Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 7P din 8 iulie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a admis excepţia nulităţii absolute a Rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. 4221B din 6 decembrie 2019, dispusă în Lucrarea nr. 19-3108 din 6 decembrie 2019 şi a constatat nulitatea acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivare, s-a reţinut că procedura confirmării rezoluţiei menţionate de către inspectorul-şef adjunct B. s-a efectuat cu încălcarea principiului imparţialităţii ce guvernează activitatea Inspecţiei Judiciare, întrucât acţiunea disciplinară vizează un procuror de la o unitate de parchet în cadrul căreia a funcţionat şi inspectorul-şef adjunct.
Mai mult, deşi nu este o cerinţă a textului de lege incident, perioada în care a lucrat pârâtul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti se suprapune cu perioada în care a lucrat şi inspectorul-şef adjunct la aceeaşi unitate de parchet, împrejurare suplimentară care confirmă concluzia că aparenţa de imparţialitate este afectată.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că rezoluţia confirmată de către inspectorul-şef adjunct al Inspecţiei prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale şi regulamentare privind principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze întreaga activitate desfăşurată de către Inspecţia Judiciară, actul fiind lovit de nulitate absolută.
Împotriva Hotărârii nr. 7P din 8 iulie 2020 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru continuarea judecăţii.
În susţinerea recursului, s-au invocat critici care se circumscriu, în opinia recurentei, motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea este nelegală, în sensul că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi, pe cale de consecinţă, a fost constatată nulitatea acţiunii disciplinare, din interpretarea sistematică, concordantă şi teleologică a celor două teze ale acestui articol rezultând că legiuitorul a avut în vedere doar activitatea desfăşurată de inspectorii judiciari şi nicidecum exercitarea atribuţiilor de avizare/aprobare/confirmare de către inspectorul şef. S-a învederat că sintagma "din cadrul parchetelor unde inspectorul a funcţionat" are în vedere situaţia în care lucrarea a vizat un procuror care şi-a desfăşurat activitatea la parchetul unde a funcţionat inspectorul judiciar, iar respectiva lucrare are legătură cu activitatea desfăşurată de respectivul procuror în cadrul unităţii de parchet unde a funcţionat inspectorul judiciar, situaţie neaplicabilă în speţă, întrucât acţiunea disciplinară vizează activitatea din cadrul DNA.
Totodată, s-a arătat că în mod greşit instanţa disciplinară a apreciat că în cazul confirmării acţiunii disciplinare sancţiunea încălcării unor norme cu forţă juridică inferioară ar fi nulitatea absolută, în condiţiile în care, nefiind incidente dispoziţiile art. 72 alin. (2), ci, eventual, cele ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sancţiunea este nulitatea relativă potrivit art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., nulitate ce poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a susţinut că motivarea instanţei disciplinare este contradictorie situaţiei de fapt, respectiv soluţiei dispuse şi excedează dispoziţiilor legale incidente, întrucât, deşi instanţa disciplinară ar fi recunoscut aplicarea art. 72 alin. (2) teza I din Legea nr. 317/2004 doar în cazul inspectorilor judiciari stricto sensu, a aplicat acest text de lege şi inspectorului şef adjunct, prin raportare la dispoziţiile Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului şef.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
În ceea ce priveşte greşita interpretare şi aplicare a legii, criticile recurentei nu pot fi primite.
Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004, după efectuarea cercetării disciplinare, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:
a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;
b) respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. [...]
Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. [...]
Conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, inspectorul-şef adjunct este înlocuitorul de drept al inspectorului-şef, ajută inspectorul-şef în activitatea de verificare şi avizare a actelor şi rezoluţiilor întocmite de către inspectorii judiciari şi îndeplineşte toate celelalte atribuţii stabilite de inspectorul-şef.
De asemenea, dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod clar şi expres, că inspectorii judiciari "îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial", fără a face distincţie între diferitele etape ale activităţii lor.
Art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 stipulează că, inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcţionat.
Nu este întemeiată critica recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 317/2004 sunt aplicabile doar în etapa soluţionării de către inspectorii judiciari a lucrărilor repartizate, adică doar în ceea ce priveşte fondul sesizării, şi nu şi în ceea ce priveşte procedurile administrative, cum sunt cele de aprobare şi avizare, de către inspectorul-şef şi, respectiv, inspectorul-şef adjunct, a rezoluţiilor dispuse în procedura cercetării disciplinare, fiind evident că, referindu-se la "inspectorii judiciari", textul legal îi vizează, deopotrivă, şi pe cei învestiţi cu funcţii de conducere, supuşi, şi ei, în egală măsură, imperativului respectării obligaţiei de "independenţă şi imparţialitate" şi cazului de incompatibilitate reglementat la alin. (2) al textului de lege menţionat.
