Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 5P din 8 iulie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a admis excepţia nulităţii absolute a Rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. 4064/B/27 noiembrie 2019 dată în lucrarea nr. 19-3594 din 3 decembrie 2019 şi a constatat nulitatea acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâţilor A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, B. - procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul teritorial Piteşti, C., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
În motivare, s-a reţinut că procedura confirmării rezoluţiei menţionate de către inspectorul-şef adjunct E. s-a efectuat cu încălcarea principiului imparţialităţii ce guvernează activitatea Inspecţiei Judiciare, întrucât acţiunea disciplinară vizează doi procurori de la o unitate de parchet în cadrul căreia a funcţionat şi inspectorul-şef adjunct.
Mai mult, deşi nu este o cerinţă a textului de lege incident, secţia a constatat că inspectorul-şef adjunct, E. şi pârâtul A. au funcţionat concomitent la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în perioada 15 iunie 2010 - 1 decembrie 2010, iar cu pârâta C. inspectorul-şef adjunct a funcţionat concomitent la aceeaşi unitate de parchet în perioada 9 iunie 2014 - 3 ianuarie 2016, când a ocupat funcţia de prim-procuror adjunct.
De asemenea, directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori, F. a funcţionat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, unitate la care a funcţionat şi pârâta B. şi, cu toate acestea, a avizat rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, împrejurare care confirmă concluzia că aparenţa de imparţialitate este afectată.
Pe cale de consecinţă, rezoluţia confirmată de către inspectorul-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare şi avizată de directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori, prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară faţă de pârâţii A., B., C. şi D. s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale şi regulamentare privind principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze întreaga activitate desfăşurată de către Inspecţia Judiciară, actul fiind lovit de nulitate absolută.
Împotriva Hotărârii nr. 5P din 8 iulie 2020 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru continuarea judecăţii.
În susţinerea recursului, s-au invocat critici care se circumscriu, în opinia recurentei, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că, după suspendarea cauzei, secţia pentru procurori în materie disciplinară a invocat excepţia nulităţii absolute a actului de sesizare raportat la situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară.
Cu toate acestea, la analiza în concret a excepţiei, în vederea fundamentării caracterului absolut al acesteia, au fost indicate şi alte dispoziţii legale decât cele iniţiale (art. 175 din C. proc. civ. raportat la art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, art. 18 din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară şi art. 84 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a inspecţiei judiciare), care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, în condiţiile art. 390 şi 394 din C. proc. civ., Inspecţia Judiciară fiind lipsită de posibilitatea de a argumenta de ce situaţia constatată de secţie nu era aptă să constate lipsa de imparţialitate în confirmarea rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare. Mai mult, s-a invocat că dispoziţiile art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot constitui temei al unei sancţiuni cu referire la etapa administrativă a cercetării disciplinare, procedura avizării nefiind prevăzută de aceste texte; în plus, nu s-ar aplica toate prevederile din C. proc. civ. în prezenţa normei de trimitere din art. 49 alin. (7) din acelaşi act normativ.
S-a mai arătat că hotărârea este nelegală, în sensul că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi, pe cale de consecinţă, a fost constatată nulitatea acţiunii disciplinare, din interpretarea sistematică, concordantă şi teleologică a celor două teze ale acestui articol rezultând că legiuitorul a avut în vedere doar activitatea desfăşurată de inspectorii judiciari şi nicidecum exercitarea atribuţiilor de avizare/aprobare/confirmare de către inspectorul şef. Se mai susţine că sintagma "din cadrul parchetelor unde inspectorul a funcţionat" are în vedere situaţia în care lucrarea a vizat un procuror care şi-a desfăşurat activitatea la parchetul unde a funcţionat inspectorul judiciar, iar respectiva lucrare are legătură cu activitatea desfăşurată de respectivul procuror în cadrul unităţii de parchet unde a funcţionat inspectorul judiciar, situaţie neaplicabilă în speţă.
