Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Divulgarea în presă a unor informaţii din dosarul de urmărire penală. Caracterul nepublic al procedurii. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic: despăgubiri morale

  • dosar penal
  • principiul confidențialității

                                                                                                C.proc.pen., art. 285

Prin publicarea în presă a unor informaţii conţinute de dosarul penal la un moment când acesta se afla în faza urmăririi penale, au fost încălcate dispoziţiile art. 285 alin. (2) Cod procedură penală, care impun caracterul nepublic al procedurii, tocmai în considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strângerii de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.

Din punct de vedere al probaţiunii este suficient că reclamantul a făcut dovada publicării în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia instituției pârâte la un  moment când procedura avea caracter nepublic, aşa încât acţiunea sau inacţiunea acesteia (care a făcut posibilă încălcarea secretului etapei procedurale respective) să îmbrace forma ilicitului, fiind evident că această specificitate a fazei urmăririi penale, care intră în atributul exclusiv al procurorului şi al organului de cercetare penală supravegheat de acesta, a fost încălcată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 913 din 21 aprilie 2021           

             I.Circumstanţele cauzei

            1.Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la data de 22.02.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Naţională Anticorupţie la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv şi nejustificat, a unor măsuri de încătuşare a reclamantului şi prezentarea publică a reclamantului sub această formă de constrângere fizică; divulgarea fără drept/scurgerea în presă a unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, de către organele statului şi prezentarea ca certă a vinovăţiei sale, dezvăluirea domiciliului şi a adresei proprietăţilor reclamantului şi a familiei; declaraţiile şi comunicatele de presă publică ale reprezentanţilor DNA care au încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului; lipsirea reclamantului de libertate în mod nelegal, prin raportare la durata legală a mandatului de aducere; obligarea pârâţilor să asigure, pe propria cheltuială, publicarea hotărârii judecătoreşti în două ziare centrale, după rămânerea definitivă a acesteia; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor judiciare avansate.

În şedinţa publică de la data de 22.06.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că temeiul de drept al acţiunii este art. 1357-1358, art. 221 şi 223 alin. 1 Cod civil, art. 20 alin. 2 din Constituţie, art. 3, art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A precizat totodată, că renunță la invocarea dispoz. art. 539 C.pr.pen.

2.Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 300 din 15.02.2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis, în parte, acţiunea formulată împotriva pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie, pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei reprezentând prejudiciu moral produs acestuia prin aplicarea unor măsuri de încătuşare excesive; a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3.Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 149/A din 17.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral produs prin divulgarea, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă; a respins pretenţiile privind prejudiciul produs prin aplicarea unor măsuri de încătuşare excesivă şi restul acţiunii, ca neîntemeiată; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat incidența motivelor de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.pr.civ.

- A criticat decizia atacată prin prisma faptului că instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru fapta de încătuşare abuzivă.

A susţinut că pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei, instanţa de apel a arătat că reclamantul „era obligat ca, în conformitate cu principiul legalităţii răspunderii, să identifice o normă juridică care să impună o anumită conduită organelor judiciare, ce a fost încălcată în sensul pretins prin acţiunea introductivă”.

Or, această normă există şi a fost indicată expres atât de apelant, cât şi de către Tribunalul Bucureşti, respectiv art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 şi art. 300 alin. 1 Cod procedură penală.

Potrivit recurentului, în analiza sa, instanţa de apel a refuzat să se raporteze la aceste prevederi legale, care evidenţiază că, atâta vreme cât toate actele care se desfăşoară în cadrul cercetării penale se află, potrivit legii, în coordonarea şi sub supravegherea magistratului-procuror şi orice entitate care efectuează acte procedurale răspunde unei solicitări a acestuia, este evident că responsabilitatea pentru o faptă ilicită aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Altfel spus, legea instituie răspunderea pârâtei pentru faptele ilicite săvârşite împotriva unei persoane aflate sub puterea sa de supraveghere şi control.

În opinia recurentului, instanţa de apel a ignorat faptul că DNA nu poate evita o astfel de răspundere prin simpla clamare a ignoranţei cu privire la un abuz comis în incinta sa în cursul urmăririi penale, câtă vreme deţine o răspundere legală pentru supravegherea tuturor actelor şi operaţiunilor din acest interval.

S-a arătat că legea este cea care dă naştere în sarcina pârâtei a unei răspunderi legale pentru vătămările suferite de o persoana aflată sub puterea sa şi că reclamantul nu trebuie să probeze decât că fapta de încătuşare s-a petrecut câtă vreme se afla sub puterea de direcţie şi control a DNA.

Raportat la speţă, o măsură pusă în executare de ofiţerii de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în cadrul DNA-Serviciul Teritorial Braşov atrage responsabilitatea DNA.

Este complet irelevant că transportul reclamantului a fost asigurat de poliţişti; la momentul începerii acestui transport reclamantul era deja încătuşat - în incinta DNA - de către agenţii aflaţi în coordonarea pârâtei, act ilicit grav, degradant şi de natură să vatăme, de sine stătător, independent de cercetările ulterioare, orice şansă a reclamantului la continuarea unei cariere profesionale de succes.

Potrivit recurentului, este greşită susţinerea instanţei de apel în sensul că DNA nu ar purta responsabilitate pentru o măsură dispusă în incinta sa, sub puterea de supraveghere şi control a reprezentanţilor săi. De altfel, prin răspunsul la interogatoriu depus în faţa primei instanţe, pârâta a recunoscut în mod expres că îi revine responsabilitatea cu privire la fapte petrecute „în ce priveşte sediul structurii şi nu în exteriorul acesteia”.

A criticat decizia atacată şi prin faptul că instanţa de apel a interpretat incorect dispoziţiile art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013, care instituie în sarcina organului judiciar atributul aplicării, menţinerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare doar pe durata prezenţei deţinuţilor în faţa acestora.

Aşadar, înţelesul reglementării mai sus evocate, neaplicabilă în speţă, este acela că în ipotezele în care un condamnat definitiv se prezintă în faţa unui magistrat, acesta va aprecia cu privire la necesitatea menţinerii mijloacelor de imobilizare.

Cu alte cuvinte, art. 16 alin. 6 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă nici o derogare, nici o abrogare a art. 300 alin. 1 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel reprezintă, în opinia recurentului, şi o încălcare a prevederilor legale care vizează protecţia drepturilor sale fundamentale la demnitate şi reputaţie, prevăzute de art. 3 teza ultimă, art. 6 (1) - (2), art. 8 alin. 1 din Convenţie, art. 22 alin. 2, art. 23 alin. 11 din Constituţia României, art. 71 - 73 Cod civil. Instanţa de judecată nu poate disocia fapta ilicită ce consta în dispunerea nelegală a unor masuri de încătuşare de valoarea socială protejată/lezată -dreptul la demnitate, dreptul la reputaţie.

-S-a arătat că prin acţiunea introductivă a dedus judecăţii o încălcare a obligaţiei negative a statului şi a organelor sale de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor. În virtutea acestei obligaţii, atât Statul cât şi procurorul/persoanele aflate sub supravegherea sa au obligaţia general valabilă de a-şi exercita atribuţiile într-un mod care să nu lezeze drepturile fundamentale ale persoanei.

In acest sens, în opinia recurentului, instanţa a oferit o motivare străină faţă de cauză, prin aceea că a refuzat să analizeze efectiv dacă organele statului s-au achitat de această obligaţie negativă ce le incumbă. În mod paradoxal  aceeaşi instanţă a subliniat exact acest raţionament atunci când a angajat răspunderea civilă delictuală a DNA pentru scurgerea de interceptări în presă.

Din acest punct de vedere, contrazicându-şi propriile statuări cu privire la existenţa obligaţiei DNA de a preveni abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia sa, instanţa de apel a făcut o motivare contradictorie pentru a evita angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta de încătuşare abuziva, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

De altfel, existenţa unui caz de casare rezultă, potrivit recurentului, şi din faptul că instanţa de apel s-a pronunţat în realitate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei DNA, deşi această excepţie nu fusese ridicată de vreo parte, aspect corect sesizat de Tribunalul Bucureşti. Or, în procedura de judecată a cauzei, nici DNA, nici instanţa nu au supus discuţiei părţilor o eventuală lipsă de legitimare procesuală pasivă a DNA. Cu toate acestea, respectivul fundament a stat la baza pronunţării deciziei atacate în privinţa capătului de cerere privitor la încătușarea abuzivă, prin care s-a recunoscut existenţa caracterului ilicit al faptei, dar s-a susţinut că nu poate fi atribuită persoanei chemată în judecată. Acest aspect atrage, de sine stătător, incidenţa unui motiv separat de casare, anume cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

-A mai criticat recurentul decizia şi prin prisma faptului că instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea pârâtei pentru fapta de lipsire de libertate a reclamantului.

