv calcularea şi plata ratelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate peste valoarea în RON a obligaţiilor de plată determinate prin raportare la cursul francului elveţian de la data încheierii contractului, actualizate până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării ratelor până la data plăţii efective; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului suportat ca urmare a diferenţelor de curs valutar rezultate din conversia valutară pentru plata în euro a preţului imobilului şi obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, în conformitate cu forma contractului de credit stabilită ca urmare a soluţionării cererii.
Competenţa soluţionării cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9899 din 26 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1740 din 18 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. d) şi art. 15.11 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. 101185 din 6 noiembrie 2007, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la punctul 5.4 din contractul de facilitate de credit şi garanţie sus-menţionat şi a dispus excluderea acesteia din contract, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.584,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2178/A din 11 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul că a fost anulat în parte contractul de credit, respectiv şi cu privire la clauza contractuală referitoare la perceperea comisionului de administrare reprezentând 0,05% din soldul total al creditului şi, în consecinţă, s-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâte cu acest titlu, începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului, la care se adaugă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data intrării sumelor în patrimoniul pârâtelor până la data constatării definitive a nulităţii şi dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu această dată până la plata efectivă a sumelor supuse restituirii.
Împotriva deciziei nr. 2178 din 11 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti în termen legal au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtele B. S.A. şi C.. recursuri înregistrate la data de 23 martie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Prin memoriul său de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a prezentat situaţia de fapt şi evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că decizia atacată este în parte netemeinică şi nelegală.
Astfel, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi a înlăturat în mod nelegal motivul de apel care privea constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101185 din 6 noiembrie 2007.
În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile inserate la art. 5.1 lit. b) din contract sunt abuzive, din perspectiva legislaţiei naţionale specifice şi jurisprudenţei CJUE.
A mai susţinut această recurentă că, nelegal şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi a considerentelor obligatorii ale hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României), curtea de apel a reţinut că prevederile clauzei inserate la art. 9.1 din contract nu poate fi supusă controlului judecătoresc şi a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la respingerea capătului de cerere vizând îngheţarea cursului de schimb franc elveţian - leu de la data încheierii contractului, stabilirea în RON a valorii creditului pentru efectuarea plăţilor, respectiv calcularea şi plata ratelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului.
În acest context, a arătat că, aşa cum a susţinut prin motivele de apel, în speţă sunt întrunite condiţiile teoriei impreviziunii, astfel că se impune revizuirea contractului de credit încheiat între părţi şi restabilirea echilibrului contractual prin cenzurarea riscului valutar pus în sarcina sa exclusivă.
De asemenea, a arătat că instanţa de prim control judiciar a omis să analizeze motivul de apel referitor la capătul de cerere vizând obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului material suferit ca urmare a suportării diferenţelor de curs valutar şi a subliniat că, în contra celor reţinute de tribunal, acest capăt de cerere este unul principal, iar nu accesoriu celui privind constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei inserate la ar. 9.1 din contractul de credit.
O altă critică formulată de această recurentă vizează respingerea capetelor de cerere accesorii privind dobânda datorată pentru sumele de bani plătite în baza clauzelor abuzive.
În acest sens, a arătat că este îndreptăţită la plata dobânzilor solicitate şi că în mod nelegal curtea de apel a menţinut dispoziţiile primei instanţe cu privire la capetele de cerere principale menţionate anterior şi, implicit, respingerea solicitărilor privind dobânzile.
A mai susţinut că, obligând-o la plata către pârâte a sumei de 6.584,10 RON, reprezentând întreg onorariul achitat de acestea apărătorului ales, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., atât timp cât acţiunea a fost admisă în parte, activitatea avocatului nu justifică acest cuantum al onorariului şi, mai mult, conform actelor depuse la dosar, sus-menţionatul onorariu a fost plătit pentru toate etapele procesuale.
În final, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat motivul de apel privind îndepărtarea ca netemeinice şi nelegale a considerentelor de la pct. 17, pct. 18 paragraful 2 şi pct. 19 paragrafele 4 şi 5 din cuprinsul sentinţei apelate.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurentele-pârâte B. S.A. şi C., prin memoriul lor de recurs, au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000; au invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei supreme şi au arătat că decizia recurată este insuficient motivată, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.
