Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 200/RC/2021

Şedinţa publică din data de 6 mai 2021

Asupra recursurilor în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 69/2017 pronunţată la data de 26 mai 2017 de Judecătoria Negreşti Oaş, în baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu din infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969.

În baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului B. prin rechizitoriu din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii de 1 an, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii de 10 luni, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 10 luni, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra prevederilor art. 83 din C. pen. 1969 cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei şi executarea pedepsei în întregime în cazul săvârşirii altei infracţiuni în cadrul termenului de încercare.

S-a respins cererea de constituire de parte civilă formulată de Primăria comunei Certeze, având ca obiect obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale şi materiale.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea în întregime a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B. şi depuse în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş precum şi a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B., înregistrate la O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, câte 300 de RON fiecare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul emis în data de 10 noiembrie 2015 în dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş, au fost trimişi în judecată în stare de libertate inculpatul A., cu datele personale arătate în dispozitivul hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. art. 322 alin. (1) din C. pen.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că în cursul anului 2010 la solicitarea numitului C., inculpatul A., având calitatea de consilier în cadrul OCPI Satu Mare, a procedat la efectuarea unor lucrări de cadastru prin care se propune dezlipirea suprafeţei de 365.232 mp din terenul cu suprafaţa de 207.440 mp înscris în C.F. nr. x Certeze, deşi nu deţinea o autorizaţie necesară de la OCPI pentru a efectua lucrarea.

Întrucât inculpatul A. nu deţinea drept de semnătură, a apelat la inculpatul B., care a semnat actele cadastrale puse la dispoziţie de către A., deşi nu s-a deplasat la faţa locului şi nu a efectuat niciun fel de verificări.

Deşi din actele pe care le avea la dispoziţie A. rezultă în mod cert că terenul descris în CF x Certeze avea categoria de pădure, a propus prin anexele 11 şi 16 ca terenul care se va dezlipi să aibă categoria de fâneaţă, fără a se motiva în vreun fel această propunere.

În baza celor două anexe întocmite în fapt de A. şi semnate de B., precum şi a unui extras CF emis în anul 2009 pentru terenul în suprafaţă de 207 ha, numitul C. s-a adresat instanţei de judecată, solicitând dobândirea dreptului de uzucapiune pentru suprafaţa de aproximativ 36 ha, motivând că împreună cu familia sa a folosit terenul de aproximativ 20 de ani.

Pe baza documentaţiei depuse de C., precum şi a declaraţiei a doi martori propuşi, de asemenea, de acesta din urmă (angajaţi la firma sa), instanţa de judecată a dispus admiterea acţiunii şi dezlipirea suprafeţei de 36 ha, fără a mai face alte demersuri pentru a se constata cine foloseşte în fapt terenul şi fără a se clarifica neconcordanţele dintre menţiunile din CF, respectiv de ce din pădure devine fâneaţă.

În baza hotărârii judecătoreşti, C. a procedat la depunerea documentaţiei cadastrale la OCPI prin intermediul inculpatul A., respectându-se acelaşi procedeu fraudulos, respectiv documentaţia a fost semnată de către B., deşi acesta nu a efectuat niciun fel de verificare în teren, nu a solicitat informaţii de la O.C.P.I. şi nu a încheiat vreun acord cu C.

Mai mult decât atât din documente a reieşit că nici A. nu a mai efectuat vreo verificare, actele depuse la O.C.P.I. fiind asemănătoare cu cele depuse iniţial la instanţa de judecată, însă de această dată nu au mai fost datate şi nici verificate de către angajaţii O.C.P.I., întrucât pe acestea nu exista nicio menţiune în acest sens.

Din înscrisurile puse la dispoziţie de către A.P.I.A a rezultat că în perioada 2007 - 2010, cu excepţia anului 2008, au fost acordate subvenţii pentru o parte din suprafaţa de teren situată în blocurile fizice 1348 - 1350 (parcele cu nr. Topografic x) pentru fermierul "Primăria Comunei Certeze", ceea ce denotă că terenul în cauză era folosit de către Primăria Certeze şi nu de C.; dacă terenul ar fi fost folosit de către C., acesta s-ar fi deplasat la A.P.I.A în vederea obţinerii subvenţiilor, însă nu a făcut acest demers decât abia după ce a câştigat terenul în instanţă.

Din actele puse la dispoziţie de către Primăria Certeze a rezultat că C. nu a fost niciodată înscris în registrul agricol cu acest teren şi nu a plătit vreo taxă, ceea ce denotă că acesta nu a folosit în mod public terenul; mai mult decât atât a plătit taxe pentru păşunat, ori de ce a mai fost nevoit să plătească taxa de păşunat dacă era proprietarul terenului în cauză.

Din declaraţiile persoanelor care se învecinează cu terenul în litigiu, precum şi a persoanelor care au avut stâni în zonă, a rezultat că nu l-au văzut pe C. sau pe alţi membrii ai familiei sale să folosească terenul, până în anul 2008; toţi martorii în cauză domiciliază în localitatea Certeze şi cunosc situaţia terenurilor.

Din documentele puse la dispoziţie de către Ocolul Silvic, precum şi de Primăria Certeze a rezultat că în cauză, pe terenul în litigiu s-au efectuat exploatări forestiere, timp în care C. nu a ridicat nicio pretenţie.

În consecinţă, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în cursul anului 2010, la solicitarea inculpatului A., inculpatul B. a atestat în mod nereal în documentaţia cadastrală semnată, dar întocmită în realitate de către inculpatul A., că proprietarul terenului în suprafaţă de aproximativ 36 de ha de pe raza localităţii Certeze este C., iar categoria de folosinţă a terenului este fâneaţă, deoarece pădurea a fost defrişată, în condiţiile în care proprietar era D., iar pădurea nu era defrişată .

S-a reţinut că situaţia de fapt mai sus menţionată se susţine cu următoarele mijloace de probă: plângerea penală, completare la plângerea penală, înscrisuri - Volumul I - 242 file; volumul II-328 file; volumul III-51 file; volumul IV-30-130, declaraţia suspectului A., declaraţia suspectului B., declaraţia inculpatului A., declaraţia inculpatului B.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de fond a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte starea de fapt, instanţa a reţinut că în cursul anului 2010, la solicitarea numitului C., inculpatul A. a întocmit un plan de amplasament şi delimitare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x ce figura în cartea funciară cu categoria de folosinţă pădure, propunând dezmembrarea acestui teren în două parcele noi, respectiv Lot x cu suprafaţa de 365.232 mp cu categoria de folosinţă fâneţe, la descrierea imobilului făcându-se menţiunea pădure defrişată şi Lot x cu suprafaţa de 1706.208 mp.

Această documentaţie a fost întocmită de inculpatul A. pentru a servi numitului C. într-un proces civil având ca obiect uzucapiune, respectiv în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş, documentaţia fiind depusă de reclamantul din cauza anterior menţionată, odată cu cererea introductivă de instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 638 din 21 iunie 2010 Judecătoria Negreşti Oaş a admis acţiunea reclamantului C., a dispus dezmembrarea terenului din C.F. nr. x Certeze nr. top. x conform planului de amplasament cu propunerea de dezmembrare întocmit de către inculpat şi a constatat că reclamantul din acel dosar a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului identificat prin Lot x după dezmembrare cu suprafaţa de 365.232 mp.

În pofida faptului că planul de amplasament cu propunerea de dezmembrare a terenului înscris în C.F. x Certeze a fost întocmit în fapt de către inculpatul A., această documentaţie poartă menţiunea că a fost întocmită de către inculpatul B. şi este semnată de acesta din urmă.

Din declaraţiile celor doi inculpaţi, atât din faza de urmărire penală, cât şi din faza de judecată (f. x), coroborat şi cu înscrisurile de filele x d.u.p. a rezultat că inculpatul A., care la acea dată era funcţionar public, consilier în cadrul O.C.P.I Satu Mare şi nu era autorizat să întocmească lucrări cadastrale, a apelat la inculpatul B. pentru a-i viza lucrarea prin aplicarea semnăturii şi a ştampilei, acesta din urmă fiind titular al Certificatului de autorizare seria x din 28 octombrie 2010 categoria C (persoană fizică autorizată de ANCPI să execute lucrări de cadastru).

Potrivit declaraţiei dată în calitate de suspect, în cursul anului 2007, inculpatul A. s-a deplasat împreună cu numitul C. la terenul situat în locul numit Lângă Brebi, pe raza comunei Certeze şi a procedat la identificarea şi conturarea parcelei de 36 de ha, potrivit limitelor arătate de C., după care a întocmit planul de amplasament şi delimitare. Inculpatul a susţinut că în urma deplasării la faţa locului a constatat că terenul este defrişat, având categoria de folosinţă fâneaţă, precizând că existau arbori doar pe o porţiune mică din terenul măsurat, însă acea porţiune nu este cuprinsă în amenajamentul silvic.

În esenţă, s-a reţinut că inculpatul a reiterat aceleaşi aspecte şi în declaraţia dată în cursul judecăţii, arătând, însă că a măsurat terenul în anul 2009, cunoscând faptul că numitul C. are nevoie de această documentaţie într-un proces civil. Totodată inculpatul a menţionat că pe teren existau câţiva arbori, însă în urma verificării amenajamentului silvic existent la O.S. Negreşti Oaş, a constatat faptul că terenul nu era cuprins în amenajamentul silvic.

Potrivit declaraţiilor inculpatului B., acesta a acceptat să semneze documentaţia cadastrală, deşi nu se deplasase în teren şi nu cunoştea situaţia terenului care făcea obiectul operaţiunilor de dezmembrare, având încredere în inculpatul A., deoarece colaborase cu acesta o perioadă de 5 - 10 ani, mai procedaseră în acelaşi mod şi în alte împrejurări şi nu au fost probleme legate de corectitudinea lucrărilor anterioare întocmite de către inculpatul A.

După rămânerea definitivă şi irevocabilă a Sentinţei civile nr. 638 din 21 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş în Dosarul nr. x/2010, inculpatul A. a întocmit şi documentaţia cadastrală necesară pentru întabularea dreptului de proprietate al numitului C., documentaţie vizată de O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011, inculpaţii procedând în acelaşi mod, în sensul că documentaţia de întabulare a fost întocmită de inculpatul A., însă a fost semnată şi ştampilată de către inculpatul B. În fapt, s-a reţinut că anexele 1.1 şi 1.6 depuse la O.C.P.I. în vederea întabulării dreptului de proprietate în favoarea numitului C. sunt identice sub aspectul conţinutului cu cele depuse în Dosarul nr. x/2010, documentaţia de întabulare conţinând însă şi alte elemente tehnice necesare pentru operaţiunea de înscriere în cartea funciară şi atribuire de număr cadastral. Pe baza acestei documentaţii, Lotul x cu suprafaţa de 365.232 mp, a primit număr cadastral x, terenul fiind înscris în C.F. nr. x Certeze (f. x d.u.p.).

S-a reţinut că potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat în prezenta cauză de către expertul E. pe terenul cu nr. cad. x există pâlcuri izolate de pădure însumând o suprafaţă totală de 94.706 mp. care este cuprinsă în amenajamentul silvic în parcela xA, iar potrivit amenajamentului pastoral al păşunilor cu arbori face parte din parcela x B având o consistenţă de arbori de 0,10.

Referitor la documentaţia întocmită de inculpatul A. în anul 2010 şi respectiv 2011, expertul a învederat că documentaţia corespunde cu realitatea din teren în ceea ce priveşte forma, dimensiunile şi amplasamentul terenului singura neconcordanţă constatată fiind cea referitoare la categoria de folosinţă a terenului, care în parte are categoria de folosinţă pădure (94.706 mp) şi în parte fâneţe (270.494 mp.) Într-adevăr expertul a arătat că suprafaţa de 94.706 mp are categoria de folosinţă pădure în prezent, neputând preciza care era situaţia în anul 2010, însă aşa cum rezultă din anexele la completarea raportului de expertiză (f. x), respectiv extrasele din amenajamentul silvic, arborii de pe parcelele 71 A şi 71 B figurează cu vârsta de 100 de ani.

Astfel cum rezultă din autorizaţia de exploatare nr. 327083 s-a reţinut că parcela x A face parte din U.P. II Huta aflată în administrarea O.S. Salcâmul Ciumeşti.

Coroborând aceste înscrisuri cu raportul de expertiză a rezultat că pe terenul în suprafaţă de 35 de ha dezmembrat prin documentaţia cadastrală întocmită de inculpatul A., exista pădure şi la momentul întocmirii documentaţiei, din moment ce vârsta exploataţiei ce figurează în amenajamentul silvic este de 100 de ani, iar în anul 2010 Primăria comunei Certeze a exploatat masă lemnoasă din parcela x A, astfel cum rezultă din actele emise de O.S. Salcâmul Ciumeşti, respectiv Autorizaţia de exploatare nr. x din 5 iunie 2010, act de punere în valoare, Procesul-verbal de predare primire nr. x din 5 iunie 2010 şi procesul-verbal de reprimire a parchetului din data de 30 iulie 2010.

Având în vedere starea de fapt mai sus expusă, instanţa de fond a reţinut că cele două planuri de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezmembrare (anexele 1.1 şi 1.6) sunt înscrisuri sub semnătură privată, aspect ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 178 alin. (2) din C. pen., nefiind înscrisuri care emană de la o persoană juridică dintre cele prevăzute de art. 176 din C. pen. (instituţii şi autorităţi publice) sau de la o persoană din categoria celor prevăzute de art. 175 alin. (2) din C. pen.

Totodată, s-a reţinut că aceste înscrisuri creează o falsă reprezentare a realităţii în primul rând în ceea ce priveşte persoana care le-a întocmit, deoarece aplicând semnătura şi ştampila proprie, inculpatul B. a creat aparenţa că cele două planuri de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezmembrare au fost întocmite de către o persoană autorizată să efectueze astfel de documentaţii cadastrale şi totodată că menţiunile de ordin tehnic privind suprafaţa terenului şi categoria de folosinţă a acestuia sunt rezultatul constatării în mod direct de către acesta în urma deplasării la faţa locului şi a măsurătorilor efectuate în teren (operaţiuni prealabile întocmirii oricărei documentaţii tehnice privitoare la un imobil).

Or, numai cu îndeplinirea acestor condiţii cele două planuri de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezmembrare puteau produce consecinţe juridice, fiind acceptate de către instanţă (având valoarea unei expertize extrajudiciare) şi, totodată, de către oficiul de cadastru la momentul admiterii verificării cererii de înscriere .

Totodată, s-a reţinut că aceste înscrisuri atestau (ţinând seama de specificul şi finalitatea acestora) şi o altă împrejurare care în parte nu corespundea realităţii, respectiv cea referitoare la categoria de folosinţă a terenului în suprafaţă de 35 de ha propus a se dezlipi din terenul înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, menţionându-se în mod nereal faptul că acest teren are categoria de folosinţă fâneţe, pădure defrişată, omiţându-se faptul că o suprafaţă de teren considerabilă din totalul de 35 de hectare, avea categoria de folosinţă pădure.

Pe de o parte, s-a reţinut că aceste înscrisuri sunt contrafăcute pentru că nu există identitate între autorul aparent al planurilor de amplasament şi autorul real, de facto al acestora, iar, pe de altă parte menţiunea privind categoria de folosinţă a terenului nu corespunde pe deplin cu realitatea materială.