S-a arătat că, exclusiv în temeiul mandatului de aducere, organele statului au lipsit de libertate pe reclamant timp de 17 ore, în loc de 8 ore, respectiv de la momentul la care a fost informat despre existența mandatului de aducere (ora 11 a zilei de 9.12.2015) până la ora 4 a zilei de 10.12.2015, rezultând un total de 41 ore de restrângere a libertății de mișcare.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că durata actelor de percheziţie şi a transportului reclamantului către Braşov nu ar constitui o privare de libertate, dezlegare ce atrage incidenţa a două motive de casare distincte. Pe de o parte, este lipsită de o motivare efectivă, atrăgând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă. Deşi admite că libertatea de mişcare a reclamantului a fost anihilată pe toată durata percheziţiei şi a transportului la Braşov, instanţa de apel a refuzat ulterior să observe că intervalul acestei privări îl depăşeşte pe cel legal.

Este necontestat de vreo parte că de la momentul iniţierii percheziţiei, reclamantul a fost în permanenţă sub controlul reprezentanţilor DNA, neavând niciun fel de libertate de mişcare independentă. Motivul pentru care curtea de apel nu recunoaşte acest interval drept privare de libertate nu este cuprins în motivarea hotărârii.

La fel, pârâta nu a contestat în vreun mod întinderea intervalului pentru care libertatea reclamantului a fost anihilată, astfel încât susţinerea curţii cu privire la necesitatea unor probe suplimentare este lipsită de suport.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că nu există nicio prevedere care să justifice ca restricţionarea libertăţii de mişcare în timpul percheziţiei, conform art. 159 alin. 4 Cod procedură penală, nu ar constitui o privare de libertate a cărei întinderi să se înscrie în limitele art. 265 din cod.

S-a susținut că reclamantul nu a contestat sub nicio formă obligaţia de a se pune la dispoziţia unor proceduri judiciare, ci a arătat că aceste proceduri nu justifică o lipsire de libertate peste termenul prevăzut de lege, faptă ilicită care încalcă un drept fundamental al omului (dreptul la libertate).

S-a arătat că multiple situaţii identice cu cea a reclamantului au atras decizii de condamnare din partea CEDO pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, în acest context, făcându-se trimitere la cauza Abramiuc împotriva României (37411/02), cauza Popoviciu c. României (52942/09), cauza Valerian Dragomir c. României (51012/11) şi cauza Micu c. România (41040/11).

-A criticat recurentul decizia atacată şi cu privire la faptul că instanţa de apel a refuzat în mod nelegal angajarea răspunderii intimaţilor pentru declaraţiile publice care au încălcat prezumţia de nevinovăţie, dreptul la demnitate şi reputaţie al reclamantului.

S-a susţinut că instanţa de apel a decis angajarea răspunderii delictuale a DNA pentru fapta ilicită reprezentată de emiterea de comunicate de presă care au încălcat drepturile fundamentale ale reclamantului, însă a respins angajarea răspunderii civile a acesteia pentru declaraţiile publice emise de conducătorul acesteia, astfel fiind încălcate prezumţia de nevinovăţie, demnitatea şi reputaţia recurentului.

S-a arătat că motivarea instanţei de apel reprezintă în realitate o necercetare a fondului raportului juridic dedus judecăţii, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 6 Cod procedură civilă.

Pe de o parte, motivarea este străină de pricină, curtea de apel invocând pe cont propriu un motiv străin de argumentele părţilor, pe care nici nu 1-a pus în discuţia contradictorie a acestora.

Pe de altă parte, motivarea reprezintă o încălcare a regulilor de procedură incidente - nicio prevedere legală nu îi permitea instanţei de apel să stabilească faptul că dovedirea conţinutului unor afirmaţii s-ar putea face printr-un unic mod de proba (anume depunerea unui CD cu interviul acordat de reprezentantul DNA). Dimpotrivă, declaraţiile sale au fost preluate literal de întreaga mass-media centrală, iar zecile de înscrisuri care le redau reprezintă transcrierea afirmaţiilor imputate.

Conţinutul acestor afirmaţii nu a fost contestat de pârâtă, iar instanţele de judecată nu pot crea, pe cale jurisprudenţiala, o ierarhie a puterii doveditoare a probelor. Procedând altfel, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 250 Cod procedură civilă.

De altfel, o astfel de abordare a unei instanţe naţionale române a făcut obiectul condamnării Statului Român de către CEDO în cauza Stelian Roşca împotriva României (5543/06), constatându-se încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenţie.

Urmare a acestei încălcări a regulilor de procedură, instanţa de apel nu a mai cercetat fondul pretenţiei reclamantului, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate.

- A fost criticată decizia şi sub aspectul stabilirii lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, susținându-se că această dezlegare a fost dată cu ignorarea normelor legale incidente, instanţa de apel alegând din nou o prevedere privitoare la o ipoteză particulară şi considerând-o fără fundament drept unică excepţie a unei reguli inexistente. Faptul că art. 52 alin. 3 din Constituţia României, dezvoltat de art. 538 Cod procedură penală, instituie un caz de răspundere civilă directă a Statului (pentru eroarea judiciară) nu înseamnă nicidecum că Statul nu răspunde pentru alte delicte pe care le comite. Textele legale menționate nu impun imunitatea Statutului Român faţă de orice alt act delictual - eroarea judiciară nefiind unicul caz permis de lege în care Statul răspunde pentru un act vătămător.

Dimpotrivă, calitatea procesuală pasivă a Statului Român rezultă din răspunderea sa pentru fapta proprie - fapta ilicită imputată Statului Român este reprezentată de o inacţiune, anume „omisiunea de a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”.

În opinia recurentului, prin dezlegarea dată, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. 1 Cod civil, în consecinţă, este nelegal a se reţine exonerarea de răspundere a Statului Român în condiţiile unui text legal care confirmă existenţa răspunderii sale civile.

Cu alte cuvinte, contrar celor argumentate de către instanţa de apel, statul răspunde pentru toate situaţiile în care acesta omite să asigure garanţiile pentru ca actul de justiţie să fie realizat cu respectarea drepturilor omului. Acest lucru nu înseamnă că răspunderea statului este nelimitată şi necondiţionată, ci, dimpotrivă, că acesta răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor sale asumate în calitate de semnatar al Convenţiei, indiferent dacă este vorba despre o eroare judiciară sau de alte încălcări ori limitări ale drepturilor fundamentale ale particularilor (obiectul acţiunii reclamantului).

- A mai criticat reclamantul decizia instanţei de apel și din punct de vedere al  evaluării prejudiciului pretins, arătând că au fost reduse, până aproape de suprimare, daunele solicitate.

În primul rând, curtea de apel nu a prezentat vreo motivare, chiar şi sumară, asupra reducerii drastice a evaluării daunelor suferite de reclamant, ci, dimpotrivă, considerentele deciziei atacate, cu privire la prejudiciu, ar conduce la concluzia gravităţii vătămării suferite de reclamant.

Or, prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, pe de o parte, în cazul capătului de cerere 1.b), instanţa de apel nu a justificat în vreun mod de ce a suprimat aproape în totalitate prejudiciul suferit de reclamant, reducându-l la două sutimi din cel pretins.

Pe de altă parte, în privinţa capătului de cerere 1.c), motivarea este vădit contradictorie, întrucât decizia atacată evocă pe larg gravitatea vătămării aduse reputaţiei şi demnităţii, în special raportat la poziţia sa de avocat. Ulterior, aceeaşi hotărâre reduce daunele solicitate la o zecime, contrazicând o motivare care justifica gravitatea faptei, nicidecum o eventuală necesitate a atenuării întinderii prejudiciului.

În al doilea rând, limitarea daunelor acordate la câteva sutimi din cele solicitate atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ca atare, instanţa de apel nesocotind prevederile art. 1.385 alin. 1 Cod civil.