Concretizând, au susţinut că instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a profesionistului, impusă de Legea nr. 193/2000, nu a motivat înlăturarea unor argumente invocate prin întâmpinare, cu privire la caracterul negociat al clauzei inserate la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit şi nu a analizat îndeplinirea condiţiei dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, din perspectiva comisionului de administrare, prevăzut la art. 5.1 sus-menţionat.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că prevederile contractuale care reglementează comisionul de administrare nu se asociază obiectului principal al contractului, putând fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, întrucât nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.
În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile referitoare la comisioane şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor de credit, iar clauza privind comisionul de administrare a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel că instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, trebuia să o elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv.
Prin întâmpinare, intimatele B. S.A. şi C.. au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, întrucât hotărârea instanţei de apel, raportată la criticile formulate de partea adversă, este legală.
La rândul ei, şi recurenta-reclamantă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă, reiterând susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare.
Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 21 mai 2019, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Judecata recursurilor a fost suspendată în perioada 22 octombrie 2019 - 30 iulie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, în menţinerea soluţiei instanţei de fond, de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contract, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu poate fi primită. În esenţă, se susţine că Banca pârâtă a încălcat obligaţia de transparenţă în redactarea clauzei relative la comisionul de acordare, câtă vreme din cuprinsul acesteia nu rezultă raţiunea perceperii acestui cost, de 2% din suma acordată cu titlu de împrumut şi că profesionistul a nesocotit, deopotrivă, şi obligaţia de informare a consumatorului, obligaţii ce ar rezulta din prevederile art. 20 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 10 din acelaşi act normativ. Lipsa de transparenţă a clauzei ar determina, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea consumatorului.
În analiza acestei critici, se impune a arăta, în primul rând, că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în materie.
Potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.
Această cerinţă de transparenţă potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).
Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei de comision de acordare, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată îi permitea recurentei consumator să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta. Astfel, a constatat că art. 5.1 lit. b) stabilea în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestui cost.
Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45).
Cât priveşte pretinsa încălcare a obligaţiei de informare a consumatorului, instanţa de recurs reţine că, în adevăr, acesta are dreptul de a fi informat, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lui economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei.
Însă, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele de fond, cu plenitudine de jurisdicţie, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se determine dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost realizată de instanţa de apel.
În sfârşit, nici susţinerea recurentei, potrivit căreia, din însăşi încălcarea obligaţiei de transparenţă în redactarea clauzei se naşte un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului, nu poate fi primită.
Aşa cum a statuat CJUE în jurisprudenţa sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că clauza contractuală în discuţie, referitoare la comisionul de acordare, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate de Bancă în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, şi această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, respectiv art. 9.1 din Contract, recurenta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).
În dezvoltarea acestei critici a susţinut, în esenţă, că din jurisprudenţa CJUE precitată ar rezulta o obligaţie generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul, obligaţie încălcată de către pârâtă. La această obligaţie de informare se adaugă obligaţia de transparenţă a clauzei contractuale în discuţie, obligaţie pe care intimatele nu şi-au executat-o în mod corespunzător.
Instanţa de recurs reţine însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vartrieb, C-92/11).
În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, PCT. 29 şi 30).
Din însăşi hotărârea invocată de recurenta-reclamantă, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.
Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 9.1 din contractul perfectat de părţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.
Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanţa de apel nu avea obligaţia de a verifica dacă profesionistul-bancă şi-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligaţia de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului şi, în acest context, îndeplineşte cerinţele de transparenţă ş.a.m.d.. Acestea sunt etape subsecvente declanşării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.
Recurenta-reclamantă a criticat, sub aspectul nelegalităţii, şi soluţia dată de instanţa de apel, de menţinere a respingerii capătului de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit şi denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului. A invocat, în esenţă, greşita aplicare a jurisprudenţei CJUE, respectiv a Hotărârii Andriciuc, precum şi a normelor de drept material ce reglementează instituţia impreviziunii.
Instanţa de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuţie aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme art. 9.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalităţii în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.
Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a instituţiei impreviziunii, reţine, în primul rând, că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.
În al doilea rând, constată că reclamanta-recurentă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.
Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.
În ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., încadrate de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine, în primul rând, că vor fi analizate numai în măsura în care se subscriu unor veritabile critici de nelegalitate. Astfel, se arată că reclamanta nu putea fi obligată la plata, în integralitate, a onorariului avocatului părţii adverse, câtă vreme acţiunea i-a fost admisă în parte, că acel onorariu a fost acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă, deşi a fost achitat de Bancă pentru toate etapele procesuale, că instanţa de apel a omis să aplice prevederile art. 454 C. proc. civ.. A mai susţinut că onorariul trebuie cenzurat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., faţă de particularităţile pricinii şi volumul de muncă depus de avocat.
Instanţa de recurs constată că, prin decizia atacată, nu au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., text de lege care instituie principiul potrivit căruia fundamentul suportării cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Învestită cu o critică referitoare la soluţia dată cererii pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată prin hotărârea apelată, instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Acest text de lege determină soluţia ce se pronunţă de instanţa de judecată în cazul admiterii în parte a pretenţiilor reclamantei. Practic, într-o asemenea împrejurare, ambele părţi au avut câştig de cauză, astfel că judecătorul apreciază în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Textul de lege nu determină o soluţie aritmetică, ci lasă la aprecierea judecătorului aplicarea, pe de o parte, a principiului acoperirii integrale a cheltuielilor ocazionate de promovarea acţiunii, iar, pe de altă parte, determinarea gradului de culpă al fiecărei părţi. În acest context, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să valideze raţionamentul judecătorului fondului, că pretenţiile admise reclamantei sunt vădit disproporţionate în raport cu cele afirmate prin cererea introductivă de instanţă, astfel că este echitabil ca şi pârâtele să îşi acopere cheltuielile.
Celelalte critici, potrivit cărora onorariul plătit de pârâte reprezentantului lor convenţional şi solicitat a fi recuperat, cu titlu de cheltuieli de judecată, de la reclamantă, în etapa fondului, ar fi vizat toate etapele procesuale sunt aspecte nu numai nedovedite şi neverosimile, ci care vizează reguli în materie de probaţiune. Fiind vorba de o analiză a unor mijloace de probă, este evident că vizează aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.
În mod asemănător, nici criticile referitoare la caracterul disproporţionat al onorariului avocaţial în raport cu particularităţile pricinii sau volumul de muncă al reprezentantului convenţional al pârâtelor nu reprezintă aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie. De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că modalitatea în care instanţele de fond s-au pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., este un aspect de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi, ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În sfârşit, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului material suferit ca urmare a suportării diferenţelor de schimb valutar şi, totodată, a omis a lua în analiză cererea de îndepărtare, din sentinţa de fond, a considerentelor de la pct. 17 (în tot), pct. 18 (paragraful 2) şi pct. 19 (paragrafele 4 şi 5). Aceste critici au fost întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cu privire la primul aspect, reţine că, în adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Însă motivarea unei hotărâri trebuie să fie în concordanţă cu stadiul procesual în care aceasta este pronunţată, astfel că instanţa de apel are obligaţia să îşi grupeze argumentele pentru a fundamenta şi explica măsurile adoptate prin dispozitiv. Altfel spus, aceasta nu este obligată să răspundă fiecărui capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă, ci criticilor formulate prin intermediul căii de atac (motivelor de apel).
Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu poate critica, sub aspectul nemotivării, decizia pronunţată în apel, pe considerentul că a analizat capătul de cerere de la pct. IV din acţiune ca o cerere accesorie, şi nu principală. De altfel, din dezvoltarea acestei critici din recurs rezultă că reclamanta solicită obligarea pârâtelor la plata de daune interese, pentru acoperirea prejudiciului pretins cauzat ca urmare a diferenţelor de curs valutar pentru plata imobilului, urmare conversiei creditului acordat din franci elveţieni în RON şi, ulterior, din RON în euro. Recurenta însăşi arată că prejudiciul i-a fost cauzat prin includerea, în contractul de credit, a două clauze pretins abuzive, respectiv cele prevăzute la art. 6.2 şi art. 13.2 din Convenţie. Altfel spus, recurenta însăşi argumentează că cererea în daune este condiţionată de constatarea, în prealabil, a caracterului abuziv a două clauze contractuale. Ceea ce omite însă recurenta să observe este faptul că nu a învestit instanţele de fond cu un capăt de cerere referitor la constatarea nulităţii celor două clauze contractuale, astfel că o atare analiză în recurs este prohibită de art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Cert este faptul că instanţele de fond nu puteau analiza acest capăt de cerere decât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 193/2000, considerând că soluţionarea lui depinde de soluţia dată capetelor de cerere principale cu care au fost în mod real învestite (constatare nulitate clauze abuzive). Sub aspectul motivării, este evident că instanţa de apel, răspunzând criticilor ce vizau soluţiile de respingere a capetelor de cerere principale, a răspuns implicit şi celor relative la cererile accesorii.