S-a apreciat că nu pot fi primite însă susţinerile parchetului că printre menţiunile necorespunzătoare adevărului din cuprinsul planurilor de amplasament şi delimitare, se înscrie şi aceea referitoare la proprietarul terenului identificat prin Lot x după dezmembrare, cu suprafaţa de 365.232 mp (respectiv C. în loc de D.), deoarece în planurile de amplasament depuse în Dosarul nr. x/2010 această menţiune nu se referea la situaţia juridică a terenului din momentul întocmirii documentaţiei şi nu a fost inserată cu intenţia de a atesta o împrejurare necorespunzătoare realităţii, ci se referea la o situaţie juridică ulterioară, eventuală, în contextul în care acţiunea de uzucapiune ar fi fost admisă, ipoteză în care s-a apreciat că se justifica inclusiv operaţiunea de dezmembrare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x.

S-a reţinut că în mod evident aceeaşi menţiune inserată în planurile de amplasament cu propunerea de dezlipire întocmite pentru întabularea dreptului de proprietate în baza Sentinţei civile 638 din 21 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, corespundea pe deplin realităţii raportat la dispozitivul acestei hotărâri.

În drept, s-a constatat că fapta inculpatului B. care în anul 2010 a semnat planurile de amplasament şi delimitare cu propunere de dezmembrare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, atestând faptul că au fost întocmite de acesta, deşi în realitate au fost întocmite de inculpatul A., a încredinţat aceste înscrisuri inculpatului A. spre folosire şi respectiv le-a depus la B.C.P.I. Negreşti Oaş în vederea producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă, deoarece a cunoscut că prin semnarea documentaţiei întocmită în fapt de inculpatul A., atestă o împrejurare necorespunzătoare adevărului şi creează aparenţa faptului că documentaţia cadastrală a fost întocmită de o persoană autorizată, fiind aptă, aşadar, pentru a produce consecinţe juridice şi a urmărit producerea acestui rezultat.

Totodată, inculpatul a cunoscut şi împrejurarea că planul de amplasament cu propunerea de dezmembrare urmează să fie folosit într-un proces civil şi respectiv la B.C.P.I. Negreşti Oaş .

În raport cu data săvârşirii infracţiunii, analizând incidenţa normelor care reglementează legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile C. pen. din 1969 sunt mai favorabile, atât din perspectiva limitelor prevăzute de lege pentru pedeapsa închisorii, cât şi din perspectiva formelor de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte cu închisoarea de 3 luni la 2 ani spre deosebire de art. 322 alin. (1) din C. pen. care prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Totodată, având în vedere consecinţele şi conţinutul instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei asupra căreia instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă fără executare în regim de detenţie, instanţa, constatând că prevederile art. 81 din C. pen. din 1969 sunt mai favorabile raportat la conţinutul amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 83 şi urm., respectiv art. 91 şi urm. din C. pen.

În acest context, reţinând ca lege penală mai favorabilă C. pen. din 1969, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului B. prin rechizitoriu din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969.

Având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, gradul de pericol social al faptei, contribuţia inculpatului la săvârşirea faptei (având în vedere faptul că datele necorespunzătoare adevărului i-au fost furnizate de inculpatul A.), iar pe de altă parte ţinând seama de persoana inculpatului, respectiv vârsta, lipsa antecedentelor penale şi atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, instanţa de fond a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

Având în vedere că pedeapsa stabilită nu depăşeşte 3 ani, iar anterior săvârşirii infracţiunii inculpatul nu a mai fost condamnat, precum şi faptul că raportat la persoana inculpatului scopul pedepsei poate fi atins fără a fi necesară executarea acesteia, în baza art. 85 alin. (3) raportat la art. 81 din C. pen. din 1969, instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 10 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 10 luni.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 din C. pen. 1969 cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei şi executarea pedepsei în întregime în cazul săvârşirii altei infracţiuni în cadrul termenului de încercare.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a reţinut în drept, că fapta inculpatului constând în determinarea inculpatului B. să semneze şi să aplice ştampila de persoană autorizată să efectueze lucrări de cadastru pe documentaţia cadastrală având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, întocmită în fapt de inculpatul A. şi care conţinea date neconforme cu realitatea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.

Vinovăţia inculpatului a fost reţinută sub forma intenţiei directe şi în ceea ce priveşte menţiunea parţial nereală referitoare la categoria de folosinţă a terenului cu suprafaţa de 35 de ha. Potrivit declaraţiilor inculpatului, acesta s-a deplasat în teren pentru identificarea terenului ce urma a fi dezmembrat şi prin urmare existau premisele pentru a constata faptul că în parte acest teren are categoria de folosinţă pădure. De altfel s-a reţinut că inculpatul a declarat că exista o lizieră mică de pădure (câţiva arbori), însă din verificările efectuate la O.S. Negreşti Oaş a rezultat că asta nu este cuprinsă în amenajamentul silvic. S-a apreciat că susţinerile inculpatului nu pot fi primite, pe de-o parte pentru că, aşa cum rezultă din expertiza efectuată în această cauză suprafaţa de pădure existentă în teren este totuşi considerabilă chiar şi raportat la întreaga suprafaţă a parcelei cu nr. cad. actual x. Pe de alt parte chiar dacă terenul nu era cuprins în amenajamentul silvic, această împrejurare nu era de natură să schimbe categoria de folosinţă a suprafeţei ocupată cu vegetaţie forestieră.

În raport cu data săvârşirii infracţiunii, analizând incidenţa normelor care reglementează legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile C. pen. din 1969 sunt mai favorabile şi în cazul inculpatului A., atât din perspectiva limitelor prevăzute de lege pentru pedeapsa închisorii, cât şi din perspectiva formelor de individualizare judiciară a executării pedepsei.

În consecinţă, în baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., instanţa de fond a schimbat din oficiu încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu din infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969.

Procedând la individualizarea pedepsei prin prisma criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969 şi având în vedere, pe de-o parte ansamblul activităţii infracţionale desfăşurată de inculpat şi calitatea pe care o deţinea inculpatul la data săvârşirii faptei, iar, pe de altă parte datele privind persoana inculpatului, instanţa l-a condamnat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, instanţa de fond a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

Având în vedere că pedeapsa stabilită nu depăşeşte 3 ani, iar anterior săvârşirii infracţiunii, inculpatul nu a mai fost condamnat, precum şi faptul că raportat la persoana inculpatului, scopul pedepsei poate fi atins fără a fi necesară executarea acesteia, în baza art. 85 alin. (3) raportat la art. 81 din C. pen. din 1969, instanţa de fond a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

Având în vedere natura infracţiunilor deduse judecăţii, precum şi constatarea caracterului fals al înscrisurilor ce constituie produsul acestor infracţiuni, în baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa de fond a dispus desfiinţarea în întregime a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B. şi depuse în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş, precum şi a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B., înregistrate la O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011.

În ceea ce priveşte cererea de constituire de parte civilă formulată de Comuna Certeze prin Primar, instanţa de fond a reţinut că aceasta este neîntemeiată.

Prin cererea depusă la data de 25 ianuarie 2016 (fila x) Comuna Certeze a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 200.000 de euro, reprezentând daune materiale şi la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând daune morale.

Astfel, cum prevede în mod expres art. 19 din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Prin urmare una dintre condiţiile esenţiale pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal este aceea ca între infracţiunea dedusă judecăţii şi prejudiciul pretins să existe o legătură de cauzalitate.

Or, în cazul concret, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi inculpaţii B. şi A. şi prejudiciile de natură patrimonială şi morală invocate de parte civilă, astfel cum au fost arătate în motivarea cererii de constituire de parte civilă.

Faptul că numitul C. a dobândit dreptul de proprietate şi şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra terenului cu suprafaţa de 365.232 mp, parte din terenul înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, asupra căruia partea civilă invocă la rândul său un drept de proprietate, nu este consecinţa directă a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Astfel, cum s-a arătat în considerentele prezentei hotărâri instanţa a reţinut că sus-numitul a dobândit dreptul de proprietate prin Sentinţa civilă nr. 638 din 21 iunie 2010 Judecătoria Negreşti Oaş, instanţa având în vedere nu numai documentaţia cadastrală depusă la dosar dar mai ales alte probe, pe baza cărora a constatat îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, precum şi dezmembrarea terenului din C.F. nr. x Certeze nr. top. x s-a făcut în baza hotărârii judecătoreşti şi potrivit dispozitivului acestei hotărâri.

Prin urmare nici pretinsa deposedare a unităţii administrativ teritoriale şi nici lipsa de folosinţă a terenului cu suprafaţa de 365.232 mp nu este consecinţa directă a infracţiunilor ce fac obiectul judecăţii.

S-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpaţilor nici în ceea ce priveşte prejudiciul material, constând în cheltuielile de judecată efectuate de parte civilă în alte cauze, în privinţa cărora există dispoziţii legale care reglementează condiţiile în care pot fi acordate şi persoana care poate fi obligată la plata acestora.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că nu există raport de cauzalitate între faptele deduse judecăţii şi prejudiciul de natură nepatrimonială invocat de parte civilă, aceste infracţiuni nefiind susceptibile de a aduce atingere personalităţii fizice, psihice şi sociale ale persoanei şi prin urmare să aibă drept consecinţă lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de fond a obligat inculpaţii la plata către stat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, câte 300 de RON fiecare.

Împotriva aceste hotărâri, în data de 23 iunie 2020, a formulat apel inculpatul A., în ceea ce priveşte latura penală, precizând că nu a primit minuta hotărârii atacate până la data declarării căii de atac. Totodată în situaţia în care se va aprecia că apelul este depus peste termen inculpatul a solicitat repunerea în termenul de apel. Prin apelul formulat inculpatul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecare achitarea sa în conformitate cu prevederile art. 16 din C. proc. pen. În subsidiar a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Împotriva aceleaşi hotărâri a declarat apel, în termenul legal, inculpatul B. iulie, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecare achitarea sa în conformitate cu prevederile art. 16 din C. proc. pen. În subsidiar a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Totodată, a formulat apel, în termenul legal şi partea civilă UAT Comuna Certeze, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă condamnarea inculpaţilor A. şi B. iulie pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 la maximul pedepsei prevăzută de lege. Totodată a solicitat admiterea cererii de constituire de parte civilă şi obligarea inculpaţilor la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune materiale. De asemenea, s-a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 500.000 euro daune morale.

Prin Decizia penală nr. 201/A/2020 din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins excepţia tardivităţii apelului penal declarat de inculpatul A.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. au fost admise apelurile penale declarate de UAT Comuna Certeze, inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, pe care a desfiinţat-o în parte în sensul că:

S-au înlăturat dispoziţiile privind condamnarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 la pedeapsa de 1 an închisoare cu aplicarea art. 81 din C. pen. 1969, art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, a inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 10 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 din C. pen., art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, pe cele privind aplicarea faţă de ambii inculpaţi a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, art. 64 alin. (1) teza a II a şi lit. b) din C. pen. 1969 şi art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a acestora.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata a câte 1700 RON fiecare, reprezentând diferenţa din onorariul cuvenit expertului F. privind efectuarea Raportului de expertiză tehnică judiciară înregistrat cu nr. x/10 iunie 2019 la BEJ.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., curtea de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate de parchet şi reţinute de prima instanţă, a arătat că:

Prin Rechizitoriul emis în data de 10 noiembrie 2015 în Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş, au fost trimişi în judecată inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. art. 322 alin. (1) din C. pen.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că în cursul anului 2010 la solicitarea numitului C., inculpatul A., având calitatea de consilier în cadrul OCPI Satu Mare, a procedat la efectuarea unor lucrări de cadastru prin care a propus dezlipirea suprafeţei de 365.232 mp din terenul cu suprafaţa de 2.071.440 mp înscris în C.F. nr. x Certeze, deşi inculpatul nu deţinea o autorizaţie de la OCPI care să-i permită să efectueze această lucrare.

Întrucât inculpatul A. nu deţinea drept de semnătură, a apelat la inculpatul B., care a semnat actele cadastrale puse la dispoziţie de către A., deşi nu s-a deplasat la faţa locului şi nu a efectuat niciun fel de verificări.

Deşi din actele pe care le avea la dispoziţie A. a rezultat că terenul descris în CF x Certeze avea categoria de pădure, inculpatul a propus prin anexele 11 şi 16 ca terenul care se va dezlipi să aibă categoria de fâneaţă, fără a se motiva în vreun fel această propunere.

În baza celor două anexe întocmite în fapt de A. şi semnate de B., precum şi a unui extras CF emis în anul 2009 pentru terenul în suprafaţă de 207 ha, numitul C. s-a adresat instanţei de judecată, solicitând dobândirea dreptului de uzucapiune pentru suprafaţa de aproximativ 36 ha, motivând că împreună cu familia sa a folosit terenul de aproximativ 20 de ani.

Pe baza documentaţiei depuse de C., precum şi a declaraţiei a doi martori propuşi, de asemenea, de acesta din urmă (angajaţi la firma sa), instanţa de judecată a dispus admiterea acţiunii şi dezlipirea suprafeţei de 36 ha, fără a mai face alte demersuri pentru a se constata cine foloseşte în fapt terenul şi fără a se clarifica neconcordanţele dintre menţiunile din CF, respectiv de ce din pădure devine fâneaţă.

În baza hotărârii judecătoreşti, C. a procedat la depunerea documentaţiei cadastrale la OCPI prin intermediul inculpatul A.

Din înscrisurile puse la dispoziţie de către A.P.I.A a rezultat că în perioada 2007 - 2010, cu excepţia anului 2008, au fost acordate subvenţii pentru o parte din suprafaţa de teren situată în blocurile fizice 1348 - 1350 (parcele cu nr. Topografic x) pentru fermierul "Primăria Comunei Certeze", ceea ce denotă că terenul în cauză a fost folosit de către Primăria Certeze şi nu de către C.

Din actele puse la dispoziţie de către Primăria Certeze a rezultat că C. nu a fost niciodată înscris în registrul agricol cu acest teren şi nu a plătit vreo taxă, ceea ce denotă că acesta nu a folosit în mod public terenul, plătind însă o taxă pentru păşunat, deşi în situaţia în care ar fi considerat că este proprietarul terenului nu era obligat la o astfel de taxă.

În consecinţă, prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că în cursul anului 2010, la solicitarea inculpatului A., inculpatul B. a atestat în mod nereal în documentaţia cadastrală semnată, dar întocmită în realitate de către inculpatul A., că proprietarul terenului în suprafaţă de aproximativ 36 de ha de pe raza localităţii Certeze este C., iar categoria de folosinţă a terenului este fâneaţă, deoarece pădurea a fost defrişată, în condiţiile în care proprietar era D., iar pădurea nu era defrişată.

Instanţa de fond în baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu din infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969, procedând în acelaşi mod şi în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen. reţinută în sarcina inculpatului B.

Reţinând vinovăţia celor doi inculpaţi i-a condamnat pe aceştia la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, conform art. 81 din C. pen. 1969 (inculpatul A.) şi 10 luni închisoare în aceleaşi condiţii (inculpatul B.).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului B. care în anul 2010 a semnat planurile de amplasament şi delimitare cu propunere de dezmembrare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, atestând faptul că au fost întocmite de acesta, deşi în realitate au fost întocmite de inculpatul A., a încredinţat aceste înscrisuri inculpatului A. spre folosire şi respectiv le-a depus la B.C.P.I. Negreşti Oaş în vederea producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă, deoarece a cunoscut că prin semnarea documentaţiei întocmită în fapt de inculpatul A., atestă o împrejurare necorespunzătoare adevărului şi creează aparenţa faptului că documentaţia cadastrală a fost întocmită de o persoană autorizată, fiind aptă, aşadar, pentru a produce consecinţe juridice şi a urmărit producerea acestui rezultat.

Totodată, instanţa a arătat că inculpatul a cunoscut şi împrejurarea că planul de amplasament cu propunerea de dezmembrare urmează să fie folosit într-un proces civil şi respectiv la B.C.P.I. Negreşti Oaş.