Inexistenţa unor criterii normative cu privire Ia stabilirea întinderii unui prejudiciu moral nu scuteşte instanţa de obligaţia legală de a asigura reparaţia integrală a prejudiciului. Cum în materia daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că prejudiciul rezultă ex re, gravitatea faptei ilicite trebuie să definească în mod corespunzător şi gravitatea prejudiciului.

Or, a acorda daune de 2.000 de lei pentru scurgerea de interceptări nereale în presă, care l-au transformat în mod nedrept pe un avocat într-un infractor în ochii opiniei publice reprezintă, în realitate, un refuz de acordare a unei reparaţii integrale a daunelor suferite.

Totodată, printr-o astfel de dezlegare, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut statutul de victimă al reclamantului în sensul jurisprudenţei CEDO incidente.

Mai multe dezlegări ale CEDO stabilesc un prag legal în privinţa despăgubirilor necesare pentru ca o persoană să îşi piardă statutul de victimă în sensul autonom al Convenţiei - instanţele naţionale trebuie să-i confere despăgubiri ce sunt proporţionale, cel puţin, cu despăgubirile conferite de CEDO în cauze similare.

S-a concluzionat că raportat la magnitudinea oprobriului public la care reclamantul a fost supus, la anihilarea posibilităţii sale de a continua o carieră profesională de succes prin distrugerea capitalului său de imagine, la traumele personale, suferinţele şi calvarul cărora i-a fost supus prin prezentarea obsesivă în postura de pretins infractor, instanţa de apel a recurs la criterii nelegale pentru acordarea prejudiciului, suprimându-1 aproape în totalitate şi lipsind de eficienţă protecţia conferită drepturilor sale în mod direct chiar de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A învederat omisiunea instanţei de apel de a angaja răspunderea entităţilor responsabile pentru o serie de fapte care nu constituie delicte minore, lipsite de semnificaţie, expresie a unor nereguli procedurale fără însemnătate.

Prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat, pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu Direcţia Naţională Anticorupţie.

- S-a susținut de către recurentă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile de drept material atunci când a constatat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale cu privire Ia divulgarea, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 25.000 lei, reprezentând prejudiciu moral.

De asemenea, decizia atacată cuprinde motive contradictorii soluţiei pronunţate având în vedere că instanţa de apel a reţinut că ar fi încălcate dispoziţiile art. 285 Cod procedură penală, întrucât pârâta ar fi divulgat sau din DNA s-ar fî scurs interceptări de convorbiri telefonice şi informaţii din dosarul penal.

Cu toate acestea, instanţa nu a identificat forma exactă prin care aceste informaţii s-ar fi scurs, raţionamentul prezentat fiind mai cu seamă o sumă de supoziţii, nicidecum probe din care să rezulte, fără dubii, presupusa „scurgere” sau „divulgare” de informaţii.

Mai mult, chiar instanţa a reţinut în considerentele hotărârii judecătoreşti faptul că „nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informaţii presei şi nu a fost dovedit de apelantul - reclamant modul în care pretinde că pârâta ar fi acţionat”.

În plus, instanţa a reţinut şi subliniat în considerente faptul că la nivelul DNA au fost respectate prevederile Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 şi că „intimata avea instituită o modalitate de lucru în ce priveşte transmiterea informaţiilor în cursul urmăririi penale către mass-media”.

Aşadar, motivele cuprinse în decizie sunt vădit contradictorii soluţiei pronunţate, întrucât, concluzionând, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru simplul motiv că la nivelul DNA nu s-ar fi demarat cercetări care să penalizeze „maniera involuntară sau acceptată de divulgare a unor mijloace de probă” fără ca un atare fapt sa fi fost probat.

- S-a arătat că aceleaşi aspecte ce ţin de motive contradictorii soluţiei pronunţate se pot observa şi în cazul producerii unui prejudiciu reclamantului prin informaţiile cuprinse în comunicatele de presă.

Astfel, instanţa a reţinut apărările pârâtei referitoare la respectarea Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media. Cu toate acestea, a decis în mod contrar, reţinând împrejurarea că în comunicat sunt folosite „verbe la timpul trecut şi perfectul compus” ceea ce ar determina o încălcare a neutralităţii.

A apreciat incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, având în vedere că instanţa de apel nu a indicat care ar fi modalitatea fluentă şi logică în care ar fi trebuit să aibă loc expunerea faptelor din comunicatele de presă, în circumstanţa în care faptele suspicionate ar fi avut loc într-un timp trecut emiterii comunicatului.

A precizat că DNA, prin Biroul de Presă şi Informare Publică sau Serviciul Teritorial Braşov, nu a furnizat presei nicio stenogramă din dosarul penal în cauză, activitatea în relaţia cu presa fiind realizată strict cu respectarea Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media.

Astfel, la solicitarea mai multor ziarişti, Biroul de Presă şi Informare Publică al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza prevederilor Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, a furnizat versiunea anonimizată a referatului cu propunerea de arestare preventivă privind pe X ş.a., la data de 10 decembrie 2015, ora 17.19, numai după ce persoanelor respective, care au dobândit calitatea de suspect, li s-a adus la cunoştinţă această calitate.

In cazul reclamantului, prin Ordonanţa procurorului din data de 10 decembrie 2015 s-a dispus reţinerea suspectului A. pe o durată de 24 de ore, prin urmare, reclamantului i se adusese la cunoştinţă deja că are calitatea de suspect la data şi ora transmiterii e-mail-ului, prevederile Ghidului fiind respectate.

Aşadar, s-a subliniat că ambele prevederi ale ghidului au fost avute în vedere, activitatea Biroului de Presă al DNA circumscriindu-se limitelor impuse de lege.

A precizat că în mai multe circumstanţe ce ţin de gestionarea informaţiilor publice în alte dosare penale instrumentate de DNA, Inspecţia Judiciară a constatat legalitatea transmiterii ordonanţelor de reţinere în formă anonimizată, în cazul de faţă, Inspecţia Judiciară nefiind sesizată cu vreo încălcare a drepturilor.

Or, în cauză, Direcţia Naţională Anticorupţie a furnizat presei doar variantele anonimizate ale referatului cu propunerea de arestare preventivă privind pe B. ş.a. şi a rechizitoriului întocmit în dosarul penal nr. x/P/2015 vizând trimiterea în judecată a aceloraşi persoane.

Astfel fiind, nu au fost încălcate prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil sau alte drepturi clamate de reclamant referitoare la protecţia datelor personale, respectarea vieţii de familie, a domiciliului sau a corespondenţei. In toate cazurile au existat cereri scrise ale reprezentanţilor presei în vederea transmiterii actelor de urmărire penală.

A precizat că Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media a suferit modificări prin Hotărârea Plenului CSM nr. 197 din 17 septembrie 2019, aşa încât atât Biroul de Presă al DNA, cât şi PÎCCJ, au adaptat în prezent standardele de redactare a comunicatelor de presa, ca atare, în prezent, comunicatele de presă sunt anonimizate, cu excepţia persoanelor în privinţa cărora faptele pentru care sunt urmărite penal afectează capacitatea de exercitare a funcţiei publice.

S-a susținut că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi practica constantă a instanţei de contencios european referitoare a libertatea de exprimare şi, implicit, la dreptul opiniei publice la informare și că DNA nu se află în ipostaza încălcării art. 17 din Convenţie, fiind exclusă săvârşirea unui abuz de drept în circumstanţele respectării legislaţiei naţionale şi europene referitoare la comunicarea informaţiilor de interes public şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Totodată, instituția recurentă s-a înscris în limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către Statele Membre, privind furnizarea de informații prin intermediul presei în legătură cu procedurile penale, comunicând date succinte cu privire la solicitările venite din parte instituțiilor de presă.

Referitor la incidenţa Directivei nr. 343/2016 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, aceasta a fost adoptată ulterior, la data de 9 martie 2016 şi publicată în Jurnalul Uniunii Europene la data de 11 martie 2016, iar în conformitate cu art. 14 al Directivei: „Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea”.

Dincolo de faptul că în termen de doi ani de la data intrării în vigoare a Directivei, toate statele membre trebuie să implementeze aceste măsuri la nivel naţional şi să le recunoască valoarea şi semnificaţia în cadrul sistemului procesual-penal, iar în speţa de faţă, nu numai că termenul limită pentru implementare nu a expirat, dar directiva nici măcar nu era în vigoare la data reţinerii reclamantului.