Cât priveşte neanalizarea de către instanţa de apel a "capătului de cerere" privind îndepărtarea din considerentele hotărârii instanţei de fond a unor dezlegări date unor probleme de drept apreciate de parte greşite constată că este o critică vădit nefondată.
Cu titlu prealabil, instanţa de recurs constată că o cale de atac se poate îndrepta fie împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii (art. 461 alin. (1) C. proc. civ.) fie împotriva considerentelor (art. 461 alin. (2) C. proc. civ.). În acest ultim caz, când calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
În speţă, reclamanta a declarat apel atât împotriva unor soluţii cuprinse în dispozitivul sentinţei atacate, cât şi apel la considerente. Concret, în ce priveşte soluţia de respingere, ca fiind lipsite de interes, a capetelor de cerere în constatare caracter abuziv a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. d) (referitoare la comisionul de rambursare anticipată) şi în art. 15.11 (relativă la notificarea unor modificări ale contractului de credit), apelanta a arătat că achiesează la soluţia de respingere a acestora pentru lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile. În schimb a solicitat înlocuirea considerentelor care vizau analiza conceptului de interes şi a condiţiilor justificării interesului judiciar, cu o analiză pe fond a caracterului abuziv al clauzelor criticate.
În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu poate obţine o analiză pe fond a caracterului abuziv a celor două clauze pe calea procesuală aleasă, a apelului la considerente. Concret, acele considerente care analizează lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile sunt cele care justifică soluţia adoptată prin dispozitivul hotărârii. Câtă vreme reclamanta nu a formulat o cale de atac împotriva dispozitivului sentinţei de fond, aceasta nu poate solicita înlocuirea acelor considerente care justifică sancţiunea încălcării condiţiei interesului, sancţiune ce face de prisos analiza fondului pricinii, cu considerente relative la temeinicia dreptului dedus judecăţii.
De asemenea, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel a răspuns, în mod explicit, şi criticii din apelul la considerentele ce viza temeiurile de fapt şi de drept pentru admiterea capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.4 din contract. Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta-apelantă nu solicită, în realitate, înlăturarea unor considerente ce reprezintă dezlegări date unor probleme de drept ce nu au legătură cu cauza sau care sunt greşite, referitoare la acest capăt de cerere, ci considerente relative la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată. Or, cu privire la această soluţie, instanţa de prim control judiciar era învestită printr-o cale de atac la dispozitiv.
Aşadar, toate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
În ce priveşte recursul declarat de pârâtele B. S.A. şi C., constată că şi acesta este neîntemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Un prim motiv de nelegalitate invocat este nemotivarea hotărârii, în sensul că instanţa de apel nu a analizat unele dintre condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiţia relei-credinţe a profesionistului şi condiţia dezechilibrului între prestaţiile părţilor. Aceste critici sunt fundamentate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa constată că, într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele sau motivele de fapt şi de drept reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a calităţii actului de justiţie, ce oferă posibilitatea exercitării de către instanţele superioare a unui control judiciar eficient şi optim.
Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO include obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, Hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994 - Cauza 18390/91, Hotărârea Higgins contra Franţei din 19 februarie 1998 - Cauza 20124/92).
Însă, potrivit jurisprudenţei suscitate, cerinţele referitoare la obligaţia de motivare nu trebuie să fie disproporţionat de ridicate şi acestea pot varia în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele concrete ale cauzei (Hotărârea Ruiz Torija, suscitată).
În acest context, reţine, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, că instanţa de prim control judiciar, admiţând capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei relative la comisionul de administrare, nu a omis a analiza cele două condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cauzarea unui dezechilibru semnificativ, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.
Cităm, în acest sens, considerentele deciziei atacate, cuprinse în pagina 3, par. 3 "… pentru a stabili dacă o clauză cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional, în lipsa unui acord între părţi (într-un asemenea caz). Această analiză comparativă permite instanţei naţionale să evalueze dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul naţional în vigoare. În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este provocat în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, Curtea de Justiţie a statuat că este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al Directivei, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".