În raport cu data săvârşirii infracţiunii, analizând incidenţa normelor care reglementează legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile C. pen. din 1969 sunt mai favorabile, atât din perspectiva limitelor prevăzute de lege pentru pedeapsa închisorii, cât şi din perspectiva formelor de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte cu închisoarea de 3 luni la 2 ani spre deosebire de art. 322 alin. (1) din C. pen., care prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a reţinut în drept, că fapta inculpatului, constând în determinarea inculpatului B. să semneze şi să aplice ştampila de persoană autorizată să efectueze lucrări de cadastru pe documentaţia cadastrală, având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, întocmită în fapt de inculpatul A. şi care conţinea date neconforme cu realitatea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.

În privinţa ambilor inculpaţi, trimişi în judecată sub acuzaţia comiterii a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma autoratului, respectiv a instigării, Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă determinare a legii penale mai favorabile, interpretând dispoziţiile art. 5 din C. pen. în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, precum şi în concordanţă cu Decizia nr. 21/HP/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen. trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (criteriul aprecierii globale).

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii apelului declarat de inculpatul A., curtea a respins-o, având în vedere imposibilitatea stabilirii comunicării în mod legal a minutei Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş.

Cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale şi la efectele acesteia, Curtea a reţinut că în cazul celor doi inculpaţi, în raport, cu datele la care acuzarea susţine că aceştia au întocmit, respectiv au semnat documentaţia cadastrală, având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în CF x Certeze, respectiv anul 2010, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale cu privire la faptele sub acuzaţia cărora au fost trimişi în judecată, considerent pentru care, în baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969 "falsificarea unui înscris sub semnătură privată în vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda".

Potrivit art. 122 lit. d) din C. pen. 1969, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru persoana fizică este de 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani. Potrivit art. 124 din C. pen. 1969, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie prev. în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpaţilor A. şi B. de a se dispune achitarea lor cu privire la acuzaţiile pentru care au fost trimişi în judecată, Curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrină, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a constatat în cauza Didu c. României (Curtea Europeană Drepturilor Omului, Hotărârea din 14 aprilie 2009, în cauza Didu c. României, parag. 40 - 43) încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin modalitatea de a proceda a instanţei de recurs care a casat hotărârile primei instanţe şi ale instanţei de apel prin care se dispuse achitarea reclamantului şi, reţinând cauza spre judecare, a procedat la o nouă analiză a probelor pe care s-a întemeiat acuzarea, fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor şi a inculpaţilor şi a dispus încetarea procesului penal. Instanţa europeană a reţinut că aspectele pe care instanţa le-a analizat în vederea pronunţării hotărârii vizează vinovăţia acuzatului şi au avut un caracter esenţial faptic, instanţa fiind chemată să aprecieze dacă acuzatul a comis infracţiunile de fals, uz de fals şi vătămare corporală. Instanţa de recurs a constatat, în urma unei noi analize a probelor care fuseseră administrate în celelalte grade de jurisdicţie şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, pe de-o parte că este cert că infracţiunile au fost comise, iar, pe de altă parte, că a intervenit prescripţia răspunderii penale. În viziunea Curţii Europene această motivare poate da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. Instanţa europeană a reţinut că din această motivare rezultă că instanţa nu s-a limitat a descrie un anumit stadiu al suspiciunii sau un prognostic, ci a prezentat ca stabilite anumite fapte enumerate în rechizitoriu, fără ca o nouă audiere să fie efectuată în cauză şi fără ca instanţa de recurs să se pronunţe cu privire la probele ce ar trebui administrate. Pe cale de consecinţă, Curtea Europeană a apreciat că instanţa de recurs, în timp ce dispunea încetarea procesului penal, a pus sub îndoială nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se cu privire la vinovăţia acestuia potrivit C. pen., încălcând dispoziţiile art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Analiza acestei soluţii a relevat faptul că instanţa de contencios european a drepturilor omului consideră că intervenţia prescripţiei răspunderii penale înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive constituie un impediment la exercitarea acţiunii penale care face ca persoana acuzatului să beneficieze în continuare de prezumţia de nevinovăţie.

Trebuie, totodată, subliniat că această viziune procedurală protecţionistă a Curţii de la Strasbourg trebuie privită şi din perspectiva modalităţii în care instanţa europeană se raportează la instituţia prescripţiei răspunderii penale. Astfel, în cauza Borcea contra României (Curtea Europeană Drepturilor Omului, Decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015, în cauza Borcea contra României, parag. 64) Curtea a arătat că "în ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei răspunderii penale, s-a pronunţat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [cauza Coëme şi alţii contra Belgiei, parag. 149 şi cauza Previti contra Italiei, parag. 80]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei".

Prin urmare, în scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale, Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.

În aceste condiţii, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie se impune a fi reevaluată soluţia doctrinară clasică potrivit căreia cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept, au întotdeauna prioritate în faţa celor care lipsesc de obiect acţiunea penală şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea solicitării şi obţinerii continuării procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, viziunea europeană în materia protecţiei drepturilor fundamentale se opune posibilităţii procedurale ca instanţa să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că acuzatul a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar.

Practic, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea Europeană plasează în aceeaşi poziţie procesuală, atât inculpatul care a obţinut o soluţie de achitare, cât şi pe cel care a obţinut o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Faţă de standardele europene în materia prezumţiei de nevinovăţie descrise mai sus Curtea a considerat că inculpaţii nu pot renunţa la garanţia prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, pe calea de consecinţă, instanţa nu a putut reţine comiterea unei fapte tipice de către inculpaţi după intervenţia prescripţiei răspunderii penale fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.

În aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care au beneficiat inculpaţii A. şi B. a rămas intactă la momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale şi nu poate fi afectată, chiar în urma solicitării inculpaţilor, prin nicio analiză ulterioară a probelor administrate în cauză care ar putea pune sub îndoială nevinovăţia acestora.

Referitor la apelul declarat de UAT Certeze prin care s-au solicitat a se dispune pedepse orientate spre maximul special prev. de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, având în vedere considerentele expuse anterior cu privire la imposibilitatea afectării prezumţiei de nevinovăţie prin examinarea existenţei vinovăţiei şi a faptei implicit, Curtea a omis analizarea acestei solicitări.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, de acordare a despăgubirilor civile şi morale, a reţinut că infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale are ca urmare imediată starea de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile oficiale, nefiind, aşadar o infracţiune de rezultat care să permită analizarea unei prejudiciu fie el chiar moral. Pe de altă parte aceste aspecte pot fi analizate şi în cadrul unei acţiuni civile, acţiune care, de altfel a şi fost promovată.

Faţă de considerentele anterior expuse, Curtea a respins excepţia tardivităţii apelului penal declarat de inculpatul A.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile penale declarate de UAT Comuna Certeze, inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, pe care a desfiinţat-o în parte în sensul că:

A înlăturat dispoziţiile privind condamnarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 la pedeapsa de 1 an închisoare cu aplicarea art. 81 din C. pen. 1969, art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, a inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 10 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 din C. pen., art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, pe cele privind aplicarea faţă de ambii inculpaţi a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, art. 64 alin. (1) teza a II a şi lit. b) din C. pen. 1969 şi art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a acestora.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. a obligat inculpaţii A. şi B. la plata a câte 1.700 RON fiecare, reprezentând diferenţa din onorariul cuvenit expertului F. privind efectuarea raportului de expertiză tehnică judiciară înregistrat cu nr. x din 10 iunie 2019 la BEJ.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri în casaţie, inculpaţii A. şi B., prin apărători aleşi.

În dezvoltarea motivelor recursurilor în casaţie, inculpaţii A. prin apărător ales şi respectiv B., prin apărător ales au prezentat motive aproape identice, aflate la dosarul curţii de apel, arătând că recursul în casaţie se întemeiază pe cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 şi 7 din C. proc. pen., respectiv că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. admiterea în principiu cererea de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi a se dispune achitarea lor pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. şi respectiv infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. de art. 290 din C. pen. din 1969 referitor la inculpatul B.

S-a considerat că este incident motivul de casare invocat referitor la greşita dispunere a încetării procesului penal, întrucât prin motivele de apel, prin concluziile formulate oral, cu prilejul dezbaterilor, astfel cum au fost consemnate în încheierea din data de 26 februarie 2020 prin care s-a amânat pronunţarea hotărârii, prin concluziile scrise depuse la dosar au solicitat în principal admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen., achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la 290 din C. pen. din 1969, iar în subsidiar a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În şedinţa din data de 21 noiembrie 2018 a solicitat în mod expres instanţei de apel, în temeiul art. 18 din C. proc. pen. continuarea procesului penal pentru a dovedi nevinovăţia, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2018, sens în care a propus administrarea de probe, cerere admisă de instanţa de apel, care prin încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2019 a încuviinţat cererea în probaţiune de efectuare a unei expertize silvice.

Cu toate că în faţa instanţei de apel au fost administrate probe, respectiv, expertiza silvică, solicitarea de înscrisuri, traduceri de către persoane autorizate, prin Decizia penală nr. 201/A/2020 pronunţată la data de 16 aprilie 2020 de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2015, instanţa de apel nu a reţinut nicio stare de fapt, a ignorat solicitarea inculpatului de continuare a procesului penal şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără a analiza solicitarea acestuia de reţinere a cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. arătând că "ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrină, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului" (alin. (2) fila x din decizie)".

Instanţa, însă a făcut abstracţie de dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen. care prevăd că, dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 din C. proc. pen. şi s-a constatat că, urmare a continuării procesului, sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă achitarea şi respectiv, dimpotrivă, se constată în urma continuării procesului penal că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Or, după cum s-a arătat în doctrină, în ipoteza în care într-o cauză se constată existenţa mai multor cazuri de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale, mai întâi operează cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) şi d) şi apoi cele cuprinse în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen.

Practic, prin decizia pronunţată instanţa nu a analizat cererea sa de achitare şi a golit de conţinut dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen.

S-a învederat faptul că, deşi aparent soluţia de încetare a procesului penal îi este favorabilă inculpaţilor, interesul în susţinerea prezentei căi de atac este evident, în condiţiile în care în faţa curţii de apel a solicitat în mod expres, aşa cum a arătat mai sus, în temeiul art. 18 din C. proc. pen. continuarea procesului penal şi pronunţarea unei soluţii de achitare (atât prin motivele de apel depuse la 14 septembrie 2018, cât şi la termenul din 21 noiembrie 2018 şi la termenul din data de 26 februarie 2020 când s-a cordat cuvântul în dezbaterea căii de atac exercitate, precum şi prin concluziile scrise depuse la dosar), fără însă ca instanţa de apel să analizeze această critică, limitându-se la a reţine doar că răspunderea penală a inculpaţilor este prescrisă, în raport, cu data săvârşirii infracţiunii, neanalizând nici măcar starea de fapt.

Prin urmare a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii instanţei de apel şi să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" recurentul inculpat prin apărător a învederat următoarele:

Atâta timp cât prin apelul promovat împotriva sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 a Judecătoriei Negreşti Oaş, prin concluziile orale din data de 26 februarie 2020 când s-a acordat cuvântul în dezbaterea căii de atac exercitate, precum şi prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat în mod expres achitarea, dar instanţa a ignorat solicitarea sa de continuare a procesului penal, neanalizând cererea sa şi nereţinând prin decizia penală nicio stare de fapt, a considerat că este incident şi acest caz de casare.

După cum s-a arătat în doctrină, soluţia de încetare a procesului penal dispusă prin decizia instanţei de apel poate fi criticată prin acest motiv de casare câtă vreme la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti exista o cauză de stingere a acţiunii penale întemeiată pe lipsa temeiului de drept (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi care a fost ignorată de instanţă.

Prin urmare a considerat că instanţa de recurs poate analiza şi acest motiv de casare invocat, solicitând astfel să dispună achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Recurenţii inculpaţi au considerat că faptele pentru care au fost trimişi în judecată nu sunt prevăzute de legea penală pentru următoarele considerente:

Astfel, recurenţii au arătat că au fost trimişi în judecată, reţinându-se în rechizitoriu la secţiunea în drept că la solicitarea sa, inculpatul B. ar fi atestat în mod nereal în documentaţia cadastrală semnată, dar întocmită în realitate de către A. că "proprietarul terenului în suprafaţă de aproximativ 36 de ha de pe raza localităţii Certeze este C., iar categoria de folosinţă a terenului este fâneaţă deoarece pădurea a fost defrişată, în condiţiile în care proprietar era D., iar pădurea nu a fost defrişată."

Aşa cum rezultă din probele administrate în faţa instanţei de apel, expertiză silvică, declaraţie expert, adresa Ministerului Mediului Apelor şi Pădurilor, Ordinul nr. 251 din 17 februarie 2020 a Ministrului Mediului Apelor şi Pădurilor, traducerea efectuată de traducător G. privind menţiunea din limba maghiară din planul cadastral conform căruia "irtvany illetoseg" înseamnă teren defrişat, precum şi harta Ocolului Silvic Negreşti Oaş, este evident că în anul 2010, la data întocmirii documentaţiei cadastrale categoria de folosinţă a terenului nu era de pădure cum greşit se reţine în hotărârea de condamnare, ci categoria de folosinţă a acestuia era de păşune.

Astfel, prin Raportul de Expertiză silvică depus la data de 10 iunie 2019 în concluziile acestuia se arată că "având în vedere starea de fapt şi legislaţia silvică corespunzătoare, terenul de 36,52 ha cuprins în CF x Certeze (terenul în litigiu) are mai multe categorii de folosinţă, printre care suprafaţa de teren de 3,1 ha din u.a. 71 A - U.B.I. Certeze are categoria de folosinţă fond forestier naţional - pădure - şi este în fondul forestier începând cu anul 2009, anterior avea categoria de folosinţă păşune-păşune împădurită şi făcea parte din categoria de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţionale "sub rezerva menţionată la fila x din Raportul de expertiză, respectiv că a înaintat o adresă Gărzii Forestiere Oradea, care are în arondare şi judeţul Satu Mare, solicitând acesteia să precizeze:

- Dacă conform evidenţelor GF Oradea, suprafaţa de 3,1 ha din UA 71 A, UB I Certeze, face parte din fondul forestier naţional, definit conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 46/2008 şi începând cu ce dată terenul a intrat în fondul forestier naţional;

- Dacă amenajamentul prin care terenul este inclus în fondul forestier este legal aprobat şi care este situaţia administrativă a acestui teren în perioada 2009 până în prezent."

Recurenţii inculpaţi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni încuviinţate de instanţa de apel cu privire la includerea suprafeţei de 3,1 ha teren în fondul forestier naţional, iar prin Adresa nr. x din 11 noiembrie 2019 Garda Forestieră Oradea a comunicat instanţei de apel că "nu s-a emis ordin de ministru pentru aprobarea amenajamentului silvic al fondului forestier proprietate publică aparţinând comunei Certeze".

Raportat la acest răspuns instanţa de apel a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Mediului, Apelor şi al Pădurilor pentru a comunica Ordinul Autorităţii Centrale în Domeniul Silvic prin care a fost legal aprobat Amenajamentul din anul 2009 (prin care s-a introdus în fondul forestier naţional suprafaţa cuprinsă în UA 71 A, B, U.B.I Certeze), respectiv pentru a comunica dacă această suprafaţă de teren a fost inclusă în Amenajamentul Silvic al comunei Certeze.