În conformitate cu art. 249 Cod procedură civilă, reclamantul nu a făcut dovada că Direcţia Naţională Anticorupţie i-ar fi încălcat drepturile, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 Cod civil (art. 249 NCPC), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă.

Instanţa de apel a reţinut ca prin comunicatele de presă s-ar fi comis o faptă ilicită deoarece s-a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază reclamantul, fapta ilicită constând în modalitatea de exprimare folosită în cele două comunicate, care au transmis publicului ideea certitudinii săvârşirii infracţiunilor de care este acuzat, fără a lăsa loc vreunui dubiu, prin folosirea unor timpi verbali, în ciuda menţiunii din finalul ambelor comunicate referitoare la neîncălcarea prezumţiei legale institute de Codul de procedură penală.

A apreciat că pentru a da o calificare corectă cererii de chemare în judecată se impunea stabilirea pârghiilor de cercetare juridică prin detalierea dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Or, cercetarea instanţei are la bază doar expunerea textelor de lege care asigură protejarea prezumţiei de nevinovăţie, fără să facă nicio referire la calitatea de autoritate publică a pârâtei, Direcţia Naţională Anticorupţie care are obligaţia funcţională şi de statut conferită de lege să asigure informarea opiniei publice asupra procedurilor penale în cauze de interes.

În plus, prin cele două comunicate de presă, Direcţia Naţională Anticorupţie doar a informat publicul cu privire la faptul că reclamantul făcea obiectul unei anchete penale, ceea ce corespundea realităţii la acel moment.

Faţă de acest aspect trebuie reţinut şi că, odată cu trimiterea în judecată menţionată în cel de-al doilea comunicat, s-au prezentat date despre procesul penal derulat împotriva reclamantului care fusese trimis în judecată, iar procedura devenise publică.

În aceste circumstanţe, sub aspectul menţionat mai sus, condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu sunt întrunite cumulativ, contrar considerentelor instanţei de apel.

În cazul de faţă, acţiunile întreprinse de DNA sunt perfect legale, circumscriindu-se normelor de procedură penală, nefiind dovedită nicio altă împrejurare de natura să înfrângă caracterul licit al acestora, instanţele de judecată pronunţându-se cu privire la masurile preventive privative de libertate la momentul sesizării acestora.

- S-a susținut și că în speţă, răspunderea pârâtei nu poate fi angajată sub aspectul laturii subiective, pentru fapta de încătuşarea nelegală, întrucât aceasta nu a fost dispusă ori săvârşită de angajaţi ai pârâtei, neexistând niciun act normativ în care să se reglementeze că o atare măsură a încătuşării poate fi dispusă de procuror.

- De asemenea, a arătat recurenta că nu poate fi reţinută în sarcina acesteia comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii „întrucât acțiunile întreprinse, respectiv emiterea mandatului de aducere, a ordonanței de reținere sunt perfect legale circumscriindu-se normelor de procedură penală” și că există, „conform doctrinei în materia obligațiilor, cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, printre care și îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege”.

S-a susţinut că nici existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu este probată, atât timp cât încătuşarea reclamantului nu a fost dispusă ori săvârşită de angajaţi ai pârâtei, iar  la dosar nu există nicio dovadă care să probeze această împrejurare.

A arătat, concluzionând, că, în speţă, contrar celor reținute de instanța de apel, nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în ce priveşte Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire Ia divulgarea/scurgerea, fără drept, a unor interceptări şi date personale din dosarul de urmărire penală şi prin comunicatele de presă.

5. Apărări formulate în cauză

Urmare a comunicării recursurilor, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A considerat criticile recurentei-pârâte neîntemeiate, având în vedere că instanţa de apel a stabilit corect existenţa răspunderii civile delictuale a pârâtei atât pentru divulgarea fără drept a unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, dezvăluirea domiciliului şi a adresei proprietăţilor sale, cât şi pentru emiterea de comunicate de presa care au încălcat prezumţia de nevinovăţie.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant.

            II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

1. Recursul reclamantului A.

- Susţinerea recurentului-reclamant conform căreia instanţa de apel „ar fi refuzat” aplicarea prevederilor legale care stabilesc răspunderea D.N.A. pentru „fapta de încătuşare abuzivă”, este una lipsită de fundament.

În primul rând, critica referitoare la „refuzul aplicării unei dispoziţii legale” (reiterată, de altfel, în aceiaşi termeni de mai multe ori în conţinutul memoriului de recurs) se circumscrie unei sintagme improprii, lipsite de acurateţe juridică, având în vedere că demersul urmărit în cadrul unei căi de atac este acela al supunerii hotărârii unui control de legalitate, iar nu al substituirii părţii în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei care are prerogativa constituţională a spunerii dreptului (iuris dictio), fără ca  aceasta să însemne în situaţia în care pretenţiile părţii nu sunt primite, aşa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de îndeplinire a funcţiei jurisdicţionale a instanței în activitatea acesteia de aplicare a normei circumstanţelor de fapt aşa cum au fost relevate de probele administrate.

În acelaşi timp, fondul criticii conform căreia instanţa nu s-ar fi raportat, atunci când a reţinut lipsa faptei ilicite a D.N.A. în realizarea operaţiunii de încătuşare a reclamantului, la dispoziţiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea jandarmeriei, precum şi la cele ale art. 300 C.pr.pen., este eronat şi fără corespondent în considerentele deciziei atacate.

În realitate, instanţa de apel analizează prevederile legale menţionate, demonstrând însă, de ce nu sunt incidente în cauză astfel încât să poată fi reţinută fapta ilicită a pârâtei aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia.

În acest sens, s-a reţinut că măsura încătuşării a fost luată după emiterea ordonanţei de reţinere de către procuror, în vederea transportului spre şi dinspre locul de reţinere şi arestare preventivă şi că aceasta reprezintă o măsură administrativă, a cărei executare este dată prin lege Ministerului Administraţiei şi  Internelor.

Instanţa de apel a identificat în mod corect sediul materiei privind aducerea la îndeplinire a unei astfel de măsuri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de reţinere şi arestare preventivă – care se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se înfiinţează prin ordin al ministrului de interne, măsurile referitoare la organizarea, funcţionarea acestora, inclusiv folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevăzut de lege (art. 15 alin. 3).

De asemenea, instanţa de apel a făcut distincţia necesară între măsurile administrative privind siguranţa deţinerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executării pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – supuse controlului de legalitate al judecătorului de supraveghere a privării de libertate – şi măsurile/actele efectuate în cadrul activităţii de urmărire penală sub supravegherea procurorului de către lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse plângerii în condiţiile art. 336 C.pr.pen.

Cum în speţă se reclamă aplicarea nelegală a unei măsuri administrative din cele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, în mod corect s-a concluzionat că nu era vorba de acte de urmărire penală care să facă obiectul supravegherii procurorului în sensul art. 300 C.pr.pen. pentru ca mai departe să poată fi atrasă, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiei, răspunderea intimatei-pârâte pentru încătuşare, ca măsură pretins disproporţionată şi excesivă.

În privinţa dispoziţiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române (conform cărora această instituţie „răspunde solicitării magistratului de  a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”) instanţa de apel a reţinut, de asemenea, corect că ele nu sunt incidente în cauză faţă de fundamentul pretenţiei în despăgubiri care a vizat, sub acest aspect, încătuşarea ca măsură excesivă (iar nu punerea în aplicare a mandatului de aducere în vederea audierii, potrivit art. 266 C.pr.pen., pentru a se pune problema îndeplinirii defectuoase a unui act de procedură de către organele jandarmeriei).

De asemenea, este lipsită de temei critica recurentului conform căreia instanța de apel ar fi realizat o interpretare şi aplicare eronată la speţă a dispoziţiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr. 253/2014, atunci când a concluzionat, cu referire la acest text, că singura ipoteză în care organul judiciar (de urmărire penală sau instanţa de judecată) apreciază asupra aplicării, menţinerii sau îndepărtării mijloacelor de imobilizare este pe durata prezenţei deţinuţilor în faţa acestora.

Astfel, susținerea recurentului în sensul că textul menţionat ar fi aplicabil doar în ipoteza în care un condamnat definitiv „se prezintă în faţa unui magistrat, de exemplu, într-o cale extraordinară de atac” întrucât textul art. 16 este inclus în Titlul II al Legii nr. 254/2013 – Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazată pe o interpretare eronată a legii, cu ignorarea regulilor interpretării sistematice a dispoziţiilor dintr-un act normativ.