S-a învederat că în mod greşit instanţa disciplinară a apreciat că sancţiunea în cazul confirmării acţiunii disciplinare prin încălcarea unor norme cu forţă juridică inferioară este nulitatea absolută, în condiţiile în care, nefiind incidente dispoziţiile art. 72 alin. (2), ci, eventual, cele ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sancţiunea fiind nulitatea relativă, potrivit art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., ce poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, ceea ce nu a avut loc în speţă. În opinia recurentei, singurul temei care ar pune în discuţie nulitatea procedurii de confirmare ar fi art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care instituie o incompatibilitate subiectivă şi ocroteşte un interes privat, caz în care nu se aplică dispoziţiile art. 177 din C. proc. civ.
S-a susţinut, totodată, că nu a existat starea de incompatibilitate constatată în privinţa directorului de Direcţie, întrucât, nici anterior înregistrării lucrării de inspecţie şi nici anterior momentului la care s-a dispus începerea cercetării disciplinare faţă de doamna procuror B., acest procuror şi directorul de Direcţie nu au funcţionat, nici concomitent, nici succesiv, în cadrul structurii de Parchet specializat, numirea doamnei procuror B. realizându-se la un moment ulterior, adică în cursul cercetării disciplinare.
Totodată, din conţinutul hotărârii nu rezultă cum operează situaţia de incompatibilitate a inspectorului şef adjunct şi a directorului de Direcţie în cazul intimatului D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, în condiţiile în care nulitatea actului de sesizare a fost constatată şi faţă de acesta, dar cu care inspectorii judiciari cu funcţii de conducere nu au fost colegi la vreo unitate de parchet.
Intimatul D. a formulat întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susţine că prin hotărârea atacată s-a modificat temeiul nulităţii rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare din art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 în art. 175 din C. proc. civ. raportat la art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, acest nou temei juridic nefiind pus în discuţia contradictorie a părţilor. În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 390 şi 394 din C. proc. civ., care vizează dispoziţii aplicabile la dezbaterea în fond a procesului.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 390 din C. proc. civ., instanţa disciplinară nu putea păşi la dezbaterea în fond a cauzei mai înainte de epuizarea cererilor ori excepţiilor nesoluţionate până la termenul acordat, iar, în realizarea cerinţelor acestui text de lege, precum şi ale art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., cu respectarea principiului contradictorialităţii, la data de 8 iulie 2020 a pus în discuţia părţilor chestiunea nulităţii absolute a actului de sesizare raportat la situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară.
Împrejurarea conform căreia, ulterior, în considerentele hotărârii recurate, aceasta a făcut trimitere la dispoziţiile din C. proc. civ. ce reglementează nulitatea actelor de procedură, precum şi la prevederile din art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, care privesc procedura în cazul unei cercetări disciplinare, aşadar, la norme procedurale, nu înseamnă că instanţa disciplinară a încălcat dreptul la apărare al recurentei, ce ar fi de natură a atrage incidenţa art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.
Cât priveşte aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată că, potrivit art. 47 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004, după efectuarea cercetării disciplinare, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. [...] Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. [...]
Conform art. 69 alin. .4 din Legea nr. 317/2004, inspectorul-şef adjunct este înlocuitorul de drept al inspectorului-şef, ajută inspectorul-şef în activitatea de verificare şi avizare a actelor şi rezoluţiilor întocmite de către inspectorii judiciari şi îndeplineşte toate celelalte atribuţii stabilite de inspectorul-şef.
De asemenea, dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod clar şi expres, că inspectorii judiciari "îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial", fără a face distincţie între diferitele etape ale activităţii lor.
Art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 stipulează că, inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcţionat.