Prin Adresa nr. x din 16 decembrie 2019 emisă de Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, acesta a comunicat instanţei de apel că referitor la, amenajamentul silvic al fondului forestier proprietate publică aparţinând comunei Certeze, jud. Satu Mare (ediţia 2009), a precizat faptul că proprietarul - comuna Certeze, nu a parcurs procedura privind evaluarea de mediu, astfel, că, în lipsa avizului de mediu, amenajamentul silvic nu a fost aprobat prin ordin de ministru.

După primirea răspunsului de la Ministerul Mediului, expertul a fost audiat în şedinţă publică în legătură cu categoria de folosinţă a terenului de 3,1 ha despre care a menţionat în concluzii că face parte din fondul forestier naţional - pădure. În declaraţia sa acesta a arătat că "unitatea amenajistică 71 A care are suprafaţa de 3,1 ha îndeplineşte condiţiile pentru a face parte din fondul forestier naţional, însă nu s-au făcut toate demersurile pentru introducerea acestei suprafeţe în fondul forestier naţionale, adică nu s-a emis ordin de ministru (...) apreciez, că există o procedură care trebuie urmată pentru trecerea unui teren în altă categorie de folosinţă, procedură care se încheie prin emiterea Ordinului Ministrului Mediului, în sensul trecerii, din punctul meu de vedere acesta este momentul în care un teren trece în altă categorie de folosinţă, aspect care în situaţia parcelei cuprinsă în amenajamentul 71 A nu a fost îndeplinit.

Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic şi H.G. nr. 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe, precizează clar condiţiile cerute pentru ca un teren să fie inclus în amenajamentul silvic şi să dobândească destinaţie forestieră ori modalitatea prin care se schimbă destinaţie unui teren.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 46/2008 alin. (1) "amenajamentele silvice şi modificările acestora sunt aprobate prin Ordin al conducătorului autorităţii centrale care răspunde de silvicultură"

Art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că "schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute la alin. (1) se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură".

Deci este evident că suprafaţa de teren de 3,1 ha în anul 2010 nu avea categoria de pădure şi nici nu făcea parte din fondul forestier naţionale, câtă vreme amenajamentul silvic nu a fost aprobat prin ordin de ministru.

Doar în anul 2020 prin Ordinul nr. 251 din 17 februarie 2020 a Ministerului Mediului Apelor şi Pădurilor terenul îşi schimbă destinaţia şi categoria de folosinţă din teren cu destinaţie agricolă categoria de folosinţă păşune în teren cu destinaţie forestieră categoria de folosinţă pădure.

Prin urmare, raportat la probatoriul administrat în faţa instanţei de apel este evident că documentaţia cadastrală nu este una falsă, inculpatul nu i-a solicitat inculpatului B. să ateste o împrejurare necorespunzătoare adevărului, respectiv că terenul ar avea o altă categorie de folosinţă decât cea reală, câtă vreme din probele administrate în faţa instanţei de apel reiese dincolo de orice dubiu că în anul 2010 terenul nu avea categoria de folosinţă pădure.

Raportat la aceste aspecte este evident că documentaţia cadastrală nu este una falsă, inculpatul A. nu l-a determinat pe inculpatul B. să ateste o împrejurare necorespunzătoare adevărului, iar inculpatul B. nu a atestat o împrejurare necorespunzătoare adevărului, respectiv că terenul ar avea o altă categorie de folosinţă decât cea reală, câtă vreme din probele administrate în faţa instanţei de apel reiese dincolo de orice dubiu că în anul 2010 terenul nu avea categoria de folosinţă pădure.

În al doilea rând cu privire la susţinerile din rechizitoriu că printre menţiunile necorespunzătoare adevărului din cuprinsul planurilor de amplasament şi delimitare, se înscrie şi aceea referitoare la proprietarul terenului identificat prin Lot x după dezmembrare, cu suprafaţa de 365.232 mp. (respectiv C. în loc de D.), aşa cum în mod corect a arătat instanţa de fond aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât în planurile de amplasament depuse în Dosarul nr. x/2010 această menţiune nu se referea la situaţia juridică a terenului din momentul întocmirii documentaţiei, ci se referea la o situaţia juridică ulterioară, eventuală, în contextul în care acţiunea de uzucapiune ar fi fost admisă, ipoteză în care se justifica inclusiv operaţiunea de dezmembrare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x. Evident că aceeaşi menţiune inserată în planurile de amplasament cu propunerea de dezlipire întocmite pentru întabularea dreptului de proprietate în baza Sentinţei civile 638 din 21 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, corespundea pe deplin realităţii raportat la dispozitivul acestei hotărâri.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond că înscrisul ar unul falsificat, întrucât s-ar fi atestat o împrejurare necorespunzătoare adevărului, respectiv că inculpatul B. a semnat documentaţia cadastrală, atestând faptul că a fost întocmită de acesta, deşi în realitate a fost întocmită de inculpatul A. a arătat că:

Pe de-o parte aceste susţineri sunt lipsite de fundament, neputându-se da normei de incriminare o astfel de interpretare, iar, pe de altă parte art. 371 din C. proc. pen. care defineşte obiectul judecăţii, prevede că acesta se limitează la faptele şi la persoanele arătate în actul de acuzare, or pentru aceste fapte nu au fost trimişi în judecată, fapta pentru care a fost trimis în judecată fiind descrisă la secţiunea în drept din rechizitoriu.

Pe de altă parte, dacă s-ar accepta teza instanţei de fond că au fost trimişi în judecată şi pentru că la solicitarea sa inculpatul B. ar fi atestat în mod necorespunzător că acesta a întocmit documentaţia cadastrală şi respectiv că inculpatul B. ar fi atestat în mod necorespunzător că ar fi întocmit documentaţia cadastrară când în realitate a fost întocmită de inculpatul A., deşi nu au fost trimişi în judecată pentru acest aspect, a arătat că această infracţiune se consumă în momentul în care înscrisul este folosit de autor sau încredinţat unei alte persoane spre folosire.

Prin urmare, în situaţia de faţă, infracţiunea de fals s-ar fi consumat la momentul în care inculpatul B. a încredinţat spre folosire această documentaţie. Or, având în vedere că până la momentul semnării documentaţiei de către el nu ar putea vorbi nici măcar de o tentativă, ci de un act de pregătire care nu se sancţionează penal, este evident că nu se poate reţine că acesta ar fi atestat în mod nereal o împrejurare necorespunzătoare adevărului, respectiv că ar fi atestat că a întocmit documentaţia cadastrală când în realitate ar fi fost întocmită de A., câtă vreme până la momentul semnării documentaţiei de către B. se află în prezenţa unui act de pregătire şi respectiv că această infracţiune se consumă în momentul în care înscrisul este folosit de autor sau încredinţat unei alte persoane spre folosire.

Astfel, nu se poate reţine că el l-a determinat pe inculpatul B. să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

În măsura în care instanţa de recurs va accepta teza instanţei de fond că înscrisul ar fi unul fals, întrucât s-ar fi atestat o împrejurare necorespunzătoare adevărului respectiv că inculpatul B. la solicitarea sa a semnat documentaţia cadastrală, atestând faptul că a fost întocmită de acesta, deşi în realitate a fost întocmită de A., deşi reiterez că prin rechizitoriu nu au fost trimişi în judecată cu privire la acest aspect şi că normei de încriminare nu i se poate da o astfel de interpretare a arătat următoarele:

Conform dispoziţiilor legale infracţiunea prevăzută de art. 290 din vechiul C. pen., falsul în înscrisuri sub semnătură privată constă în fapta persoanei care falsifică un înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori în încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru a fi întrunite se cere să existe, fie o acţiune de contrafacere, fie o acţiune de alterare.

În doctrină s-a arătat că prin contrafacere se înţelege "imitarea scrisului unei persoane, adică reproducerea conţinutului obişnuit al unui înscris", iar prin alterare se înţelege a modifica, a denatura, a transforma ceva. Alterarea unui înscris reprezintă modificarea unui înscris preexistent prin ştersături, adăugiri, transformări de litere, cifre, cuvinte, fraze, semne de punctuaţie, indiferent de modalitatea utilizată-procedee mecanice, chimice grafice (H. în I., H., J., Drept penal. Parte specială. vol. II, p.360).

Astfel este evident că în cazul de faţă nu se află nici în prezenţa unei contrafaceri şi nici a unei alterări.

După cum s-a arătat în jurisprudenţă (Decizia nr. 116/A2016 din 28 martie 2016 a ÎCCJ)" în lumina C. pen. din 1969, falsul în înscrisuri sub semnătură privată se putea realiza doar prin acţiuni de contrafacere a scrierii sau a subscrierii (semnăturii) sau prin alterare. Conform opiniilor exprimate în doctrină, contrafacerea la care se referă art. 288 din C. pen. anterior (la care face trimitere art. 290 din C. pen. anterior) vizând reproducerea formei şi conţinutului unui înscris în cazul celor care au o astfel de formă tipizată (ex. contrafacerea în totalitate a unei diplome de bacalaureat), respectiv pornind de la un înscris preexistent care trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi creându-se un înscris similar, contrafăcut, cuprinzând anumite modificări raportat la înscrisul iniţial.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut şi faptul că, din punct de vedere etimologic, noţiunea de contrafacere evidenţiază acţiunea de reproducere frauduloasă, de imitare, de realizare a unei "copii după o lucrare de artă originală" (pictură, sculptură, desen, înscris), ceea ce duce la concluzia preexistenţei unui înscris al cărui conţinut este modificat. Această modificare se poate realiza asupra suportului înscrisului autentic sau se poate proceda la ticluirea, reproducerea lui pe un alt suport, dându-i-se aparenţa de autenticitate.

În ambele situaţii, este vorba de o alterare materială a înscrisului, înscris care există şi care, prin alterările menţionate, face o probă eronată.

Acest lucru nu include însă, în opinia instanţei şi atestarea unor fapte care nu sunt corespunzătoare adevărului (astfel cum se susţine că ar fi cazul în prezenta speţă), o astfel de modificare a conţinutului unui înscris fiind avută în vedere de art. 289 din C. pen. care sancţionează tocmai falsificarea unui înscris prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, astfel că, în măsura în care s-ar primi interpretarea conform căreia contrafacerea scrierii vizează această ipoteză, ar însemna că falsificarea unui înscris oficial prin inserarea de menţiuni care nu corespunde realităţii este incriminată şi de art. 288 alin. (2) din C. pen. şi de art. 289 din C. pen., teză care evident nu poate fi primită.

Dificultăţile de interpretare şi aplicarea diferită a acestor texte a derivat din faptul că art. 289 din C. pen. face referire doar la înscrisul oficial, rezultând, astfel, că falsificarea unui înscris sub semnătură privată în modalitatea indicată la acest text de lege nu reprezintă infracţiune. De asemenea, nu se poate contesta că falsificarea unui înscris sub semnătură privată cu prilejul întocmirii prezintă pericol social determinat de consecinţele periculoase pe care le produce şi, mai ales, datorită frecvenţei cu care acestea sunt folosite.

Însă atributul de a recunoaşte pericolul social şi de a-l transpune în sfera ilicitului penal revine puterii legiuitoare şi nu instanţelor. De altfel, legiuitorul a înţeles să facă această modificare în condiţiile în care noul C. pen. incriminează la art. 322 din C. pen. falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, iar art. 321 din C. pen. se referă exact la falsificare, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

În raport cu toate acestea, reţinând şi că principiul legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 din C. pen. împiedică o interpretare extensivă a textelor de lege care ar duce la pedepsirea unor fapte care nu reprezintă infracţiuni, instanţa fondului a considerat că în reglementarea din C. pen. din 1969 fapta descrisă în actul de sesizare oricum nu ar constitui infracţiune, neexistând acţiunile la care face referire art. 290, 288 din C. pen., respectiv contrafacerea sau alterarea înscrisului. A precizat că această interpretare a fost dată şi de alte instanţe, respectiv, decizia 564 din 2008 a ÎCCJ şi Decizia penală nr. 237/R/2009 a Curţii de Apel Braşov.

Prin urmare este evident că în această situaţie dacă s-ar accepta teza instanţei de fond că documentaţia cadastrală ar fi una falsă, întrucât la solicitarea sa inculpatul B. ar fi atestat în mod necorespunzător o împrejurare contrară adevărului, respectiv că acesta a întocmit documentaţia cadastrală când în realitate a fost întocmită de A., deşi, aşa cum a arătat mai sus pentru această faptă nu a fost trimis în judecată şi a considerat că nu se poate da o astfel de interpretare, într-o astfel de situaţie fapta nu ar constitui infracţiune, întrucât nu există acţiunile la care face referire art. 290, 288 din C. pen., respectiv contrafacerea sau alterarea înscrisului. Dacă s-ar accepta această teză şi s-ar interpreta în mod extensiv textul de lege este evident că într-o astfel de situaţie s-ar încălca principiul legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 din C. pen. şi ar duce la pedepsirea inculpatului (instigator) şi a inculpatului B. (autor) pentru o faptă care nu reprezintă infracţiune.

Pentru toate aceste motive a solicitat, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi a se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, în subsidiar în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi a se dispune achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 şi respectiv săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969, înlăturarea dispoziţiei privind desfiinţarea în întregime a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1. şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010 depuse în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş, precum şi a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1. şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010 şi înregistrate la O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011, precum şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanţă.

La dosarul curţii de apel au fost depuse prin fax concluzii scrise de cei doi recurenţi inculpaţi, prin apărători aleşi, aflate la filele x, în sensul admiterii recursurilor în casaţie formulate.

De asemenea la dosarul curţii de apel au fost depuse şi concluzii scrise din partea U.A.T. a Comunei Certeze prin primar şi avocat ales, aflate la filele x în care se solicită respingerea, ca inadmisibile a recursurilor în casaţie declarate de recurenţii inculpaţi, ca urmare a invocării formale a cazului pentru care au fost declarate, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondate, a acestora.

Se apreciază că motivele invocate nu se circumscriu celor prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Motivele invocate pe calea recursului în casaţie au fost deja invocate în apel.

S-au arătat aspectele reţinute de către instanţe, iar pe fondul cauzei că din raportul de expertiză întocmit de către ing. F. rezulta faptul că pădurea cuprinsă în amenajamentul forestier a fost administrată începând cu anul 2009 de către OCOLUL SILVIC ASOCIAŢIA SALCÂMUL CIUMEŞTI.

Din acelaşi raport de expertiză rezulta faptul că unitatea amenajistică 71 A de 3,1 ha se suprapune parţial cu nr. cadastral x Certeze pentru suprafaţa de 2,3 ha, conform hărţii amenajistice din 2009, respectiv 2,6 ha conform hărţii amenajistice din 2019.

U.A. 71 A face parte din unitatea de bază 1 Certeze - amenajamentul pădurii de folosinţă forestieră Certeze - 2009 întocmit de către SC ... SRL TIMIŞOARA.

Unităţii amenajistice 71 B (37 Ha) şi 71 C (1,4 ha) se suprapun în cea mai mare parte cu nr. cadastral x Certeze, unităţile amenajistice 71 B (37 Ha din care suprapusă pe cadastral x este o suprafaţă de 32 ha) şi 71 C (1,4 ha din care suprapusă peste cadastral x Certeze este o suprafaţă de 0,3 ha) fac parte din STUDIUL DE AMENAJAMENT PASTORAL A PĂŞUNILOR GOALE ŞI PĂŞUNILOR CU ARBORI A COMUNEI CERTEZE, fiind catalogate păşuni cu arbori.

Arboretul din UA 71 A de 3,1 ha este PĂDURE şi face parte din FONDUL FORESTIER NAŢIONAL, fiind un arboret de fag 110 ani.

Terenul din UA 71 B şi 71 C este păşune cu arbori, fiind teren cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional şi aici existând arboret de fag de 110 ani.