În acest sens, se constată că Titlul IV, Cap.I. – Executarea măsurilor preventive privative de libertate în centrele de reţinere şi arestare preventivă trimite, prin dispoziţiile art. 110 alin. 1, la prevederile Titlului II, care se aplică în mod corespunzător (aşadar, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 6 şi la modalitatea în care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de imobilizare a celor reţinuţi/arestaţi pe durata prezenţei acestora în faţa respectivelor organe).

De aceea, interpretarea în sens contrar a recurentului este una eronată întrucât pe de o parte, ignoră interpretarea sistematică a textelor de lege, pe de altă parte, dar tot ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridică, restrânge ipoteza textului, considerând că norma este aplicabilă doar situaţiei condamnaților.

Ca atare, câtă vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege menţionate anterior, că intimatei-pârâte nu-i incumbă obligaţii legale în legătură cu dispunerea sau luarea măsurii de imobilizare prin încătuşare, faptul că aceasta s-a realizat la sediul instituţiei de către lucrători ai Ministerului Afacerilor Interne nu este de natură să atragă existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina acesteia. Pentru existenţa unei fapte ilicite este necesar să se constate o încălcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduită impuse de lege, în sensul art. 1.349 C. civ.) prin care să se aducă atingere dreptului subiectiv al persoanelor.

Or, atât timp cât în sarcina pârâtei nu s-a putut reţine existenţa unei obligaţii legale pe care să o fi nesocotit-o/încălcat-o, împrejurarea că măsura încătuşării a fost luată la sediul acesteia, după comunicarea ordonanței de reţinere, nu este aptă, prin ea însăşi, să impună, aşa cum susţine recurentul, concluzia unei fapte ilicite în sarcina instituţiei pârâte.

De aceea, este lipsită de substanţă critica recurentului referitoare la obligaţia negativă a statului şi a organelor sale – pe care o vede circumscrisă şi unor considerente contradictorii, raportat la dezlegarea în sens opus dată pretenției în despăgubiri formulate pentru scurgerea de interceptări în presă – de a se abţine de la orice vătămări aduse particularilor, adică  de a-şi fi îndeplinit o obligaţie negativă ce le incumbă.

În realitate, invocarea unei obligaţii generale negative se poate realiza în măsura în care, în mod particular îndeplinirea unei obligaţii nu poate fi circumscrisă, pusă în sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificării în raportul juridic concret dedus judecăţii.

Cum recurentul a pretins că instituţiei intimate îi reveneau obligaţii în legătură cu dispunerea măsurii imobilizării prin încătuşare indicând anumite dispoziţii legale, a căror incidenţă la speţă nu s-a verificat, acesta nu poate susţine în acelaşi timp, existenţa unei obligaţii generale negative în sarcina aceleiași intimate pentru ca astfel să atragă o răspundere civilă delictuală, câtă vreme competențele legale ale acestei instituții au fost respectate (iar potrivit art. 1.349 alin 1 C. civ., orice persoană are obligația să respecte regulile de conduită pe care legea le impune).

 - Tot astfel, susţinerea că instanţa de apel, respingând pretenţia în despăgubiri faţă de D.N.A. înseamnă că, în realitate, s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, este lipsită de fundament.

Chestiunea legată de calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății, respectiv în ce măsură a săvârşit o faptă ilicită care să-i angajeze răspunderea, este una care vizează fondul pretenţiilor şi nu doar un aspect de legitimare și justificare a cadrului procesual, aşa încât analiza instanţei privind asemenea elemente, legate de conţinutul raportului juridic, nu presupunea o dezbatere în prealabil a problemei calității procesuale.

- Critica referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru pretinsa faptă ilicită, a lipsirii nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atât în susţinerea referitoare la nemotivarea soluţiei, cât şi în cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.

Astfel, în mod eronat pretinde recurentul că în intervalul cuprins între orele 1100 din data de 9.12.2015 până la ora 400, în data de 10.12.2015, acesta ar fi fost reţinut exclusiv în baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, în loc de 8 ore cât este durata maximă legală a mandatului de aducere.

Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect că în intervalul de timp menţionat, reclamantul s-a aflat în derularea mai multor proceduri judiciare care, deşi i-au limitat libertatea de mişcare, au avut justificare şi temei legal fără să poată fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.

Astfel, în intervalul cuprins între 705- 1850, în data de 9.12.2015, s-a desfăşurat percheziţia domiciliară la sediul profesional al cabinetului de avocatură.

Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea măsuri (acela al descoperirii şi strângerii de probe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 157 C.pr.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia să se realizeze în prezenţa persoanei vizate de respectiva măsură, inclusiv ca o garanţie a desfăşurării acesteia în condiţii de legalitate, fără încălcarea drepturilor persoanei percheziţionate. Este motivul pentru care persoanei percheziţionate i se şi permite să fie asistată sau reprezentată de o persoană de încredere (art. 159 alin. 10 C.pr.pen.), putând totodată constata dacă organul judiciar se limitează, în efectuarea percheziţiei, la ridicarea numai a obiectelor şi  înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.), eventualele obiecţiuni vizând desfăşurarea percheziţiei putând fi consemnate în procesul-verbal de percheziţie (conform art. 161 alin. 3 C.pr.pen.).

Or, tocmai în considerarea raţiunii şi scopului percheziției domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozițiile art. 159 alin. 4 C.pr.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia”.

Ca atare, intervalul de timp în care s-a desfăşurat percheziţia nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate câtă vreme el corespunde unei proceduri legale având o justificare dată deopotrivă de necesitatea strângerii de probe în condiţii de siguranţă, dar şi de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garanţie a drepturilor acesteia.

Totodată, durata percheziţiei nu se suprapune şi nu este în legătură cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea susţine, adăugându-se la durata mandatului, că  acesta a depăşit intervalul de 8 ore prevăzut de art. 265 alin. 12 C.pr.pen., în care persoana poate rămâne la dispoziţia organului judiciar, atunci când se află sub puterea unui astfel de mandat.

Or, instanţa de apel a făcut această distincție între cele două acte procedurale – percheziţia domiciliară şi mandatul de aducere – cu reglementările lor distincte şi modalitatea în care au fost aduse la îndeplinire, în concret, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt, necontestată, a speţei.

 S-a reţinut, în acest sens, că după încheierea percheziţiei domiciliare, în intervalul 2030-2330, reclamantul a fost transportat pe ruta Bucureşti – Brașov, în vederea executării mandatului de aducere, conform art. 266 C.pr.pen. şi că, deşi a avut în această modalitate o restricţionare a libertăţii de mişcare (reclamantul fiind sub controlul autorităţilor pe durata deplasării), nu înseamnă că a fost depăşită durata maximă de 8 ore prevăzută de art. 265 alin. 1 C.pr.pen. Aceasta întrucât, în continuare, audierea reclamantului a avut loc între orele 100-345, în data de 10.12.2015, ordonanţa de reţinere fiindu-i prezentată la orele 430.

Aşadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat începând cu ora 2030 a zilei de 9.12.2015 (când a început deplasarea spre organul de urmărire penală) până la 430 a zilei de 10.12.2015, când  s-a emis ordonanţa de reţinere, deci în limitele prevăzute de textul menţionat al art. 265 alin. 12 C.pr.pen.

Suprapunând cele două proceduri judiciare, legate de executarea percheziţiei şi a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie greşită în legătură cu lipsa de temei legal a limitării libertăţii sale, plasând-o în mod nejustificat şi contrar datelor speţei pe tărâmul depăşirii celor 8 ore în care îşi puteau produce efectele mandatul de aducere.

De aceea, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că nu a existat o faptă ilicită, de lipsire de libertate sau restricţionare a libertăţii reclamantului, câtă vreme acesta s-a aflat în desfăşurarea unor proceduri judiciare penale, a căror reglementare legală a fost respectată, asigurându-se în felul acesta justificarea măsurilor  (deopotrivă sub aspectul duratei, efectelor şi modalităţii de punere în aplicare).

Soluţia este corectă şi din perspectiva exigenţelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejând individul împotriva arbitrariului autorităţilor statale, stabileşte în același timp (prin dispozițiile art. 1 lit.a-f) că privarea de libertate poate fi făcută cu respectarea normelor de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, ceea ce în speţă s-a realizat.