Nu este întemeiată critica recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 317/2004 sunt aplicabile doar în etapa soluţionării de către inspectorii judiciari a lucrărilor repartizate, adică doar în ceea ce priveşte fondul sesizării, şi nu şi în ceea ce priveşte procedurile administrative, cum sunt cele de aprobare şi avizare, de către inspectorul-şef şi, respectiv, inspectorul-şef adjunct, a rezoluţiilor dispuse în procedura cercetării disciplinare, fiind evident că, referindu-se la "inspectorii judiciari", textul legal îi vizează, deopotrivă, şi pe cei învestiţi cu funcţii de conducere, supuşi, şi ei, în egală măsură, imperativului respectării obligaţiei de "independenţă şi imparţialitate" şi cazului de incompatibilitate reglementat la alin. (2) al textului de lege menţionat.
Prin urmare, împrejurarea că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu disting între diferitele etape ale activităţii desfăşurate de inspectorii judiciari, obligându-i pe aceştia la respectarea principiului independenţei şi imparţialităţii în privinţa oricăreia dintre etapele cercetării disciplinare şi a oricăreia dintre măsurile luate în cadrul acesteia, este suficientă, prin ea însăşi, pentru respingerea criticii formulate de recurentă.
Acest argument este, însă, întărit de dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" - art. 41 şi urm., care, de asemenea, nu fac distincţie între actele de procedură şi cele de fond cu privire la care judecătorul care se consideră incompatibil trebuie să se abţină.
Instituţia "abţinerii", de altfel, nu este prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 317/2004 şi nici în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului şef, dar este evident că este aplicabilă, în cadrul cercetării disciplinare, indiferent de etapa în care se află acesta, ori de câte ori inspectorul judiciar, indiferent dacă ocupă sau nu o funcţie de conducere, ştie că există un motiv care l-ar împiedica să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea obligaţiei de "independenţă şi imparţialitate". Aplicarea dispoziţiilor din C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" şi "abţinere", ca de altfel şi cele privind incidenţa cauzelor de nulitate sau anulabilitate, în faza administrativă a procedurii disciplinare, se impune în temeiul prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului şef.
Astfel, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare", iar, potrivit art. 6 din Regulament, "Activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia".
Prin urmare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a normei speciale cu dispoziţiile de drept procesual civil, pe deplin compatibile cu procedura disciplinară, consecinţa imediată a nerespectării de către inspectorul şef adjunct care a dat rezoluţia de admitere a sesizării disciplinare a normelor care instituie un caz de incompatibilitate atrage, aşa cum corect a reţinut şi instanţa disciplinară, sancţiunea nulităţii cercetării disciplinare, instituţie consacrată de dispoziţiile C. proc. civ., care intervine în cazul oricărui act juridic civil, indiferent de natura lui.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei în sensul că sintagma cuprinsă în conţinutul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 "din cadrul parchetelor unde au funcţionat" instituie condiţia ca lucrarea inspectorului să aibă legătură cu activitatea desfăşurată de respectivul procuror în cadrul unităţii de parchet unde a funcţionat inspectorul judiciar, întrucât această interpretare adaugă noi ipoteze textului legal care nu distinge în raport de obiectul cercetării disciplinare, ci, astfel cum corect s-a statuat în hotărârea recurată, reglementează cazul de incompatibilitate în raport de persoana vizată de cercetarea disciplinară.
Aşadar, confirmarea rezoluţiei de sesizare a secţiei corespunzătoare făcută cu nesocotirea prevederilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 răstoarnă prezumţia de legalitate a acestui act administrativ şi, constatându-se existenţa unei încălcări a unei dispoziţii legale cu privire la o condiţie extrinsecă a unui act, sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută a rezoluţiei anterior menţionate, în condiţiile art. 176 din C. proc. civ.
Ca atare, este nerelevantă teza susţinută de recurentă privind inexistenţa unei vătămări prin confirmarea rezoluţiei de sesizare a secţiei corespunzătoare de o persoană aflată în situaţie de incompatibilitate, având în vedere că rezoluţia de începere a cercetării disciplinare reprezintă actul de sesizare a instanţei de disciplină, iar efectele asupra carierei magistratului în cauză nu pot fi altfel înlăturate decât prin constatarea nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, fiind încălcată o normă imperativă care vizează un interes general, acela al desfăşurării activităţii unei entităţi publice în condiţii de legalitate.