În parcela x C este vegetaţie arborescentă constituită din arbori de fag cu vârsta de 70 de ani.

Conform ordinului Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, terenul în suprafaţă de 517,4 ha cuprins în amenajamentul silvic s-a schimbat categoria de folosinţă din teren cu destinaţie agricolă, păşune în categorie de folosinţă cu destinaţie forestieră, pădure şi se include în fondul forestier naţional, în raport şi cu Avizul Comisiei Tehnice de Avizare pentru Silvicultură din Ministerul Apelor şi Pădurilor nr. 283 din 26 septembrie 2019 şi Decizia de încadrare a Agenţiei pentru Protecţia Mediului Satu Mare nr. 29 din 17 ianuarie 2020.

Astfel, cum arăta expertul în raportul de expertiză întocmit, nu încape niciun dubiu că este o zonă forestieră, deoarece păşune curată este o suprafaţă mai mică de 0,3 ha din cele 37 ha pentru care au întocmit această documentaţie falsă cei doi inculpaţi.

În acest context, a solicitat a se observa faptul că evident la momentul întocmirii documentaţiei cadastrale de către cei doi inculpaţi, aceştia, fie nu au fost niciodată la faţa locului, fie, deşi a fost inculpatul A. a întocmit o documentaţie care nu corespunde realităţii, deoarece astfel cum arată experţii acei arbori sunt fie mai vechi de 70 de ani, fie mai vechi de 110 ani, astfel că nu au putut să crească peste noapte doar în momentul în care au formulat plângerile penale numeroase, ci este evident că acei arbori erau acolo şi la momentul întocmirii documentaţiei de către cei doi inculpaţi, care au propus o altă categorie de folosinţă fără să aibă la bază nici un înscris sau fără să invoce un temei legal şi fără să parcurgă procedura prevăzută de lege în acest sens.

Mai mult decât atât, peste acest teren exista mai multe căi de acces spre terenurile persoanelor care deţin proprietăţi în vecinătatea terenului din prezenta speţă, printre care se găsesc în domeniul public potrivit Anexei nr. 22 Inventarul Bunurilor care aparţin Comunei Certeze, la poziţia nr. 49 - drum forestier Marausa-Mesteacăn 3,1 km, la poziţia nr. 53 - drum forestier Piatra Loza - Brebi 2 km, Vârfu Vacar - Frăsinaş 3 km., poziţia 54 din inventar, Borcut - Tâlhari - Loza, poziţia 50, toate sunt drumuri forestiere.

Se arată, că chiar dacă se raportează la 1 ha sau 100 de ha, concluzia este aceeaşi, inculpaţii au săvârşit infracţiunea de fals, deoarece nu au efectuat minime verificări pentru această suprafaţă de teren, iar inculpatul A., cu atât mai mult cu cât susţine că a fost la faţa locului a cunoscut şi observat că această suprafaţă de teren este pădure şi a cunoscut în mod clar faptul că este exploatată de către comuna Certeze, a observat în mod clar că există drumuri acolo care datorită documentaţiei lor cadastrale urmează să fie blocate de către numitul C., iar cetăţenii comunei vor fi prejudiciaţi, a observat în mod clar că există arbori mai vechi de 110 ani pe această parcelă de teren.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş din data de 10 noiembrie 2015 în mod corect s-a reţinut faptul că din înscrisurile depuse de către APIA rezultă că în perioada 2007 - 2010, cu excepţia anului 2008, au fost acordate subvenţii pentru o parte din suprafaţa de teren situată în blocurile fizice 1348 - 1350 parcela cu nr. top x pentru fermierul Primăria Certeze, ceea ce denotă ca terenul în cauza era folosit de către Primăria Comunei Certeze şi nu de către C.

Niciodată această suprafaţă de teren nu a fost înscrisă în registrul agricol la poziţia tatălui numitului C. pentru a aprecia ca eventual inginerii s-au raportat ca acesta este proprietarul terenului pentru a avea înscris terenul pe numele său ori al tatălui său în registrul agricol, astfel cum rezulta din adeverinţele depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte starea de fapt, instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că în cursul anului 2010, la solicitarea numitului C., inculpatul A. a întocmit un plan de amplasament şi delimitare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x ce figura în cartea funciară cu categoria de folosinţă pădure, propunând dezmembrarea acestui teren în două parcele noi, respectiv Lot x cu suprafaţa de 365.232 mp cu categoria de folosinţă fâneţe, la descrierea imobilului făcându-se menţiunea pădure defrişată şi Lot x cu suprafaţa de 1.706.208 mp.

Deosebit de relevant în prezenta cauză este planul de amplasament întocmit şi de către ing. K. şi depus de către aceasta la dosarul cauzei, din care rezulta faptul că prin documentaţia cadastrată întocmită de către inculpaţi, numitul C. prin intermediul celor doi inculpaţi au reuşit şi intabularea a unui număr de 5 drumuri (căi de acces) care deservesc întregii comune Certeze, tuturor cetăţenilor acestei comune.

Această documentaţie a fost întocmită de inculpatul A. pentru a servi numitului C. într-un proces civil având ca obiect uzucapiune, respectiv în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş, documentaţia fiind depusă de reclamantul din cauza anterior menţionată, odată cu cererea introductivă de instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 638 din 21 iunie 2010 Judecătoria Negreşti Oaş a admis acţiunea reclamantului C. a dispus dezmembrarea terenului din C.F.

nr. 597 Certeze nr. top. x conform planului de amplasament cu propunerea de dezmembrarea întocmit de către inculpat şi a constatat că reclamantul din acel dosar a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului identificat prin Lot x după dezmembrare cu suprafaţa de 365.232 mp.

În pofida faptului că planul de amplasament cu propunerea de dezmembrare a terenului înscris în C.F. x Certeze a fost întocmit în fapt de către inculpatul A., această documentaţia poartă menţiunea că a fost întocmită de către inculpatul B. şi este semnată de acesta din urmă.

Din declaraţiile celor doi inculpaţi, atât în faza de urmărire penală, cât şi din faza de judecată, coroborat şi cu înscrisurile de la filele x vol. 1d.u.p. rezultă că inculpatul A., care la acea dată era funcţionar public, apelat la inculpatul B. pentru a-i viza lucrarea prin aplicarea semnăturii şi a ştampilei, acesta din urmă fiind titular al Certificatului de autorizare seria x din 28 octombrie 2010 categoria C (persoană fizică autorizară de ANCPI să execute lucrări de cadastru).

Potrivit declaraţiei dată în calitate de suspect, în cursul anului 2007, inculpatul A. s-a deplasat împreună cu numitul C. la terenul situat în locul numit Lângă Brebi, pe raza comunei Certeze şi a procedat la identificarea şi conturarea parcelei de 36 de ha, potrivit limitelor arătate de C., după care a întocmit planul de amplasament şi delimitare. Inculpatul a susţinut că în urma deplasării la faţa locului a constatat că terenul este defrişat, având categoria de folosinţă fâneaţă, precizând că existau arbori doar pe o porţiune mică din terenul măsurat, însă acea porţiune nu este cuprinsă în amenajamentul silvic, dar realitatea este că nici inculpatul A. şi nici inculpatul B. nu au fost niciodată la faţa locului.

În esenţă, inculpatul a reiterat aceleaşi aspecte şi în declaraţia dată în cursul judecăţii, arătând, însă că a măsurat terenul în anul 2009, cunoscând faptul că numitul C. are nevoie de această documentaţie într-un proces civil. Totodată, inculpatul a menţionat că pe teren existau câţiva arbori, însă în urma verificării amenajamentului silvic existent la O.S. Negreşti Oaş, a constatat faptul că terenul nu era cuprins în amenajamentul silvic.

Potrivit declaraţiilor inculpatului B., acesta a acceptat să semneze documentaţia cadastrală, deşi nu se deplasase în teren şi nu cunoştea situaţia terenului care făcea obiectul operaţiunilor de dezmembrare, având încredere în inculpatul A., deoarece colaborase cu acesta o perioadă de 5 - 10 ani, mai procedaseră în acelaşi mod şi în alte împrejurări şi nu au fost probleme legare de corectitudinea lucrărilor anterioare întocmite de către inculpatul A.

După rămânerea definitivă şi irevocabilă a Sentinţei civile nr. 638 din 21 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş în Dosarul nr. x/2010, inculpatul A. a întocmit şi documentaţia cadastrală necesară pentru întabularea dreptului de proprietate al numitului C., documentaţie vizată de O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011, inculpaţii procedând în acelaşi mod, în sensul că documentaţia de întabulare a fost întocmită de inculpatul A., însă a fost semnată şi ştampilată de către inculpatul B., în fapt, anexele 1.1 şi 1.6 depuse la O.C.P.I. în vederea întabulării dreptului de proprietate în favoarea numitului C. sunt identice sub aspectul conţinutului cu cele depuse în Dosarul nr. x/2010, documentaţia de intabulare conţinând însă şi alte elemente tehnice necesare pentru operaţiunea de înscriere în cartea funciară şi atribuire de număr cadastral.

Pe baza acestei documentaţii, Lotul x cu suprafaţa de 365.232 mp, a primit număr cadastral x, terenul fiind înscris în C.F. nr. x Certeze . Potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat în prezenta cauză de către expertul E. pe terenul cu nr. cad. x există pâlcuri izolate de pădure însumând o suprafaţă totală de 94.706 mp care este cuprinsă în amenajamentul silvic în parcela x A, iar potrivit amenajamentului pastoral al păşunilor cu arbori face parte din parcela x B având o consistenţă de arbori de 0,10.

Referitor la documentaţia întocmită de inculpatul A. în anul 2010 şi respectiv 2011, experţii, atât cel din faţa instanţei de fond, cât şi expertul F., au învederat că documentaţia corespunde cu realitatea din teren în ceea ce priveşte forma, dimensiunile şi amplasamentul terenului singura neconcordanţă constatată fiind cea referitoare la categoria de folosinţă a terenului, care în parte are categoria de folosinţă pădure (94.706 mp) şi în parte fâneţe (270.494 mp) Într-adevăr expertul a arătat că suprafaţa de 94.706 mp are categoria de folosinţă pădure în prezent, neputând preciza care era situaţia în anul 2010, însă aşa cum rezultă din anexele la completarea raportului de expertiză respectiv extrasele din amenajamentul silvic, arborii de pe parcelele 71 A şi 71 B figurează cu vârsta de 100 de ani.

Aşa cum a arătat în repetate rânduri, prin Sentinţa civilă nr. 612/11 aprilie 2012 pronunţată de către Judecătoria Negreşti Oaş în Dosar nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 138/Ap/12 septembrie 2012 a Tribunalului Satu Mare, a fost admisă acţiunea civilă a Primăriei Certeze de rectificare de carte funciară şi s-a constatat dreptul de proprietate al comunei asupra suprafeţei de 207 ha 1440 mp înscrisă în CF x Certeze, nr. Top x.

La data de 10 iunie 2011, ulterior introducerii acţiunii noastre în rectificare de carte funciară din data de 30 martie 2011, numiţii C. şi Maria au formulat cerere de înscriere a dreptului lor de proprietate pentru suprafaţa de 36 ha 5232 mp în baza unei sentinţe civile de uzucapiune pronunţată de către Judecătoria Negreşti Oaş în dosar nr. x/2010, cerere formulată la NCPI Negreşti Oaş prin ing. topograf B.

În baza sentinţei de uzucapiune amintite mai sus, a fost dezmembrat terenul în suprafaţa totală de 207 ha 1.440 mp în două parcele noi, Lotul x în suprafaţa de 36 ha 5.232 mp şi Lotul x în suprafaţa de 170 ha 6.208 mp, pe baza unei schiţe de dezmembrare întocmită de către ing. B., dar aşa cum a rezultat pe parcursul cercetărilor acesta a recunoscut şi declarat faptul că de fapt întreaga documentaţie cadastrală pentru uzucapiune şi dezmembrare a fost întocmită de ing. A., care, de altfel este şi angajat al OCPI, existând o stare de incompatibilitate a acestuia de a întocmi schiţe sau alte documentaţii.

Prin dezmembrarea terenului, suprafaţa de 36 ha 5.232 mp s-a transcris într-o coală nouă de carte funciară, nr. x Certeze în baza încheierii de carte funciară nr. x din 10 iunie 2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 612/2012 a Judecătoriei Negreşti Oaş s-a reţinut că terenul înscris în CF x Certeze, nr. Top x în suprafaţa totală de 207 ha 1440 mp, din care în momentul de faţă suprafaţa de 36 ha 5232 mp s-a transcris în CF x Certeze, a fost expropriat în baza Actului juridic de expropriere nr. 42 din 8 septembrie 1922 emis de Comisia de Ocol pentru expropriere şi împroprietărire Seini, pentru cauza de utilitate publică.

Terenul din CF x Certeze, nr. Top x a avut ca proprietar tabular pe D.

Prin memoriul tehnic întocmit de inginer K. s-a constatat că suprafaţa de 359 iugăre şi 1.500 de stânjeni, aşa cum reiese din Hotărârea nr. 42 din 8 septembrie 1922 corespunde suprafeţei de 207 ha 1.440 mp.

Dezmembrarea şi transcrierea într-o nouă coală de carte funciară a unei suprafeţe de 36 ha 5.232 mp din suprafaţa totală de 207 ha 1.440 mp, s-a apreciat că este nelegală, cu atât mai mult cu cât din coala de CF x Certeze se poate observa că a fost notat procesul din Dosar nr. x/2011 al Primăriei Comunei Certeze vizând aceeaşi suprafaţă de teren.

Cu privire la faptul că acest teren este proprietatea comunei Certeze există mai multe dovezi, printre care înscrisuri care atestă calitatea de proprietar a primăriei şi martori care cunosc faptul că acest teren a fost dintotdeauna folosit de către primărie.

În acest sens, a menţionat faptul că potrivit procesului-verbal de expropriere întocmit în 1922, a fost expropriată Industria Lemnului Bixad prin Decizia de expropriere nr. 34/1922 cu privire la suprafaţa de 894 de iugăre şi 708 stânjeni.

La data de 8 septembrie 1922 Comisia de Ocol pentru Expropriere Seini a hotărât prin Hotărârea nr. 42/1922 ca suprafaţa de 359 de iugăre şi 1.500 de stânjeni din coala de carte funciară nr. x nr. Top x să treacă în proprietatea comunei Certeze pentru preţul de 143.600 RON.

Potrivit Adresei nr. x/1934 reiese faptul că suprafaţa de 590 de iugăre şi 960 de stânjeni pădure îi aparţine comunei Certeze.

Referitor la folosinţa terenului, potrivit adresei Inspectoratului Agriculturii şi Reformei Agrare reiese încă o dată ca acest teren îi aparţine comunei Certeze.

Tot referitor la folosinţa terenului reiese din Procesul-verbal de exploatare a lemnului nr. x din 25 august 2010 ca Primăria Comunei Certeze a procedat la exploatarea de masă lemnoasă în cantitate de 190 mc, Proces-verbal nr. x din 5 iunie 2010 reiese acelaşi aspect, din Autorizaţia de exploatare nr. x din 5 iunie 2010 nr. 1182 din 5 iunie 2010.

Or, raportat la cele menţionate mai sus, atât timp cât nu era soluţionat procesul privind rectificarea de carte funciară din Dosar nr. x/2011 al Judecătoriei Negreşti Oaş, BCPI Negreşti Oaş nu avea dreptul de a dispune transcrierea într-o nouă coală de carte funciară a suprafeţei de 36 ha 5.232 mp din CF x, nr. Top x Certeze, dar desigur şi acest lucru a fost posibil cu ajutorul inculpatului A.