Referirea la jurisprudenţa C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creangă sau Valerian Dragomir, c. României)  nu-i susţine recurentului critica de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanţa europeană a sancţionat încălcări decurgând din privarea nelegală de libertate raportat la circumstanţe factuale diferite (nerespectarea normelor de procedură în adoptarea măsurilor; rămânerea sub controlul autorităţii, fără un temei legal, timp de mai multe ore, în vederea audierii de către procuror; nemotivarea mandatului de aducere; dispunerea măsurii arestării de către procuror cu o întârziere de 13 ore de la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., deşi exista o suspiciune suficient de întemeiată pentru ca măsura să poată fi luată de îndată în scopul cercetării).

- Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentului referitoare la greşita neacordare a despăgubirilor pentru declarațiile publice făcute de conducătorul instituţiei pârâte, (D.N.A.) prin care ar fi fost încălcate prezumţia de nevinovăție şi dreptul la demnitate, reputație al reclamantului, fiind lipsite de fundament deopotrivă susţinerea unei necercetări a fondului raportului juridic sub acest aspect, cât şi cea privitoare la caracterul străin al motivării.

Astfel, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu omite (sau refuză) să cerceteze fondul pretenţiilor, atunci când constatând că s-a solicitat angajarea răspunderii civile pentru declaraţii, în cadrul unui interviu televizat, ale şefului instituţiei D.N.A., în probaţiune s-au depus, în legătură cu conţinutul acestor declaraţii, articole din presa scrisă.

În acest context s-a apreciat corect că, atâta vreme cât s-a pretins săvârşirea unei fapte ilicite prin declaraţii televizate, dovada conținutului acestora se poate realiza prin depunerea înregistrării respectivei emisiuni de televiziune, în urma unei cereri adresate postului TV, iar nu, aşa cum s-a procedat, prin articole din presa scrisă – care puteau reflecta mai mult sau mai puţin fidel mesajele transmise, cu consecinţa angajării răspunderii, în situaţia deformării ori deturnării sensului declaraţiilor, în sarcina autorilor unor astfel de articole.

Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel nu a realizat în felul acesta o ierarhie a puterii doveditoare a probelor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 250 C.pr.civ., ci a constatat, raportat la obiectul probațiunii, că o astfel de dovadă, care să asigure certitudinea conţinutului declaraţiilor orale făcute în cadrul unei emisiuni televizate, era cea a unui mijloc material de probă (C.D.-ul cu înregistrarea emisiunii), iar nu a înscrisurilor, respectiv articolele de presă, care puteau reflecta în manieră proprie jurnalistică şi nu în mod obligatoriu fidel, declaraţiile televizate.

Or, potrivit art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, persoana care se consideră lezată de prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate sau informaţii eronate poate cere radiodifuzorului revizionarea/reaudierea programului în cauză, iar acesta are obligaţia de a asigura accesul la revizionarea, fie direct, la sediul său, fie indirect, prin înmânarea unei copii video sau audio, după caz.

Cum ceea ce a reclamat recurentul a fost încălcarea dreptului la onoare şi demnitate prin declaraţii făcute în cadrul unui astfel de program audiovizual, iar nu ca urmare a prezentării acestora în presa scrisă, înseamnă că dovada se putea realiza în condițiile descrise anterior ale art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Acesta este sensul considerentelor deciziei din apel care constată nedovedirea pretențiilor prin nedepunerea unui C.D. cu înregistrarea emisiunii (contrar dispoziţiilor art. 249 C.pr.civ.: „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească”), iar nu acela, cum eronat se susţine, al instituirii unei ierarhii a mijloacelor de probă.

De aceea, trimiterea pe care o face în continuare recurentul la art. 13 C.E.DO. referitoare la accesul efectiv la instanță şi la Cauza Stelian Roşca împotriva Românie este inadecvată, întrucât reclamantului nu i s-a negat un astfel de acces şi nici nu a avut loc o abordare formalistă a cererii acestuia, prin nerecunoaşterea valorii probatorii a articolelor de presă, câtă vreme instanţa a explicat de ce mijloacele de probă de care s-a prevalat nu erau unele apte să-i demonstreze pretenţia, raportat la fundamentul acesteia şi la obiectul probaţiunii.

- Este fără temei şi critica recurentului-reclamant referitoare la stabilirea lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată ce a învestit instanța (cu precizările formulate la data de 22.06.2017), reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri morale pentru săvârşirea, cu vinovăţie, a unor fapte ilicite de către pârâta Direcția Națională Anticorupție (enumerate ca atare în petitul acţiunii).

Fundamentul acţiunii, aşa cum rezultă din temeiul juridic şi din motivele de fapt ale acesteia, este dat de o răspundere civilă subiectivă, bazată pe ideea de vinovăţie a instituției pârâte şi respectiv, a conducătorului acesteia, în legătură cu modalitatea de întocmire a unor acte procedurale pe parcursul urmăririi penale, a redactării şi difuzării unor comunicate de presă, divulgării unor interceptări şi informaţii din cadrul dosarului penal, cu consecinţe pe planul afectării prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, a  dreptului acestuia la onoare, demnitate și reputație.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, faţă de împrejurarea că instituţia pârâtă chemată în judecată este persoana juridică ce participă la raporturi juridice în nume propriu, ca titulară de drepturi şi obligaţii, ea răspunde în mod direct pentru actele sau faptele săvârşite.

În acest context, răspunderea statului, atras în proces în calitate de pârât, nu poate fi decât una subsidiară în sensul dispoziţiilor art. 224 C.civ., adică pentru ipoteza în care organele autorităţii şi instituţiile publice care sunt persoane juridice nu răspund pentru obligaţiile statului (ceea ce nu este cazul instituţiei D.N.A.).

Așa cum rezultă din cadrul normativ care reglementează și asigură  funcționarea Direcției Naționale Anticorupție (OUG nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004) aceasta este o structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este independentă în raport cu instanțele și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

Susţinerea că prin dispoziţiile art. 221 C.civ. se instituie o răspundere directă, nemijlocită în sarcina Statului român pentru consecinţele păgubitoare produse prin activitatea organelor judiciare este una eronată întrucât, în realitate, textul reglementează o altă ipoteză, aceea a angajării răspunderii persoanelor juridice de drept public pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.

Răspunderea obiectivă a statului, independentă aşadar de orice culpă funcţionează în legătură cu activitatea organelor judiciare se activează pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (art. 52 alin. 3 Constituţie), pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiției.

De aceea, instanţa de apel a constatat corect, faţă de fundamentul juridic al pretențiilor reclamantului (care a exclus în mod expres eroarea judiciară), că nu poate fi activată o răspundere obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale instituţiei pârâte, sub motiv că „ar exista o omisiune în a asigura toate garanţiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”.

Aceasta întrucât pe de o parte, instituţia pârâtă, ca persoană juridică de drept public, răspunde în mod direct pentru faptele sale ilicite, iar pe de altă parte, întrucât nu este identificată o omisiune de reglementare din partea statului în legătură cu garanţiile care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală. Faptele ilicite pretinse de reclamant nu sunt în legătură cu inexistenţa unor astfel de garanţii, ci în mod particular, punctual vizează anumite activităţi ale instituţiei pârâte care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor, drepturi subiective ale reclamantului.

 Trimiterea la jurisprudenţa identificată de recurent în cuprinsul memoriului de recurs (două decizii ale instanței supreme, o decizie a unei curţi de apel) în legătură cu existenţa unei răspunderi obiective a statului nu este aptă să-i susţină acestuia critica de nelegalitate întrucât respectivele hotărâri statuează asupra unui asemenea tip de răspundere în materia erorilor judiciare şi respectiv, în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești, în calitate de garant al forţei publice (deci alte ipoteze decât cele care fac obiectul prezentului litigiu).

Pentru toate considerentele arătate, este corectă aprecierea instanţei de apel conform căreia calitatea procesuală a statului nu poate fi justificată într-o acţiune civilă de drept comun, care exclude ideea de garanţie, fundamentându-se dimpotrivă, pe vinovăţia instituţiei pârâte în derularea procedurilor judiciare și deci, pe caracterul subiectiv, pe vinovăţia persoanei căreia i se opun drepturile fundamentale ale reclamantului  şi pretinsa atingere adusă acestora.