Prin urmare, împrejurarea că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu disting între diferitele etape ale activităţii desfăşurate de inspectorii judiciari, obligându-i pe aceştia la respectarea principiului independenţei şi imparţialităţii în privinţa oricăreia dintre etapele cercetării disciplinare şi a oricăreia dintre măsurile luate în cadrul acesteia, este suficientă, prin ea însăşi, pentru respingerea criticii formulate de recurentă.
Acest argument este, însă, întărit de dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" - art. 41 şi următoarele, care, de asemenea, nu fac distincţie între actele de procedură şi cele de fond cu privire la care judecătorul care se consideră incompatibil trebuie să se abţină.
Instituţia "abţinerii", de altfel, nu este prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 317/2004 şi nici în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului şef, dar este evident că este aplicabilă şi în cadrul cercetării disciplinare, indiferent de etapa în care se află aceasta, ori de câte ori inspectorul judiciar, indiferent dacă ocupă sau nu o funcţie de conducere, ştie că există un motiv care l-ar împiedica să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea obligaţiei de "independenţă şi imparţialitate". Aplicarea dispoziţiilor din C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" şi "abţinere", ca de altfel şi cele privind incidenţa cauzelor de nulitate sau anulabilitate, în faza administrativă a procedurii disciplinare, se impune în temeiul prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului şef.
Astfel, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare", iar, potrivit art. 6 din Regulament, "Activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia".
Prin urmare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a normei speciale cu dispoziţiile de drept procesual civil, pe deplin compatibile cu procedura disciplinară, consecinţa imediată a nerespectării de către inspectorul şef adjunct, care a dat rezoluţia de admitere a sesizării disciplinare, a normelor care instituie un caz de incompatibilitate atrage, aşa cum corect a reţinut şi instanţa disciplinară, sancţiunea nulităţii cercetării disciplinare, instituţie consacrată de dispoziţiile C. proc. civ., care intervine în cazul oricărui act juridic civil, indiferent de natura lui.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei, în sensul că sintagma cuprinsă în conţinutul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 "din cadrul parchetelor unde inspectorul a funcţionat" instituie condiţia ca lucrarea inspectorului să aibă legătură cu activitatea desfăşurată de respectivul procuror în cadrul unităţii de parchet unde a funcţionat inspectorul judiciar, întrucât această interpretare adaugă noi ipoteze textului legal care nu distinge în raport de obiectul cercetării disciplinare, ci, astfel cum corect s-a statuat în hotărârea recurată, reglementează cazul de incompatibilitate în raport de persoana vizată de cercetarea disciplinară.
Aşadar, confirmarea rezoluţiei de sesizare a secţiei corespunzătoare făcută cu nesocotirea prevederilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 răstoarnă prezumţia de legalitate a acestui act administrativ şi, constatându-se existenţa unei încălcări a unei dispoziţii legale cu privire la o condiţie extrinsecă a unui act, sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută a rezoluţiei anterior menţionate, în condiţiile art. 176 din C. proc. civ.
Ca atare, este nerelevantă teza susţinută de recurentă privind inexistenţa unei vătămări prin confirmarea rezoluţiei de sesizare a secţiei corespunzătoare de o persoană aflată în situaţie de incompatibilitate, având în vedere că rezoluţia de începere a cercetării disciplinare reprezintă actul de sesizare a instanţei de disciplină, iar efectele asupra carierei magistratului în cauză nu pot fi altfel înlăturate decât prin constatarea nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, fiind încălcată o normă imperativă care vizează un interes general, acela al desfăşurării activităţii unei entităţi publice în condiţii de legalitate. Practic, actul întocmit de inspectorul judiciar confirmat de o persoană aflată în situaţie de incompatibilitate echivalează cu un act inexistent, astfel încât sancţiunea nu poate fi alta decât nulitatea absolută, şi nu relativă, astfel cum susţine recurenta.
Cât priveşte contrarietatea considerentelor, argumentele recurentei ce sprijină critica astfel formulată se referă la împrejurarea că motivarea instanţei disciplinare excedează textului de lege întrucât, deşi recunoaşte că dispoziţiile art. 72 alin. (2) teza I din Legea nr. 317/2004 se aplică doar inspectorilor judiciari, extinde acest text de lege şi în cazul inspectorului şef adjunct prin trimitere la dispoziţiile din regulament.
Nu poate fi reţinută o astfel de împrejurare, întrucât instanţa disciplinară, redând conţinutul normelor ce reglementează cerinţa de imparţialitate impusă în activitatea inspectorilor judiciari a argumentat de ce această obligaţie se extinde şi în cazul celorlalţi inspectori cu funcţie de conducere, apreciind, de o parte, că legea nu distinge, iar pe de altă parte, că actul de confirmare a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nu reprezintă o simplă formalitate, ci presupune o analiză a legalităţii şi temeiniciei întregii proceduri disciplinare.
Ca atare, argumentele susţinute de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 7P din 8 iulie 2020, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 14 decembrie 2020.
GGC - NN