Prin fapta acestora, cei doi inculpaţi a cauzat UAT Certeze un prejudiciu grav, s-a pierdut o suprafaţă de teren ce aparţine domeniului privat al Comunei Certeze pe baza actelor false întocmite de către aceştia.

Indiferent că s-a parcurs procedura privind evaluarea de mediu de către UAT Certeze, inginerii topografi, dacă în mod real s-ar fi deplasat la faţa locului la momentul întocmirii documentaţiei cadastrale, ar fi văzut că există pădure, că nu se poate să nu se vadă o pădure care exista de mai bine de 100 de ani, astfel că alegaţiile acestora a apreciat că sunt menite să inducă instanţa de judecată în eroare şi formulate cu rea-credinţă.

În acest sens s-a solicitat să se observe toate înscrisurile depuse în probaţiune la dosarul cauzei, înscrisuri care atestă şi confirmă cele susţinute.

Pentru toate considerentele mai sus expuse a solicitat respingerea cererii de recurs în casaţie.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 8 aprilie 2021.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, filele x, magistratul asistent a arătat că la data de 8 martie 2021 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., prin apărători aleşi.

În cuprinsul cererilor de recurs în casaţie, inculpaţii A. şi B., prin apărători aleşi au invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

În cererile de recurs în casaţie recurenţii inculpaţi A. şi B. au criticat Decizia penală nr. 201/A/2020 din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, invocând cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8, susţinând în esenţă că au fost condamnaţi pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, solicitând, în principal rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, întrucât în mod greşit a dispus încetarea procesului penal fără a ţine cont de cererea formulată privind continuarea procesului penal ce ar fi avut drept consecinţă achitarea inculpaţilor şi în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi achitarea inculpaţilor în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

S-a arătat că cererile de recurs în casaţie sunt făcute în termenul prevăzut de lege, însă nu respectă dispoziţiile art. 434 - 438 din C. proc. pen., cazurile de casare fiind invocate formal.

În concluziile formulate, magistratul asistent a arătat că cererile de recurs în casaţie formulate de către inculpaţii A. şi B., îndeplinesc doar formal cerinţele prevăzute în dispoziţiile art. 434, art. 437 alin. (1) lit. a),b), c) şi d) din C. proc. pen. fiind invocate doar formal cazurile de casare prevăzute strict şi limitativ de art. 438 pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.

Îndeplinirea formală a unei condiţii, ca de exemplu indicarea unor cazuri de casare prevăzute de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea, ca admisibile recursurile în casaţie.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi B. sunt aspect de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie. Situaţia de fapt a fost definitiv stabilită, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele care au judecat cauza pe fond şi confirmată de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, se constată că aceleaşi critici au fost invocate de către inculpaţi pe tot parcursul procesului, iar instanţele le-au analizat judicios.

Astfel, în mod legal instanţa de apel a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrină, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen., trebuie reevaluat prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, astfel de critici nu pot fi circumscrie niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

În plus, indiferent de aprecierea motivelor de recurs invocate de recurenţi, referitor la reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei deciziei atacate, ca reprezentând un motiv de nelegalitate ori netemeinicie, acesta nu poate fi valorificat în contextul cazurilor exprese şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Astfel, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 447 din C. proc. pen., în calea de atac a recursului în casaţie nu poate fi valorificată temeinicia hotărârii pronunţate, ci doar legalitatea acesteia.

Prin Încheierea de şedinţă de Cameră de Consiliu din 8 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, completul, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201/A/2020 din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

S-a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B.

S-a fixat termen la data de 6 mai 2021, ora 09:00 pentru când se vor cita părţile.

Cu încunoştinţarea telefonică a apărătorilor inculpaţilor.

Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 69/2017 pronunţată la data de 26 mai 2017 de Judecătoria Negreşti Oaş, în baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu din infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969.

În baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului B. prin rechizitoriu din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 .

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de: 1 an închisoare.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii de 1 an, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de: 10 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, şi lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii de 10 luni, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 10 luni, stabilit potrivit art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra prevederilor art. 83 din C. pen. 1969 cu privire la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei şi executarea pedepsei în întregime în cazul săvârşirii altei infracţiuni în cadrul termenului de încercare.

S-a respins cererea de constituire de parte civilă formulată de Primăria comunei Certeze, având ca obiect obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale şi materiale.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea în întregime a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B. şi depuse în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş precum şi a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, semnate de către inculpatul B., înregistrate la O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, câte 300 de RON fiecare.

Prin Decizia penală nr. 201/A/2020, din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia tardivităţii apelului penal declarat de inculpatul A.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de UAT Comuna Certeze, inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, pe care a desfiinţat-o în parte în sensul că:

Au fost înlăturate dispoziţiile privind condamnarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 la pedeapsa de 1 an închisoare cu aplicarea art. 81 din C. pen. 1969, art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, a inculpatului B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 la pedeapsa de 10 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 din C. pen., art. 82 alin. (1) din C. pen. 1969, art. 83 din C. pen. 1969, pe cele privind aplicarea faţă de ambii inculpaţi a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, art. 64 alin. (1) teza a II a şi lit. b) din C. pen. 1969 şi art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a acestora.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata a câte 1700 RON fiecare reprezentând diferenţa din onorariul cuvenit expertului F. privind efectuarea Raportului de expertiză tehnică judiciară înregistrat cu nr. x din 10 iunie 2019 la BEJ.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte acuzaţiile formulate de parchet şi reţinute de prima instanţă, s-a arătat că:

Prin Rechizitoriul emis în data de 10 noiembrie 2015 în Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş, au fost trimişi în judecată inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. şi inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prev. şi ped. art. 322 alin. (1) din C. pen.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că în cursul anului 2010 la solicitarea numitului C., inculpatul A., având calitatea de consilier în cadrul OCPI Satu Mare, a procedat la efectuarea unor lucrări de cadastru prin care a propus dezlipirea suprafeţei de 365.232 mp din terenul cu suprafaţa de 2.071.440 mp înscris în C.F. nr. x Certeze, deşi inculpatul nu deţinea o autorizaţie de la OCPI care să-i permită să efectueze această lucrare.

Întrucât inculpatul A. nu deţinea drept de semnătură, a apelat la inculpatul B., care a semnat actele cadastrale puse la dispoziţie de către A., deşi nu s-a deplasat la faţa locului şi nu a efectuat niciun fel de verificări.

Deşi din actele pe care le avea la dispoziţie A. a rezultat că terenul descris în CF x Certeze avea categoria de pădure, inculpatul a propus prin anexele 11 şi 16 ca terenul care se va dezlipi să aibă categoria de fâneaţă, fără a se motiva în vreun fel această propunere.

În baza celor două anexe întocmite în fapt de A. şi semnate de B., precum şi a unui extras CF emis în anul 2009 pentru terenul în suprafaţă de 207 ha, numitul C. s-a adresat instanţei de judecată, solicitând dobândirea dreptului de uzucapiune pentru suprafaţa de aproximativ 36 ha, motivând că împreună cu familia sa a folosit terenul de aproximativ 20 de ani.

Pe baza documentaţiei depuse de C., precum şi a declaraţiei a doi martori propuşi, de asemenea, de acesta din urmă (angajaţi la firma sa) instanţa de judecată a dispus admiterea acţiunii şi dezlipirea suprafeţei de 36 ha, fără a mai face alte demersuri pentru a se constata cine foloseşte în fapt terenul, şi fără a se clarifica neconcordanţele dintre menţiunile din CF, respectiv de ce din pădure devine fâneaţă.

În baza hotărârii judecătoreşti, C. a procedat la depunerea documentaţiei cadastrale la OCPI prin intermediul inculpatul A.

Din înscrisurile puse la dispoziţie de către A.P.I.A a rezultat că în perioada 2007 - 2010, cu excepţia anului 2008, au fost acordate subvenţii pentru o parte din suprafaţa de teren situată în blocurile fizice 1348 - 1350 (parcele cu nr. Topografic x) pentru fermierul "Primăria Comunei Certeze", ceea ce denotă că terenul în cauză a fost folosit de către Primăria Certeze, şi nu de către C.

Din actele puse la dispoziţie de către Primăria Certeze a rezultat că C. nu a fost niciodată înscris în registrul agricol cu acest teren şi nu a plătit vreo taxă, ceea ce denotă că acesta nu a folosit în mod public terenul, plătind, însă o taxă pentru păşunat, deşi în situaţia în care ar fi considerat că este proprietarul terenului nu era obligat la o astfel de taxă.

În consecinţă, prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că în cursul anului 2010, la solicitarea inculpatului A., inculpatul B. a atestat în mod nereal în documentaţia cadastrală semnată, dar întocmită în realitate de către inculpatul A., că proprietarul terenului în suprafaţă de aproximativ 36 de ha de pe raza localităţii Certeze este C., iar categoria de folosinţă a terenului este fâneaţă, deoarece pădurea a fost defrişată, în condiţiile în care proprietar era D., iar pădurea nu era defrişată.

Instanţa de fond, în baza art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului A. prin rechizitoriu din infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969, procedând în acelaşi mod şi în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen. reţinută în sarcina inculpatului B.

Reţinând vinovăţia celor doi inculpaţi i-a condamnat pe aceştia la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 din C. pen. 1969 (inculpatul A.) şi 10 luni închisoare în aceleaşi condiţii (inculpatul B.).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului B. care în anul 2010 a semnat planurile de amplasament şi delimitare cu propunere de dezmembrare a terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, atestând faptul că au fost întocmite de acesta, deşi în realitate au fost întocmite de inculpatul A., a încredinţat aceste înscrisuri inculpatului A. spre folosire şi respectiv le-a depus la B.C.P.I. Negreşti Oaş în vederea producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 322 alin. (1) din C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă, deoarece a cunoscut că prin semnarea documentaţiei întocmită în fapt de inculpatul A., atestă o împrejurare necorespunzătoare adevărului şi creează aparenţa faptului că documentaţia cadastrală a fost întocmită de o persoană autorizată, fiind aptă, aşadar, pentru a produce consecinţe juridice şi a urmărit producerea acestui rezultat.

Totodată, instanţa a arătat că inculpatul a cunoscut şi împrejurarea că planul de amplasament cu propunerea de dezmembrare urmează să fie folosit într-un proces civil şi respectiv la B.C.P.I. Negreşti Oaş.

În raport cu data săvârşirii infracţiunii, analizând incidenţa normelor care reglementează legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile C. pen. din 1969 sunt mai favorabile, atât din perspectiva limitelor prevăzute de lege pentru pedeapsa închisorii, cât şi din perspectiva formelor de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte cu închisoarea de 3 luni la 2 ani spre deosebire de art. 322 alin. (1) din C. pen. care prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a reţinut în drept, că fapta inculpatului constând în determinarea inculpatului B. să semneze şi să aplice ştampila de persoană autorizată să efectueze lucrări de cadastru pe documentaţia cadastrală având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în C.F. nr. x Certeze nr. top. x, întocmită în fapt de inculpatul A. şi care conţinea date neconforme cu realitatea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.

În privinţa ambilor inculpaţi, trimişi în judecată sub acuzaţia comiterii a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma autoratului, respectiv a instigării, Curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă determinare a legii penale mai favorabile interpretând dispoziţiile art. 5 din C. pen. în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, precum şi în concordanţă cu Decizia nr. 21/HP/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 alin. (1) din C. pen. trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (criteriul aprecierii globale).

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii apelului declarat de inculpatul A., curtea a respins-o având în vedere imposibilitatea stabilirii comunicării în mod legal a minutei Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş.

Cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale şi la efectele acesteia, Curtea a reţinut că în cazul celor doi inculpaţi, în raport cu datele la care acuzarea susţine că aceştia au întocmit, respectiv au semnat documentaţia cadastrală având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în CF x Certeze, respectiv anul 2010, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale cu privire la faptele sub acuzaţia cărora au fost trimişi în judecată, considerent pentru care, în baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969.

Astfel, potrivit art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969 "falsificarea unui înscris sub semnătură privată în vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda".

Potrivit art. 122 lit. d) din C. pen. 1969, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru persoana fizică este de 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani. Potrivit art. 124 din C. pen. 1969, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripţie prev. în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpaţilor A. şi B. de a se dispune achitarea lor cu privire la acuzaţiile pentru care au fost trimişi în judecată, Curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrina, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen., trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a constatat în cauza Didu c. României (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 14 aprilie 2009, în cauza Didu c. României, parag. 40 - 43) încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin modalitatea de a proceda a instanţei de recurs care a casat hotărârile primei instanţe şi ale instanţei de apel prin care se dispuse achitarea reclamantului şi, reţinând cauza spre judecare, a procedat la o nouă analiză a probelor pe care s-a întemeiat acuzarea, fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor şi a inculpaţilor şi a dispus încetarea procesului penal. Instanţa europeană a reţinut că aspectele pe care instanţa le-a analizat în vederea pronunţării hotărârii vizează vinovăţia acuzatului şi au avut un caracter esenţial faptic, instanţa fiind chemată să aprecieze dacă acuzatul a comis infracţiunile de fals, uz de fals şi vătămare corporală. Instanţa de recurs a constatat, în urma unei noi analize a probelor care fuseseră administrate în celelalte grade de jurisdicţie şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, pe de-o parte că este cert că infracţiunile au fost comise, iar, pe de altă parte, că a intervenit prescripţia răspunderii penale. În viziunea Curţii Europene această motivare poate da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. Instanţa europeană a reţinut că din această motivare rezultă că instanţa nu s-a limitat a descrie un anumit stadiu al suspiciunii sau un prognostic, ci a prezentat ca stabilite anumite fapte enumerate în rechizitoriu, fără ca o nouă audiere să fie efectuată în cauză şi fără ca instanţa de recurs să se pronunţe cu privire la probele ce ar trebui administrate. Pe cale de consecinţă, Curtea Europeană a apreciat că instanţa de recurs, în timp ce dispunea încetarea procesului penal, a pus sub îndoială nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se cu privire la vinovăţia acestuia potrivit C. pen., încălcând dispoziţiile art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Analiza acestei soluţii relevă faptul că instanţa de contencios european a drepturilor omului consideră că intervenţia prescripţiei răspunderii penale înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive constituie un impediment la exercitarea acţiunii penale care face ca persoana acuzatului să beneficieze în continuare de prezumţia de nevinovăţie.

Totodată, s-a reţinut că trebuie subliniat că această viziune procedurală protecţionistă a Curţii de la Strasbourg trebuie privită şi din perspectiva modalităţii în care instanţa europeană se raportează la instituţia prescripţiei răspunderii penale. Astfel, în cauza Borcea contra României (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015, în cauza Borcea contra României, parag. 64) Curtea a arătat că "în ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei răspunderii penale, s-a pronunţat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [cauza Coëme şi alţii contra Belgiei, parag. 149 şi cauza Previti contra Italiei, parag. 80]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei".

Prin urmare, în scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.

În aceste condiţii, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie se impune a fi reevaluată soluţia doctrinară clasică potrivit căreia cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept, au întotdeauna prioritate în faţa celor care lipsesc de obiect acţiunea penală şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea solicitării şi obţinerii continuării procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, viziunea europeană în materia protecţiei drepturilor fundamentale se opune posibilităţii procedurale ca instanţa să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că acuzatul a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar.

Practic, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea Europeană plasează în aceeaşi poziţie procesuală, atât inculpatul care a obţinut o soluţie de achitare, cât şi pe cel care a obţinut o soluţie de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Faţă de standardele europene în materia prezumţiei de nevinovăţie descrise mai sus, Curtea a considerat că inculpaţii nu pot renunţa la garanţia prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, pe calea de consecinţă, instanţa nu poate reţine comiterea unei fapte tipice de către inculpaţi după intervenţia prescripţiei răspunderii penale fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.

În aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care au beneficiat inculpaţii A. şi B. a rămas intactă la momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale şi nu poate fi afectată, chiar în urma solicitării inculpaţilor, prin nicio analiză ulterioară a probelor administrate în cauză care ar putea pune sub îndoială nevinovăţia acestora.

Referitor la apelul declarat de UAT Certeze prin care s-au solicitat a se dispune pedepse orientate spre maximul special prev. de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, având în vedere considerentele expuse anterior cu privire la imposibilitatea afectării prezumţiei de nevinovăţie prin examinarea existenţei vinovăţiei şi a faptei implicit, Curtea a omis analizarea acestei solicitări.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, de acordare a despăgubirilor civile şi morale, s-a reţinut că infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale are ca urmare imediată starea de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile oficiale, nefiind, aşadar o infracţiune de rezultat care să permită analizarea unei prejudiciu, fie el chiar moral. Pe de altă parte, s-a apreciat că aceste aspecte pot fi analizate şi în cadrul unei acţiuni civile, acţiune care de altfel a şi fost promovată.

Faţă de considerentele anterior expuse Curtea a respins excepţia tardivităţii apelului penal declarat de inculpatul A. şi în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile penale declarate de UAT Comuna Certeze, inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 69 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, pronunţând decizia anterior enunţată.

Împotriva Deciziei penale nr. 201/A/2020, din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., la data de 10 februarie 2021, prin apărători aleşi.

Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a comunicării Deciziei penale nr. x/A/2020, din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, părţii civile Primăria Comunei Certeze şi inculpaţilor A. şi B., la data de 8 ianuarie 2021, comunicări pe care au semnat personal de primirea acestora menţionându-şi datele de identificare înscrise în actul de identitate, respectiv serie şi număr.

Termenul de declarare a recursului în casaţie pentru inculpaţii A. şi B., s-a împlinit la data de 10 februarie 2021, ultima zi, inculpaţii, declarând recurs în casaţie la data de 10 februarie 2021, prin apărători aleşi.

Cererile de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 435 din C. proc. pen., fiind formulate în termenul prevăzut de lege.

Cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că au fost formulate în scris şi semnate de aceştia, îşi indică datele de stare civilă şi domiciliul, sunt motivate şi au fost invocate cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.

În motivarea recursurilor în casaţie, cu referire la cazul de casare prev. la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., inculpaţii A. şi B. au considerat că fapta pentru care au fost trimişi în judecată nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele considerente:

Astfel, au considerat că în mod greşit instanţele au reţinut situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare al instanţei prin care s-a reţinut că în cursul anului 2010, la solicitarea inculpatului A., inculpatul B. a atestat în mod nereal în documentaţia cadastrală semnată, dar întocmită în realitate de către inculpatul A., că proprietarul terenului în suprafaţă de aproximativ 36 de ha de pe raza localităţii Certeze este C., iar categoria de folosinţă a terenului este fâneaţă, deoarece pădurea a fost defrişată, în condiţiile în care proprietar era D., iar pădurea nu era defrişată.

În contextul motivelor de recurs în casaţie recurenţii inculpaţi au contestat în esenţă situaţia de fapt reţinută de către instanţe, precum şi probatoriul administrat.

Cu referire la cazul de casare prev. la pct. 8 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., inculpaţii A. şi B. au arătat că în mod greşit instanţa de apel a făcut abstracţie de dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen., care prevăd că, dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 din C. proc. pen., şi se constată că, urmare a continuării procesului, sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d), din C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă achitarea şi, respectiv, dacă dimpotrivă, se constată în urma continuării procesului penal că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a) - d), din C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Pentru toate aceste motive depuse şi în scris la dosarul cauzei s-a solicitat în principal în temeiul art. 448. alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., admiterea recursurilor în casaţie, casarea hotărârii şi, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, iar în subsidiar în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie,casarea hotărârii şi achitarea recurenţilor pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor.

Totodată, s-a solicitat înlăturarea dispoziţiei privind desfiinţarea în întregime a planurilor de amplasament, şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, depuse în Dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Negreşti Oaş precum şi a planurilor de amplasament şi delimitare a imobilului cu propunere de dezlipire - Anexa 1.1 şi Anexa 1.6 datând din 3 martie 2010, înregistrate la O.C.P.I. Satu Mare sub nr. x din 10 iunie 2011 precum şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului în primă instanţă.

În drept, cererile de recurs în casaţie au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.

Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate: Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi părţii civile Primăria Comunei Certeze şi inculpaţilor la datele de: 17, 19 şi 24 februarie 2021.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în care procurorul sau părţile puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 6 martie 2021, ultima zi, iar la data de 3 martie 2021, s-au depus concluzii scrise în cauză de către partea civilă Primăria Comunei Certeze.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 8 martie 2021, când judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen.

La data de 25 martie 2021 a fost întocmit raportul de faţă.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte a constatat că recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. sunt admisibile doar în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Recurenţii inculpaţi A. şi B. au criticat Decizia penală nr. 201/A/2020, din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, invocând cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8, susţinând în esenţă că au fost condamnaţi pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, solicitând, în principal rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, întrucât în mod greşit a dispus încetarea procesului penal fără a ţine cont de cererea formulată privind continuarea procesului penal ce ar fi avut drept consecinţă achitarea inculpaţilor şi în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi achitarea inculpaţilor în temeiul art. art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din O.U.G. nr. 82/2014, modificată prin articol unic de Legea nr. 75/2016, instanţa dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare a recursului în casaţie, părţile ce pot formula recurs în casaţie, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) ale art. 440 din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Verificând incidenţa dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen. şi examinând admisibilitatea cererilor de recurs în casaţie, Înalta Curte a constatat că acestea sunt făcute în termenul prevăzut de lege, şi respectă dispoziţiile art. 434 - 438 din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare a recursului în casaţie, părţile ce pot formula recurs în casaţie, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Cererile de recurs în casaţie formulate de către inculpaţii A. şi B., îndeplinesc parţial cerinţele prevăzute în dispoziţiile art. 434, art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., fiind invocat însă doar formal cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Îndeplinirea formală a unei condiţii, ca de exemplu indicarea unor cazuri de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea, ca admisibil a recursului în casaţie.

Aspectele invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi B. cu referire la cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie. Situaţia de fapt a fost definitiv stabilită, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele care au judecat cauza pe fond şi confirmată de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, se constată că aceleaşi critici au fost invocate de către inculpaţi pe tot parcursul procesului, iar instanţele le-au analizat judicios.

Cu privire la aspectele invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi B. cu referire la cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., se constată că acestea se circumscriu cazului de casare prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen.

Aşadar, astfel de critici pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise similare, de către recurenţii inculpaţi B. şi A., prin apărători aleşi, aflate la filele x şi respectiv la dosarul Înaltei Curţi, în care se arată din nou cazul de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii şi a se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, raportat la faptul că criticile formulate de acesta prin cererea de recurs în casaţie se circumscriu cazului de casare invocat.

Astfel, a fost făcut un scurt istoric al cauzei cu privire la soluţiile pronunţate.

S-a arătat că prin motivele de apel, prin concluziile formulate oral, cu prilejul dezbaterilor astfel cum au fost consemnat în încheierea din data de 26 februarie 2020 prin care s-a amânat pronunţarea hotărârii, prin concluziile scrise depuse la dosar au solicitat, în principal admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen. achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969 şi respectiv achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969, iar în subsidiar au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Recurenţii inculpaţi au menţionat că în şedinţa din data de 21 noiembrie 2018 au solicitat în mod expres instanţei de apel, în temeiul art. 18 din C. proc. pen. continuarea procesului penal pentru a fi dovedită nevinovăţia, aspect consemnat în Încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2018, sens în care au propus administrarea de probe, cerere admisă de instanţa de apel care prin Încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2019 a încuviinţat cererea lor în probaţiune de efectuare a unei expertize silvice.

Cu toate că în faţa instanţei de apel au fost administrate probe, respectiv, expertiza silvică, solicitarea de înscrisuri, traduceri de către persoane autorizate, prin Decizia penală nr. 201/A/2020 pronunţată la data de 16 aprilie 2020 de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2015, instanţa de apel nu a reţinut nicio stare de fapt, a ignorat solicitarea lor de continuare a procesului penal şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără a analiza solicitarea lor de reţinere a cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. arătând că "ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrină, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluare prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului" (alin. (2) fila x din decizie).

Instanţa, însă a făcut abstracţie de dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen. care prevăd că, dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 din C. proc. pen. şi se constată că, urmare a continuării procesului, sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă achitarea şi respectiv, dimpotrivă, se constată în urma continuării procesului penal că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Or, după cum s-a arătat în doctrină, în ipoteza în care într-o cauză se constată existenţa mai multor cazuri de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale, mai întâi operează cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) şi d) şi apoi cele cuprinse în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen.

Practic, prin decizia pronunţată instanţa nu a analizat cererea lor şi a golit de conţinut dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen.

S-a învederat faptul că, deşi aparent soluţia de încetare a procesului penal le este favorabilă, interesul în susţinerea prezentei căi de atac este evident, în condiţiile în care în faţa curţii de apel au solicitat în mod expres, aşa cum au arătat mai sus, în temeiul art. 18 din C. proc. pen. continuarea procesului penal şi pronunţarea unei soluţii de achitare (atât prin motivele de apel depuse la 14 septembrie 2018, cât şi la termenul din 21 noiembrie 2018 şi la termenul din data de 26 februarie 2020 când s-a acordat cuvântul în dezbaterea căii de atac exercitate, precum şi prin concluziile scrise depuse la dosar), fără, însă ca instanţa de apel să analizeze această critică, limitându-se la a reţine doar că răspunderea penală a lor este prescrisă, în raport, cu data săvârşirii infracţiunii, neanalizând nici măcar starea de fapt.

Raportat la faptul că instanţa de apel a ignorat a analiza solicitarea lor cu privire la continuarea procesului penal pentru a fi dovedită nevinovăţia şi a pronunţa o soluţie de achitare, arătând în considerente că "continuarea procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluată prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului"este evident că s-au încălcat prevederile legale, respectiv art. 18 din C. proc. pen., care arată în mod cât se poate de clar că "În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţa unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal", câtă vreme pe parcursul procesului în faţa instanţei de apel au administrat probe în acest sens.

Raţiunea pentru care au fost reglementate dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. a fost aceea de a permite suspectului sau inculpatului să îşi dovedească nevinovăţia.

Textul de lege invocat, în baza căruia au solicitat continuarea procesului penal are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei lor în privinţa faptelor pentru care a intervenit prescripţia.

Astfel, având în vedere că legiuitorul le-a dat posibilitatea să solicite continuarea procesului pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi pentru care se consideră nevinovaţi, pentru a putea demonstra nevinovăţia, pentru instanţă formularea unei astfel de cereri având caracter imperativ, legiuitorul prevăzând obligaţia ca, în urma formulării unor astfel de cereri, instanţa să procedeze la continuarea judecăţii, administrând probe în acest sens, astfel că este cât se poate de evident că instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia imperativă stabilită de legiuitor, pronunţând simplu, o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, aspect pe care inculpaţii l-au invocat doar în subsidiar, încă din momentul formulării motivelor de apel.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale şi astfel a lăsat să planeze asupra lor faptul că au săvârşit fapte antisociale şi că doar trecerea timpului a fost salvarea lor, în condiţiile în care faptele cu care a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, în modalitatea descrisă şi pentru care în mod greşit au fost condamnaţi în primă instanţă, nu erau incriminate.

Instanţa de apel prin ignorarea întregului probatoriu a încălcat, atât principiul aflării adevărului, cât şi principiul legalităţii, respectiv art. 18 din C. proc. pen., precum şi art. 396 alin. (6) şi (7) din C. proc. pen.

Principiul aflării adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal şi se aplică în coordonatele prevăzute de lege, iar principiul legalităţii se impune în mod imperativ şi organelor judiciare.

Astfel, continuarea procesului penal constituie un drept procesual intuitu personae al inculpatului prin care se conferă conţinut dreptului la apărare şi principiului aflării adevărului.

Prin urmare, au solicitat admiterea recursurilor în casaţie, casarea hotărârii instanţei de apel şi să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, pentru ca inculpaţii să poată demonstra nevinovăţia.

Intimata UAT Comuna Certeze prin avocat ales în substituirea apărătorului ales a depus scurte note scrise în susţinerea punctului lor de vedere, de respingere a recursului în casaţie, aflate la dosarul Înaltei Curţi, arătând că recurenţii au criticat decizia Curţii de Apel Oradea pe considerentul că instanţa de apel, în mod greşit nu a pronunţat achitarea acestora, preferând să dispună încetarea procesului penal, aspect care este unul de temeinicie al hotărârii, nu de legalitate, întrucât aceştia susţin că instanţa ar fi refuzat să ţină cont de opţiunea acestora, de continuare a procesului penal, întemeiată pe prevederile art. 18 din C. proc. pen. şi implicit să analizeze cazurile prevăzute de art. 16 lit. a) - c) din C. proc. pen., evident, prin raportare la probe.

În realitate, instanţa a făcut-o, a analizat solicitarea recurenţilor, dacă starea de fapt care reieşea din ansamblul probelor administrate pe parcursul judecării cauzei, inclusiv în apel ar fi condus la concluzia că este incident vreunul din cazurile de achitare, instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre de achitare.

Prin urmare, în apel (a se vedea filele x din decizie) nu s-a ignorat opţiunea recurenţilor, ci instanţa, tocmai pentru a nu menţiona în decizie lipsa de temei a solicitării acestora şi a se pronunţa asupra existenţei vinovăţiei lor, respectând statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Didu c. României (în special), Borcea c. României, Coeme şi alţii c. Belgiei, Previti c. Italiei, a înlăturat dispoziţiile privitoare la condamnare (dispuse de instanţa de fond) şi a dispus încetarea procesului penal.

Prin urmare, în cazul unei eventuale trimiteri spre rejudecare, instanţa nu poate să analizeze ceva ce deja a analizat, respingând implicit, dar într-o modalitate car să nu le afecteze prezumţia de nevinovăţie recurenţilor, iar instanţa de recurs nu poate analiza temeinicia, probele pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel.

Interesul recurenţilor nu este unul demn de protecţie juridică pe calea unei căi extraordinare de atac, cale de drept, faţă de cele evocate mai sus, nefiind vorba de a corecta o gravă eroare de drept.

Interesul promovării recursului în casaţie ar părea deci nemulţumirea recurenţilor că nu au fost achitaţi, deşi soluţia detaliază protejarea prezumţiei de nevinovăţie a acestora, prin urmare, calea extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru nemulţumiri subiective ale recurenţilor în special şi pentru a corija aspecte neesenţiale în economia soluţiei, ci pentru a schimba soluţia pronunţată în apel.

În realitate se doreşte a nu fi anulate actele care au condus la împroprietărirea nelegală a unui terţ, fiind vorba chiar de păşunea comunală, bun care aparţine şi trebuie exploatat de întreaga colectivitate, acesta este interesul real al promovării recursului în casaţie, pentru ca soluţia de necondamnare nu poate fi aptă să genereze promovarea serioasă a unei căi extraordinare de atac, exclusiv de drept.