- Criticile formulate în privinţa daunelor morale acordate de instanța de apel, care vizează, în esenţă, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atât sub aspectul pretins al lipsei unei motivări, cât şi al motivării contradictorii, respectiv al lipsei de temei legal al soluţiei care „a redus drastic despăgubirile pretinse, la câteva sutimi din sumele solicitate”.

Astfel, susținerea unei nemotivări a soluţiei asupra reducerii despăgubirilor (de la suma de 1.000.000 lei cât s-a solicitat la cea de 25.000 lei) este una fără corespondent raportat la considerentele deciziei atacate care identifică scopul acestei instituţii, a daunelor morale, ca fiind acela de asigurare a unei satisfacţii morale, pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instanței, în absenţa unui sistem legal care să repare pe deplin astfel de daune constând în lezarea demnităţii, onoarei.

De asemenea, s-a făcut  referire la principiile degajate din jurisprudenţa instanței europene în materia daunelor morale, referitoare la statuarea în echitate şi la păstrarea raportului rezonabil de proporţionalitate între despăgubiri şi dauna suferită, aşa încât, fără a fi o sursă de îmbogăţire pentru victimă, sumele acordate să aibă ca scop, acela de a uşura suferinţele provocate.

În continuare, instanța de apel a făcut aplicarea acestor principii la circumstanţele factuale ale speţei reţinând că, în ce priveşte fapta de divulgare de informații în presă, aceasta a privit o singură conversaţie telefonică, fără impact major, chiar reclamantul afirmând conținutul banal al informaţiei, iar datele cu caracter personal exhibate din dosarul de urmărire penală au făcut obiectul a două articole de presă prin care se aducea la cunoştinţa opiniei publice instituirea măsurii asigurătorii a popririi conturilor şi a sechestrului asupra bunurilor imobile, identificate atât ca întindere, componenţă, cât şi adresă poştală. S-a apreciat, în cuantificarea prejudiciului pe de o parte, lipsa unui impact major al divulgării conversaţiei telefonice, dat fiind conţinutul neînsemnat al acesteia, iar în cea de-a doua situaţie, s-a ţinut seama exclusiv de valoarea morală lezată, nefiind administrate probe din care să rezulte gradul de atingere şi intensitatea cu care a fost percepută vătămarea suferită sau în ce măsură a fost afectată situaţia personală sau profesională a reclamantului prin publicarea datelor cu caracter personal (respectiv, identitatea imobilelor deţinute în proprietate, obiect al sechestrului).

Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că susţinerea unei lipse a  motivării este fără niciun fundament, considerentele deciziei atacate conţinând argumentele de fapt şi de drept ale adoptării unei anumite soluţii în privinţa cuantumului despăgubirilor.

 La fel, este fără temei critica recurentului cu privire la caracterul contradictoriu al motivării în legătură cu despăgubirile acordate pentru atingerile aduse reputaţiei şi demnităţii, prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie susţinându-se că pe de o parte, decizia recurată evocă pe larg gravitatea vătămării unor astfel de valori şi pe de altă parte, justifică reducerea daunelor la o zecime din cele solicitate.

Astfel, instanța de apel face referire la gravitatea unei astfel de vătămări, cu luarea în considerare a statutului reclamantului de avocat şi a valorilor care în mod normal trebuie să fie asociate exercitării unei astfel de profesii, care presupun îndeplinirea celor mai ridicate standarde de integritate morală, dar în acelaşi timp, subordonează aceste evaluări condiției aprecierii rezonabile, pe  o bază echitabilă  a prejudiciului real, efectiv (evaluat de reclamant la 250.000 lei şi de instanţă la suma de 21.000 lei, prin aplicarea criteriilor menţionate).

Fără să fie vorba de o motivare contradictorie, considerentele instanței se înscriu, dimpotrivă, pe linia aceloraşi principii aplicate şi în evaluarea celorlalte despăgubiri vizând atingerea adusă vieţii private, ținându-se seama totodată de scopul acordării unor astfel de daune, de a da satisfacţie, într-o exprimare patrimonială, unor prejudicii nepatrimoniale.

De asemenea, este nefondată susţinerea lipsei de temei legal a soluţiei întrucât ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 1.385 alin. 1 C.civ. („prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”) atunci când daunele morale acordate au fost limitate la câteva sutimi din cele solicitate.

Recurentul-reclamant nu se poate prevala de incidenţa dispoziţiei legale menţionate şi a principiului reparării integrale a prejudiciului în materia daunelor morale.

Astfel cum s-a arătat, prejudiciul moral presupune afectarea unor drepturi ale personalității umane, având un conţinut neeconomic dată fiind natura valorilor cărora li se aduce atingere şi ca atare, în asigurarea reparaţiei pentru astfel de daune nu se poate opera cu criterii vizând o repunere în situaţia anterioară şi deci, o reparaţie integrală. (damnum emergens și lucrum cessans)

Reperele jurisprudenţiale – în absenţa unui sistem legal de comensurare a despăgubirilor morale – avute în vedere în asemenea situaţii, astfel cum s-au degajat ele şi din practica instanței europene, sunt cele care se regăsesc şi în decizia recurată, respectiv: aprecierea în echitate, cu păstrarea echilibrului şi a proporţionalităţii despăgubirilor cu dauna provocată, în aşa fel încât să se asigure o satisfacţie părţii lezate.

De altfel, recurentul însuşi confirmă aprecierea instanței de apel ca fiind una corectă în privinţa cuantumului despăgubirilor morale pentru atingerea adusă art. 8 din C.E.D.O. şi onoarei, reputaţiei acestuia atunci când, în conţinutul memoriului de recurs face trimitere la cauzele Pfeifer împotriva Austriei şi I. Cârstea împotriva României, conform cărora au fost sancţionate astfel de încălcări prin acordarea sumei de 5.000 eu respectiv, 4.500 eu (adică, aproximativ echivalentul sumei de 21.000 lei acordat şi prin decizia recurată).

Faţă de considerentele expuse, toate criticile recurentului-reclamant au fost găsite nefondate, recursul acestuia urmând să fie respins în consecinţă.

2. Recursul pârâtului Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – Direcția Națională Anticorupție deduce judecăţii critici care au, de asemenea, caracter nefondat.

- Astfel, susținerea caracterului contradictoriu al considerentelor sub motiv că instanța de apel a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 285 C.pr.pen. referitoare la caracterul nepublic al procedurii în cursul urmăririi penale, dar în acelaşi timp nu a identificat forma exactă prin care informaţii din dosarul penal s-au scurs în presă, este lipsită de orice fundament.

În condiţiile în care în cauză s-a făcut  dovada publicării în presă a unor informaţii conţinute de dosarul penal la un moment când acesta se afla în faza urmăririi penale – şi deci, în custodia recurentei - este evident că în felul acesta au fost încălcate dispoziţiile art. 285 alin. 2 C.pr.pen., care impun caracterul nepublic al urmăririi penale, tocmai în considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strângerii de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.

Împrejurarea învederată, că instanța nu a identificat „forma exactă prin care aceste informaţii s-au scurs”, este lipsită de orice relevanţă juridică dat fiind faptul că dosarul se afla în custodia instituţiei recurente care avea obligaţia procedurală şi profesională de a  asigura caracterul nepublic al urmăririi penale.

Altfel spus, prevalându-se de propria culpă în nesocotirea obligaţiilor ce îi reveneau, recurenta pretinde inexistenţa unor probe din care să rezulte „fără dubii, pretinsa scurgere sau divulgare de informaţii”.

În realitate, aşa cum corect a reţinut instanța de apel, din punct de vedere al probaţiunii este suficient că reclamantul a făcut dovada publicării în presă a unor componente ale dosarului penal aflat în custodia pârâtei la un  moment când procedura avea caracter nepublic, aşa încât acţiunea sau inacţiunea acesteia (care a făcut posibilă încălcarea secretului etapei procedurale respective) să îmbrace forma ilicitului, fiind evident că această specificitate a fazei urmăririi penale, care intră în atributul exclusiv al procurorului şi al organului de cercetare penală supravegheat de acesta, a fost încălcată.

În continuare, susţinerea pe care o face recurenta, trimițând la considerentele deciziei atacate care ar fi reţinut că „nu se poate prezuma absolut că intimatul ar fi furnizat aceste informații presei” este una scoasă din context şi în acelaşi timp, cu denaturarea argumentelor justificative ale soluţiei adoptate.