Practic, actul întocmit de inspectorul judiciar confirmat de o persoană aflată în situaţie de incompatibilitate echivalează cu un act inexistent, astfel încât sancţiunea nu poate fi alta decât nulitatea absolută, şi nu relativă, astfel cum susţine recurenta.
Instanţa disciplinară, redând conţinutul normelor ce reglementează cerinţa de imparţialitate impusă în activitatea inspectorilor judiciari, a argumentat de ce această obligaţie se extinde şi în cazul celorlalţi inspectori cu funcţie de conducere, apreciind, de o parte, că legea nu distinge, iar pe de altă parte, că actul de confirmare a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nu reprezintă o simplă formalitate, ci presupune o analiză a legalităţii şi temeiniciei întregii proceduri disciplinare.
În sprijinul soluţiei pronunţate, în mod corect instanţa disciplinară a avut în vedere normele ce reglementează procedura cercetării disciplinare, începând cu modul de sesizare şi continuând cu desfăşurarea şi finalizarea acesteia, reglementate de art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, precum şi cele din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară ori Regulamentul de organizare şi funcţionare a inspecţiei judiciare, care privesc atribuţiile inspectorului şef adjunct şi directorului de Direcţie.
În cauză, argumentul recurentei, în sensul neaplicării prevederilor ce sancţionează nulitatea unui act procedural prin prisma art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, urmează a fi înlăturat, în situaţia pendinte fiind vorba de un act de sesizare, care învesteşte instanţa disciplinară, similar cererii de chemare în judecată, care nu este incompatibil cu normele procedurale ce reglementează cerinţele exercitării acestuia.
S-a mai susţinut că, în speţă, nu a s-a dovedit starea de incompatibilitate constatată în privinţa directorului de Direcţie, faţă de intimata B., întrucât acest procuror şi directorul de Direcţie nu au funcţionat, nici concomitent, nici succesiv, în cadrul structurii de Parchet specializat, numirea doamnei procuror B. realizându-se la un moment ulterior, adică în cursul cercetării disciplinare. Totodată, că din conţinutul hotărârii nu rezultă cum operează situaţia de incompatibilitate a inspectorului şef adjunct şi a directorului de Direcţie în cazul intimatului D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, cu care inspectorii judiciari cu funcţii de conducere nu au fost colegi la vreo unitate de parchet.
Se constată că, în speţă, prin Rezoluţia nr. 4064/B/27 noiembrie 2019, dată în Lucrarea nr. 19-3594 din 3 decembrie 2019, s-a dispus admiterea, în parte, a sesizării disciplinare şi exercitarea acţiunii disciplinare faţă de intimaţii A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, B. - procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul teritorial Piteşti, C., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura centrală, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, respectiv D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.
Faptele materiale imputate intimaţilor, între care există o strânsă legătură, privesc pretinsa lor activitate cu caracter ilicit şi relaţiile dintre aceştia în contextul existenţei unei cauze comune, şi anume Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 59 şi următoarele din C. proc. civ., se poate aprecia că efectele unei eventuale hotărârii în materie disciplinară ar urma să se întindă asupra tuturor, chiar dacă sesizarea a fost formulată în mod distinct pentru două abateri disciplinare.
Or, în această situaţie, cu atât mai mult cu cât chiar Inspecţia Judiciară a considerat că nu se impune disjungerea şi cercetarea separată a faptelor imputate, analiza excepţiei nulităţii actului de procedură nu putea fi făcută prin raportare la numărul intimaţilor, ci la actul de sesizare, fiind vorba de o singură rezoluţie.
În consecinţă, se reţine că argumentele invocate de recurentă nu au relevanţa juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs şi, pe cale de consecinţă, nu sunt de natură să justifice casarea hotărârii atacate din perspectiva art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 5P din 8 iulie 2020, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 14 decembrie 2020.
GGC - NN