Ulterior, instanţa de apel a reluat analiza acestor aspecte în pagina 12, inclusiv a cerinţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, luând în considerare toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului de credit şi toate clauzele contractuale. A statuat, în final, că această clauză, care impune consumatorului plata unui comision de administrare a creat, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, în pofida cerinţei de bună-credinţă, întrucât instituţia financiară nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le efectuează.
În acest context, recurentele-pârâte nu pot solicita instanţei de recurs, sub pretextul unei critici de nemotivare, să procedeze ea însăşi la o reevaluare a condiţiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă. Avem în vedere că o atare reevaluare presupune analiza unor circumstanţe factuale şi că, prin urmare, este incompatibilă cu etapa judecării recursului, limitată la aspecte de nelegalitate ale hotărârii.
În sfârşit, recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a omis a analiza argumente pertinente invocate prin întâmpinare, referitoare la caracterul negociat al clauzei în discuţie. Aceste susţineri sunt circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa constată însă că prin însăşi sentinţa pronunţată de judecătorul fondului, s-a reţinut caracterul nenegociat al clauzei în discuţie. Astfel, lipsa unei negocieri individuale a clauzei contractuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, iar această condiţie a fost constatată îndeplinită prin hotărârea instanţei de fond. Cum împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar consumatorul, este evident că dezlegarea dată acestui aspect litigios a dobândit putere de lucru judecat, neputând face obiectul analizei instanţei de apel.
În sfârşit, recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Au susţinut, în esenţă, că, faţă de caracterul complex al contractului de credit bancar, şi comisioanele pot fi considerate prestaţii esenţiale şi, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.
Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanţa naţională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc şi alţii, C-186/17, par. 35 şi 36).
Aşadar, noţiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greşit aplicat de către instanţa de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.
În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.
Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la apartenenţa clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor avansate de jurisprudenţa CJUE, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.
Pe lângă faptul că, în realitate, critica formulată de cele două pârâte vizează aspecte de netemeinicie, instanţa de recurs reţine că textul de lege pretins greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nici nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 6 noiembrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul (6) al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.
Totodată, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-484/08, că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naţionale care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
Aşa fiind, critica formulată prin cererea de recurs, relativă la greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Nefiind incident raportului juridic textul de lege susarătat, nu se impune nici analiza criticilor referitoare la analiza instanţei de apel privind preţul serviciilor oferite consumatorului şi modalitatea de determinare a comisionului de administrare.
În sfârşit, chiar dacă susţinerile recurentelor-pârâte referitoare la caracterul transparent al clauzei de comision de administrare sunt subscrise nerespectării dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2003, instanţa reţine că o atare verificare trebuia efectuată de către instanţa de apel, indiferent de apartenenţa sau nu a clauzei la domeniul obiectului principal al contractului.
Câtă vreme instanţa de apel, verificând conţinutul concret al clauzei, a reţinut că din cuprinsul acesteia nu rezultă cuantumul costului de administrare şi mecanismul de calcul, a stabili o situaţie de fapt contrară contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.
Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
Reţine că recurentele-pârâte au solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.
Cum fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, este evident că taxa judiciară de timbru achitată de parte pentru promovarea recursului, ce a fost respins, nu poate fi pusă în sarcina părţii adverse, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Cât priveşte onorariul achitat avocatului, constată că atât recursul reclamantei, cât şi recursul pârâtelor au fost respinse, fiind incidentă, prin urmare situaţia prevăzută de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa poate stabili în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la cheltuieli de judecată.
În acest context, reexaminând problema cheltuielilor de judecată şi stabilind care parte, în final, a câştigat procesul, constată că reclamantei i-au fost totuşi admise, în parte, pretenţiile. Cum onorariul achitat de pârâte avocatului, în etapa recursului, nu este defalcat pe tipuri de cheltuieli, respectiv cât din cuantumul acestuia este aferent apărărilor formulate în raport de recursul părţii adverse şi cât este aferent propriei căi de atac, este logic şi echitabil ca părţii care nu a avut succes în această etapă procesuală să nu i se acorde cheltuieli de judecată.
Aşa fiind, va respinge cererea recurentelor-pârâte, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2178/A din 11 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi C.., prin mandatar B. S.A., împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A., ca nefondată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 noiembrie 2020.