La termenul de judecată de la 6 mai 2021 magistratul asistent a învederat faptul că prin încheierea din data de 8 aprilie 2021 au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. numai cu privire la pct. 8 al art. 438 din C. proc. pen., precum şi că au fost înaintate adrese către apărătorii aleşi ai recurenţilor inculpaţi în vederea înaintării de concluzii scrise la dosar, aceştia conformându-se dispoziţiilor instanţei. Totodată, a învederat că apărătorul ales al intimatei părţi vătămate a depus la dosar împuternicirea avocaţială.

Apărătorul ales al recurentului inculpat B., în concluziile orale, în dezbateri, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat de inculpat, casarea hotărârii instanţei de apel, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentare, a precizat faptul că sunt întrunite condiţiile stabilite de cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A învederat instanţei că inculpatul B. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Negreşti Oaş pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 322 din C. pen. actual, reţinându-se în principal că acesta ar fi atestat în mod nereal în baza unei documentaţii cadastrale, că numitul C. este proprietarul unei suprafeţe de aproximativ 36 ha, situate pe raza localităţii Certeze, iar categoria de folosinţă a terenului este de fâneaţă, întrucât pădurea a fost defrişată. În plus, se mai arată în cuprinsul rechizitoriului că, în realitate, terenul aparţinea unei D. şi că pădurea nu era defrişată.

De asemenea, a făcut referire la Sentinţa penală nr. 69/2017 a Judecătoriei Negreşti Oaş.

Faţă de cele învederate de apărare, Înalta Curte a precizat că obiectul prezentei cauze este recurs în casaţie şi a pus, totodată, în vedere apărătorului ales al recurentului inculpat B. să formuleze concluzii, în raport, cu cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., legat şi de continuarea procesului penal, întrucât s-a solicitat acest lucru. Totodată, a arătat că s-au făcut precizări pe fondul cauzei, cu toate că s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi că se impun a fi făcute anumite distincţii pentru a se vedea dacă şi această solicitare de trimitere a cauzei spre rejudecare se circumstanţiază în actualele modificări ale cazului de recurs în casaţie invocat.

În continuare, apărătorul ales al recurentului inculpat B. a considerat că este incident cazul de casare invocat, întrucât s-a dispus în mod greşit de instanţa de apel încetarea procesului penal, cu toate că inculpatul formulase o cerere de continuare a judecăţii, în temeiul art. 18 din C. proc. pen. În opinia apărării, avea prioritate această solicitare de continuare a procesului penal. Instanţa, deşi a administrat probe, nu a luat în considerare acest aspect, nici măcar nu l-a amintit în soluţia dată şi, a trecut direct la aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dispunând încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Inculpatul a cerut continuarea procesului penal pentru a se stabili adevărul şi a-şi dovedi nevinovăţia. În această situaţie, ar fi fost corectă soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, dacă s-ar fi analizat cererea de continuare a procesului penal şi, s-ar fi ajuns la concluzia că persoana este vinovată. În acest caz, trebuia să se dispună, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesului penal. A considerat că, procedându-se de această manieră, s-a încălcat un drept al părţii de a se stabili nevinovăţia sa. Oricum, instanţa era cea care în urma administrării probatoriului şi a analizării situaţiei, putea să constate dacă este vinovat sau nu.

Apărătorul ales al recurentului inculpat A., în concluziile orale, în dezbateri a opinat că motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., şi anume că, în mod eronat, instanţa a dispus încetarea procesului penal. În acest sens, a invocat faptul că s-a solicitat în mod expres la termenul din noiembrie 2018, continuarea procesului penal. A fost în faţa instanţei de apel, a arătat motivele şi a solicitat administrarea de probe. Instanţa de apel a admis această din urmă solicitare şi, pe parcursul a aproximativ 1 an şi 6 luni de zile, s-au administrat probe. A considerat că instanţa de apel a ignorat, dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. În acest sens, a făcut abstracţie de dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen., care prevăd că, dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 din acelaşi Cod şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., instanţa pronunţă achitarea şi, respectiv, dimpotrivă, dacă constată în urma continuării procesului, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Instanţa de fond a ignorat aceste aspecte şi a precizat că, referitor la continuarea procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluată prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A considerat că în C. pen. şi în C. proc. pen. există nişte dispoziţii care sunt imperative şi, în opinia sa, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal. Totodată, a apreciat că textul de lege amintit, în temeiul căruia s-a solicitat continuarea procesului penal are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei inculpatului în privinţa faptei pentru care a intervenit prescripţia.

De asemenea, a învederat instanţei că au fost administrate o serie de probe în apel, toate acestea convergeau spre ceea ce apărarea considera că este o soluţie de achitare în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. Instanţa de apel, după ce le-a administrat o perioadă de timp foarte îndelungată, le-a ignorat. În acest context, a susţinut că s-au investit timp şi bani, onorariul expertului fiind destul de costisitor, iar în final, toate aceste probe au fost ignorate. Din această perspectivă, a considerat că s-au încălcat dispoziţiile art. 18 şi ale art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen.

Concluziile apărătorului ales al intimatei părţi vătămate Primăria Comunei Certeze, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi cuvântul în replică al apărătorului intimatei părţi vătămate, al reprezentantului Ministerului Public şi al apărătorului ales al recurentului inculpat B. au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei instanţei de apel în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., având în vedere că numai sub acest caz de casare a fost admis în principiu recursul în casaţie declarat, aşa cum rezultă din încheierea de la 8 aprilie 2021, Înalta Curte constată că recursul în casaţie declarate de inculpaţi sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. că "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:(…) pct. 8 în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."

Potrivit art. 18 din C. proc. pen. referitor la continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului se statuează că "În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal."

În dispoziţiile art. 396 din C. proc. pen. privind rezolvarea acţiunii penale sunt reglementate condiţiile referitoare la continuarea procesului penal în sensul că:

"(7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.

(8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal."

În conţinutul art. 420 alin. (11) din C. proc. pen. se prevede că "La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare."

În contextul concret al cauzei, rezultă din motivele de apel ale inculpaţilor A. (fila x; dosarul curţii de apel) şi B.

(fila x; dosarul curţii de apel) solicitările formulate în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi în rejudecare să se dispună achitarea acestora în conformitate cu prevederile art. 16 din C. proc. pen., iar după expunerea dezvoltată a motivelor de apel s-a solicitat admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei apelate şi pronunţarea uni noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea lor în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. şi în subsidiar în măsura în care se va respinge, solicitarea lor de achitare, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) să se dispună încetarea procesului penală, în cauză intervenind prescripţia răspunderii penale, respectiv prescripţia specială.

Prin încheierea de la 27 martie 2019, curtea de apel, în urma deliberării a încuviinţat solicitarea privind efectuarea expertizei care a avut ca obiectiv stabilirea categoriei de folosinţă a terenului care a format obiectul litigiului civil în cauză, arătând că părţile au posibilitatea de a solicita desemnarea unor experţi parte, iar expertul desemnat de instanţă va răspunde şi la întrebarea "dacă planul de amplasament efectuat în cauză a respectat ordinele emise de ANCPI care se raporta la perioada respectivă privind documentaţia necesară pentru întocmirea planului de amplasament", aflată la dosarul curţii de apel.

Prin încheierea de la 2 octombrie 2019, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public, privind audierea expertului tehnic F., precum şi emiterea unei adrese către Garda Forestieră Oradea pentru a comunica Ordinul Autorităţii Centrale în Domeniul Silvic prin care a fost legal aprobat Amenajamentul din anul 2009, aflată în vol. II dosarul curţii de apel.

La termenul de judecată de la 15 ianuarie 2020, curtea de apel a audiat expertul F., a cărui declaraţie se află depusă în vol. II, dosarul curţii de apel.

În încheierea de la 26 februarie 2020 dată de curtea de apel, au fost consemnate dezbaterile pe apelurile declarate de inculpaţii A. şi B., fiind amânată pronunţarea, solicitându-se, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelului formulat, desfiinţarea Hotărârea instanţei de fond nr. 69/2017, iar în rejudecare, achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, iar în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia specială şi respectiv în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelului formulat de către inculpatul B., desfiinţarea hotărârii pronunţate de Judecătoria Negreşti Oaş, iar în rejudecare raportat la dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a solicitat achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, iar în subsidiar, a solicitat să se dispună încetarea procesului-penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fiind făcute apărări de către apărătorii inculpaţilor cu privire la probele administrate, încheiere aflată în vol. II, dosarul curţii de apel.

În considerentele deciziei instanţei de apel, a fost analizată incidenţa prescripţiei răspunderii penale şi efectele acesteia pentru inculpaţi, iar, ulterior, s-a menţionat că în ceea ce priveşte solicitarea inculpaţilor A. şi B. de a se dispune achitarea lor cu privire la acuzaţiile pentru care au fost trimişi în judecată, curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrină, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 din C. proc. pen. trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind făcute referiri la cauzele Didu c. României, Borcea c. României, Coeme şi alţii c. Belgiei şi Previti c. Italiei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod nelegal a dispus încetarea procesului penal în cauză, în raport, cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din acelaşi cod împotriva inculpaţilor A. pentru comiterea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din C. pen. 1969 şi B. pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a acestora, fără a respecta ordinea cronologică atunci când se solicită analizarea unor cauze de stingere a acţiunii penale, cu naturi juridice diferite, cum este şi situaţia în contextul concret al cauzei.

Astfel, în raport cu cele mai sus menţionate, inculpaţii A. şi B. au solicitat, atât în motivele de apel, cât şi în concluziile orale susţinute în dezbateri, în principal achitarea, în temeiul art. 16 lit. a), iar ulterior art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., raportat la art. 17 alin. (2) din acelaşi cod, iar în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., privind încetarea procesului penal ca urmare a incidenţei prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de care au fost acuzaţi şi condamnaţi în primă instanţă, iar instanţa de control judiciar în cursul judecării apelului a încuviinţat probe solicitate şi a administrat probe, însă atunci când a pronunţat soluţia în mod nelegal a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) din acelaşi cod, iar referitor la achitare a argumentat solicitarea numai prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ignorând dispoziţiile C. proc. pen., respectiv art. 18 din C. proc. pen. şi art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen.

Legiuitorul a statuat în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de temei de fapt sau de drept, iar în prevederile aceleiaşi norme, însă la lit. e) - j) din acelaşi cod, cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de obiect al acţiunii penale.

În situaţia invocării incidenţei mai multor cauze, fie, determinate de lipsa temeiurilor de fapt sau de drept, fie de lipsa de obiect, fie de lipsa de temei de fapt şi de drept şi de lipsa de obiect, soluţia se dispune în baza unui singur temei juridic, ordinea de prioritate fiind cea cronologică statuată în art. 16 alin. (1) lit. a) - d) şi art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen.

Altfel spus, din tehnica de reglementare şi metoda sistematică de interpretare a normei mai sus menţionate, nu se poate inversa ordinea de aplicare a dispoziţiilor menţionate, întotdeauna având prevalenţă cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de temei de fapt sau de drept, în raport cu cele determinate de lipsa de obiect al acţiunii penale.

Or, în contextul concret al cauzei, au fost invocate cazuri de stingere a acţiunii penale cu naturi juridice diferite, respectiv, în principal, cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza I din C. proc. pen., care sunt cazuri privind lipsa de temei juridic, referitoare la faptă şi în, subsidiar, cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, care este un caz de lipsă de obiect.

Instanţa de control judiciar, deşi a încuviinţat şi administrat probe în apel, aşa cum s-a arătat, ulterior în soluţia pronunţată a inversat ordinea cronologică, dând prevalenţă unei cauze determinată de lipsa de obiect, în raport, cu cele de temei în fapt, dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de care au fost acuzaţi cei doi inculpaţi, condamnaţi în primă instanţă, iar în considerentele deciziei a argumentat iniţial soluţia pronunţată, iar ulterior a motivat cazul determinat de lipsa de temei în fapt numai prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ignorând dispoziţiile legale cu privire la faptele inculpaţilor, nereţinând nicio situaţie de fapt, referitor la aceştia, în concordanţă cu dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. referitor la continuarea procesului penal, raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) teza I din C. proc. pen., nu a analizat mijloacele de probă administrate în apel, coroborat cu ansamblul materialului probator administrat în cauză, faţă de infracţiunile reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, încălcând şi dispoziţiile art. 421 alin. (11) cu referire la art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen.

Aşadar, atunci când inculpaţii A. şi B. au solicitat achitarea în condiţiile continuării procesului penal, instanţa de control judiciar avea obligaţia legală imperativă de a examina incidenţa mai întâi a cazurilor invocate referitor la achitare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. şi numai atunci când inculpatul, solicitând continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din C. proc. pen. constată că nu sunt incidente cazurile determinate de lipsa de temei în fapt, instanţa pronunţă încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 alin. (8) din acelaşi cod.

Totodată, instanţa de control judiciar, nu putea face aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate, întrucât, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României au aplicabilitate numai atunci când există neconcordanţe între pacte şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, având prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Or, dispoziţiile din C. proc. pen. mai sus menţionate sunt dispoziţii clare, previzibile, predictibile şi de calitate cu privire la cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv stingerea acţiunii penale, evidenţiind ordinea cronologică de examinare şi de incidenţă în aplicare şi sunt mai favorabile, ceea ce face inoperant blocul de convenţionalitate european.

Mai mult, instanţa de apel a invocat cauzele Didu contra României şi Borcea contra României, ca fiind aplicabile în contextul prezentei cauze, ceea ce este nelegal, întrucât situaţiile din ambele cauzei nu sunt similare prezentei cauze, deoarece în cauza Didu contra României, instanţele au pronunţat soluţii de achitare, iar instanţa de recurs fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor şi a inculpaţilor a dispus încetarea procesului penal, iar în cauza Borcea contra României, a fost examinată din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prelungirea termenelor de prescripţie, considerate ca lege de procedură, putând fi examinate şi interpretate ca o simplă condiţie prealabilă examinării cauzei.

Or, în prezenta cauză, prima instanţă a procedat la condamnarea ambilor inculpaţi în condiţiile menţionate, în apel au fost încuviinţate şi administrate probe, însă instanţa de control judiciar nu le-a valorificat în propriul examen de evaluare coroborată şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cursul procesului penal, prin prisma criticilor de achitare pe temeiurile de fapt invocate şi dispoziţiile legale din C. proc. pen., nereţinând nicio situaţie de fapt, încălcând ordinea cronologică statuată de prevederile art. 16 din acelaşi cod, dispoziţii care sunt mai favorabile faţă de norma europeană menţionată.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată în contextul cauzei, că instanţa de apel în mod nelegal a pronunţat încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără să analizeze mai întâi, solicitarea de achitare a inculpaţilor A. şi B. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. cu referire la art. 17 alin. (2), (18) şi art. 396 alin. (7) şi (8) din C. proc. pen., în condiţiile în care a administrat probe pe care nu le-a analizat, nu a stabilit situaţia de fapt şi nu a adus argumente de legalitate referitoare la cazurile de lipsă de temei invocate, ce prevalează în analiză, în raport, cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, caz privind lipsa de obiect, aşa încât este incident cazul de casare invocat de către ambii recurenţii inculpaţi A. şi B. şi anume art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) teza I din C. proc. pen., va admite recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201/A/2020 din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. la Curtea de Apel Oradea, care va analiza motivele de apel şi solicitările inculpaţilor în baza dispoziţiilor legale mai sus menţionate, prin analiza mijloacelor de probă administrate în faţa instanţei de control judiciar coroborate cu ansamblul probator administrat, stabilirea situaţiei de fapt pentru fiecare inculpat şi pronunţarea unor soluţii cu respectarea prevederilor legale, în raport, cu ordinea cronologică cu privire la cazurile invocate, statuată în C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201/A/2020 din 16 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. la Curtea de Apel Oradea.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 6 mai 2021.

Procesat de GGC - LM