Ședințe de judecată: Octombrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 310/2021

Decizia nr. 310

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 05 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. ROMÂNIA S.A. BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contractate în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 la punctul B cu conţinutul indicat în ANEXA 1 la punctul 5 clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de schimb CHF- LEU la momentul semnării contractului, indicat în Anexa 1 punctul 3 ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3842/2016, pronunţată la data de 22 iunie 2016, în dosarul nr. x/2016, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. ROMANIA S.A. Bucureşti, şi intervenienţii forţaţi: C.- împrumutat, D. şi E.- garanţi, astfel cum aceasta a fost precizată; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenţia de credit bancar nr. x/31.01.2008 la art. 6.3 tezele a II a şi a III a; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3040 RON/CHF, şi a respins cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate în convenţia de credit bancar nr. x/31.01.2008 la art. 6.3 teza I a şi a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. ROMÂNIA S.A. BUCUREŞTI (actual, F. S.A. BUCUREŞTI), la data de 28 iunie 2017 (data menţionată pe rezoluţia de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2139 A, pronunţată la data de 22 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul formulat de apelanta B. ROMÂNIA S.A. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3842/22.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A., C., D. şi E., a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat intimaţii la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în sumă de 7680,68 RON.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. şi intervenienţii forţaţi D., C. şi E. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea punctului 5 al art. 488 alin. (19 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat lămurirea situaţiei ce priveşte termenul de primire a sentinţei civile apelate, observând că, în alin. (5) al deciziei recurate, în urma sesizărilor învederate de aceştia la primul termen de apel, prin apărătorul ales, instanţa a dispus obligaţia, în sarcina apelantei, de a dovedi nulitatea dovezii de înmânare din data de 23.95.2017, însă nu au fost prezentate decât plicul original (ce conţinea ştampila cu data din 23.05.2017 tăiată şi o ştampilă cu data de 24.05.2017 pe care o consideră nereală) şi unele înscrisuri menite aceleiaşi societăţi din care ar fi reieşit aşa-zisele erori ale agentului poştal.

Recurenţii susţin că, faţă de lipsa unor dovezi întemeiate cu privire la veridicitatea ştampilei din 24.05.2017, sentinţa ar fi trebuit să rămână definitivă prin respingerea apelului ca tardiv formulat, motiv pentru care, consideră imperios necesară admiterea prezentului recursul pentru motivul reţinut de art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., cu consecinţa anulării deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 3842, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti la data de 22 iunie 2016.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii consideră că, au fost aplicate greşit normele de drept material cu privire la prevederile Legii 193/2000 completată cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenţii au mai susţinut că, instanţa de apel a reţinut ca nefiind întemeiată cererea lor cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (adică, cea cu privire la stabilizarea cursului valutar), însă, deşi acţiunea lor îşi avea fundamentul aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa, din perspectiva Hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16 -Andriciuc, nu aminteşte şi nu analizează, în sensul respingerii acţiunii, niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, implicit, negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua - credinţă a băncii prin transpunere a contractelor supuse analizei, sub acest aspect fiind reamintită, încă o dată, Decizia recentă a C.J.U.E., pronunţată în cauza C186/16 Andriciuc şi alţii vs Banca Românească.

Recurenţii au mai susţinut că, deşi analizat în decizie, însă în mod greşit, principiul nominalismului monetar, în raport de fila x, este reţinut eronat. Astfel, se retine că împrumutaţilor li s-ar aplica principiul nominalismului fără să ţină seama că, în esenţă, împrumutaţii nu au încasat franci elveţieni, ci au încasat/tras EUR şi RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Cât priveşte dezechilibrul fundamental având în vedere creşterea cu 200% a gradului de povară financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, contrar susţinerilor instanţei de fond, şi în raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este « obiect al contractului conform C.J.U.E. », şi nu aşa cum arată instanţa de fond, că sunt excluse din domeniul de aplicare aceste clauze.

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România, amintind, cauza C-484/08, prin care se face trimitere la "dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE".

În fine, recurenţii au mai criticat hotărârea instanţei de apel, întrucât, a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel şi, în acest context, consideră aceştia că trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului, în ce priveşte limbajul inteligibil relevante fiind concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Or, susţin recurenţii, instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, şi modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul menţinerii dispoziţiilor date de instanţa de fond, extrem de bine motivate, şi admiterea cererii de chemare în judecată; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 4 aprilie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţie, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Precizare prealabilă. Deşi recurenţii au invocat punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în susţinerea criticii privind nemotivarea lămuririi situaţiei ce priveşte termenul de primire a sentinţei civile apelate, această critică va fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a prezentat în mod corect constatările sale privind respingerea excepţiei tardivităţii formulării apelului, reţinând că "apelul a fost formulat la data de 26.06.2017 şi comunicarea hotărârii s-a făcut la 24.05.2017, astfel că, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ. apelul este declarat în termen.".

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenţii şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie reaprecierea probelor, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În speţă, se constată că soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii apelului, este rezultatul analizei probelor administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31 ianuarie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienţii C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. şi de intervenienţii C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.