De fapt, raţionamentul redat de recurentă a fost al primei instanţe a fondului (care nu a constatat existenţa caracterului ilicit al faptei sub acest aspect), dar el a fost înlăturat de instanța de apel cea care, schimbând soluţia tribunalului, a apreciat în mod corect că îi revenea pârâtei obligaţia de a lua toate măsurile pentru păstrarea caracterului nepublic al dosarului de urmărire penală şi că simpla apărare că nu se face răspunzătoare de trimiterea informaţiilor către presă nu este aptă, prin ea însăși, pentru a inversa și deplasa sarcina probei către reclamant, cel care a dovedit faptul pozitiv contrar (al divulgării în presă a unei interceptări telefonice din dosarul aflat în custodia pârâtei la un moment când procedura era nepublică).

Într-o înţelegere la fel de eronată a considerentelor deciziei din apel, recurenta susţine că aceasta ar fi reţinut faptul că „la nivelul D.N.A. au fost respectate prevederile Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi  mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 482 din 1 iunie 2012”.

În realitate, făcând trimitere la conţinutul acestui ghid, instanţa de apel constată că acesta reglementează felul în care „informaţiile furnizate reprezentanţilor mass-media nu trebuie să pericliteze bunul mers al activităţilor judiciare, să afecteze principiul confidenţialităţii sau să ducă la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte”.

Prin raportare la recomandările Ghidului, s-a reţinut că era instituită o modalitate de lucru, aptă să păstreze confidenţialitatea şi respectarea drepturilor fundamentale, dar că în speţă, maniera de transmitere, de divulgare a informaţiilor către presă, indiferent că a fost involuntară sau acceptată ca atare, s-a circumscris unei acţiuni nepermise (în contextul în care răspunderea se angajează şi pentru cea mai uşoară culpă, nefiind necesară o vinovăție calificată).

- Tot în mod nefondat pretinde recurenta că decizia atacată s-ar sprijini pe considerente contradictorii în justificarea soluţiei referitoare la producerea unui prejudiciu prin redactarea comunicatelor de presă.

Contrar susţinerii recurentei, instanța de apel nu a validat poziţia şi apărarea acesteia conform căreia modalitatea de întocmire a comunicatelor a corespuns nevoii de informare a opiniei publice, asigurând totodată dezideratul respectării prezumţiei de nevinovăţie prin menţiunea în acest sens inserată în finalul comunicatului, pentru ca apoi să tranşeze în sens contrar, că informarea publicului nu s-a făcut într-o manieră neutră.

Dimpotrivă, instanţa de apel, după ce menţionează necesitatea ca organele judiciare să asigure, conform Legii nr. 544/2001 şi Legii nr. 677/2001, informarea corectă şi promptă a mass-mediei, subliniază şi imperativul ca această comunicare să nu aducă atingere procesului echitabil şi interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces, prezumţiei de nevinovăţie.

În acest context, a constatat că modalitatea de redactare a comunicatelor de presă, descrierea în termeni categorici a faptelor ilicite, cu menţiunea că există date şi probe ce le demonstrează existenţa certă, fără să sugereze aşadar doar o suspiciune cu privire la posibile fapte penale a căror evaluare urmează să o facă instanţa de judecată, au fost de natură să înfrângă prezumţia de nevinovăţie incidentă până la data pronunţării unei hotărâri definitive.

Într-adevăr, instanţa de apel a evaluat corect că simpla referire din finalul comunicatelor conform căreia este vorba doar de o etapă a procesului, iar finalizarea anchetei penale şi trimiterea rechizitorului în instanţă spre judecare „nu poate să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăției” este, în contradicție cu conţinutul documentelor de presă, una pur formală, nefiind aptă să asigure caracterul obiectiv, neutru al informaţiilor transmise.

De aceea, fără a exista, cum se susţine, o contradicţie înăuntrul considerentelor, concluzia reţinută, a încălcării dispozițiilor legale (art. 4 C.pr.pen.), constituţionale (art. 23 alin.11), precum şi a normei convenţionale (art. 6 par. 2 C.E.D.O.) în legătură cu procesul echitabil din perspectiva respectării prezumţiei de nevinovăţie până la momentul intervenirii unei decizii definitive care să statueze asupra vinovăţiei în săvârşirea unei fapte penale a fost una corectă, sancţionată cu recunoaşterea dreptului la despăgubiri morale.

- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că relaţia cu presa s-a desfăşurat cu respectarea Ghidului elaborat în acest sens şi aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 482/1 iunie 2012, că nu a furnizat nicio stenogramă din dosarul penal şi că avocaţii părţilor, precum şi reprezentanţii mass-media pot solicita şi obţine anumite înscrisuri din dosar.

Astfel cum s-a arătat deja în analiza criticii referitoare la pretinsa contrarietate a considerentelor vizând încălcarea caracterului nepublic al fazei urmăririi penale, recurenta nu se poate prevala de propria culpă în nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau cu privire la dosarul pe care îl avea în custodie, ceea ce presupunea inclusiv faptul că niciun înscris din cele aflate în acesta şi care se constituia în mijloc de probă în faza urmăririi penale (în speţă, interceptarea unei convorbiri telefonice) nu putea fi dat publicităţii.

Referirile la modalitatea în care au fost făcute publice, prin anonimizare, rechizitoriul, referatul cu propunerea de arestare preventivă nu sunt apte să susţină recurentei vreo critică de nelegalitate având în vedere că,  potrivit deciziei din apel, n-a fost reţinută existenţa vreunei fapte ilicite în legătură cu aceste acte procedurale.

De asemenea, împrejurarea relevată, că abia în anul 2019 a fost modificat Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar şi mass-media, prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 197/17.09.2019 – în sensul că numele şi prenumele persoanei faţă de care se desfăşoară urmărirea penală ori au fost dispuse măsuri în cursul urmării penale pot fi comunicate public numai dacă faptele respective afectează capacitatea de exercitare a funcţiei publice – nu este aptă să-i susţină recurentei nicio critică în legătură cu modalitatea de întocmire a comunicatelor având în vedere că la momentul faptelor reclamate exista un cadru normativ adecvat (la nivel de reglementare superioară, cum s-a arătat, celui al unui ghid conţinând cu titlu de recomandare reguli de conduită interinstituțională) pentru protecția dreptului la viaţă privată şi a dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, prevalându-se de exercitarea unui drept la informarea opiniei publice (indicând în acest sens, art.10 C.E.D.O., Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniștrilor a Consiliului Europei către Statele Membre), recurenta ignoră faptul că instanța de apel a ţinut seama de acest deziderat, al transparenței decizionale la nivelul instituţiei publice, dar a subliniat în mod corect că o astfel de informare nu se poate face cu încălcarea altor drepturi şi valori ocrotite de lege – ceea ce s-a întâmplat în speţă, pe de o parte prin maniera de redactare a comunicatelor de presă care, prin termenii utilizaţi, au încălcat prezumția de nevinovăţie şi pe de altă

parte, prin furnizarea unor date cu caracter personal, de natură să afecteze dreptul la viaţa privată.

Aşadar, libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 C.E.D.O. şi dreptul de informare a opiniei publice au, la rândul lor, limite obiective date de necesitatea respectării altor drepturi (în speţă, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la viaţa privată).

- Susţinerea recurentei, conform căreia în speţă n-ar fi întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, contrar aprecierilor instanţei de apel, este una care nu respectă exigenţele unei critici de nelegalitate, fiind formulată deopotrivă în termeni generali (cu referire la definiţia faptei ilicite sau la cauze ale înlăturării caracterului ilicit al faptei) sau cu referire la acţiuni întreprinse de D.N.A. (emiterea mandatului de aducere, a ordonanţei de reţinere) care n-au făcut obiect al învestirii şi analizei instanţei.

În acelaşi fel, recurenta face referire la fapta de „încătuşare nelegală care nu a  fost dispusă sau săvârşită

de angajaţi ai D.N.A.”, ignorând faptul că instanţa de apel  n-a reţinut o astfel de acţiune ilicită în sarcina pârâtei, pentru a avea vreun fundament  critica formulată în acești termeni.

Aceeaşi este situaţia criticii referitoare la lipsa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, cu trimitere la încătuşarea reclamantului, respectiv a inexistenţei unui suport în considerentele deciziei atacate (şi deci, a lipsei de obiect a criticii).

 În consecinţă, văzând toate considerentele expuse anterior, criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul fiind respins ca atare.