Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea
Index alfabetic: înscris nou
- parte potrivnică
- Arhivele Naționale
C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 7
Legea nr. 16/1996, art. 29
Admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art.322 pct.5 din Codul de procedură civilă este condiționată nu numai de descoperirea, ulterior judecății, a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță, ceea ce presupune ca faptul nedescoperii lor să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voința părții, în sensul de imposibilitate absolută de a înfăţişa aceste înscrisuri, invocate cu titlu de „înscris doveditor”.
Simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.
Prin urmare, în contextul în care înscrisurile invocate s-au aflat în păstrare şi depozitare într-o arhivă cu regim deschis şi puteau fi procurate cu respectarea procedurii speciale privind eliberarea înscrisurilor, teza împiedicării revizuenților dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu poate fi primită, întrucât nimic din situaţia acestora nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaşte şi valorifica la momentul potrivit aceste înscrisuri.
Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte acțiuni în justiție nu este relevantă, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, astfel de informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra încercărilor revizuenților de a obţine înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă şi nereuşita acestora, din motive independente de voinţa şi diligenţa acestora, cum ar fi motive organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în eroare, etc.
Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege și nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă cu regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaștere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă reprezentând în realitate o deficienţă de apărare/de pregătire a apărării în acţiunea soluționată prin hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părții interesate, iar nu a unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisurilor invocate drept cauză de revizuire.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 513 din 17 martie 2021
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, revizuenții A. şi B. în contradictoriu cu intimaţii BNR, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice şi X. SA, au solicitat anularea sentinţei civile nr. 834/2011, pronunțată de către Tribunalul București Secţia a V-a civilă, rejudecarea în fond a cauzei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul obligării paratei X. S.A. la plata către revizuenții reclamanți a valorii actualizate a sumei de 4 milioane lei la nivel de an 1943, (valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 lei) precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, până la data plății efective.
În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din Codul de procedură civilă, revizuenții au arătat că au procurat înscrisuri doveditoare noi, după darea hotărârii ce face obiect la revizuirii, respectiv: - declaraţia numitei C., în calitate de tutore legal al minorilor A. şi B., redactată de avocat D., care, în calitatea sa de avocat, atestă şi identitatea părții, (declaraţia atestată “spre neschimbare” la data de 24.02.1994 de Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui); -procesul verbal nr. 183 din 24.02.1944, prin care Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui a atestat, în două exemplare, petiţiunea numitei C. înregistrată la nr. 4392; -declaraţia numitei C., redactată de avocat D., atestată „spre neschimbare” la data de 24.02.1994 de Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui;- procesul verbal nr. 182 din 24.02.1944, prin care Prim Preşedintele Tribunalului Covurlui, a atestat în două exemplare, petiţiunea numitei C., înregistrată la nr. 4391.
Revizuenții au precizat că aceste înscrisuri le-au fost comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe care le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susținerea drepturilor lor.
În raport de înscrisurile menţionate mai sus, revizuenții au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din vechiul Cod de procedura civilă, în sensul că, deși pârâta X. SA nu a fost în posesia acestor înscrisuri, aceasta a fost, cu siguranţă, şi este şi în prezent în posesia unor acte care atestă depunerea la X. de către Regia Autonomă CFR, pe numele minorilor A. şi B., a sumei de 4.000.000 lei, însă a refuzat, cu rea-credinţă, să le pună la dispoziţia instanţei.
În opinia revizuenților, cele patru înscrisuri menţionate sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei, deoarece în aprecierea lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că, din înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei (respectiv sentinţa civilă nr. 289/1943) nu s-a făcut dovada faptului că sumele de bani la care a fost obligată Regia Autonomă CFR au fost achitate efectiv creditorilor A. şi B. şi nici că aceste sume au fost depuse pe numele minorilor la X., iar aceste aspecte sunt contrazise de înscrisurile noi, din care rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 lei (câte 2.000.000 lei pentru fiecare minor) a fost plătită de către debitoarea CFR şi consemnată direct pe numele minorilor la X., unde a şi rămas până în prezent.
De asemenea, raportat la considerentele circumscrise soluției de admitere a prescripţiei dreptului la acţiune, revizuenții au susținut că, înscrisurile noi, dovedesc atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi faptul că acţiunea este imprescriptibilă extinctiv, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.
Pârâta Banca Naţională a României, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Pârâta X. S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, în raport de condiţiile prevăzute la art. 322 alin. 1 pct. 5 raportat la art. 326 alin. 3 C. proc. civ. de la 1865.
Prin sentinţa civilă nr. 520 din 14.03.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a deciziei nr. 834/2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă.
Pentru a statua astfel, tribunalul procedând la analizarea condiţiilor impuse de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a apreciat că, revizuenţii se prevalează de înscrisuri emise de către instituţii publice, ce puteau fi obţinute oricând de către aceștia, respectiv, că nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor pretins doveditoare, nici a caracterului determinant al acestora.
În acest sens, s-a constatat că nu rezultă refuzul autorităţii administrative de a elibera înscrisurile nou descoperite, la dosarul de fond aflându-se înscrisuri care probau că părțile s-au adresat altor instituții decât cea de la care au obţinut înscrisurile de care aceştia se prevalează în calea de atac promovată, de la care au primit răspuns.
Tribunalul a reţinut, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa constantă a CEDO, că principiul securităţii juridice este un pilon fundamental al statului de drept, iar desfiinţarea unei hotărâri definitive, având la bază culpa părţii care nu a prezentat un înscris în proces, ar fi de natură să încalce acest principiu, aspect ce nu poate fi primit.
Prin urmare, întrucât înscrisurile prezentate nu se circumscriu ipotezei prezentate de art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel revizuenţii, solicitând schimbarea, în tot, a sentinţei atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de revizuire.
În motivarea apelului, revizuenții au susținut, în esenţă, că nu le poate fi imputabil acestora faptul că nu le-au fost comunicate înscrisurile menţionate, decât la data de 14.07.2017, de către Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.
Au precizat revizuenții că au formulat cereri repetate de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, pe care le-au adresat tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor lor, respectiv, Arhivele Naţionale, Banca Naţională a României, X. etc.
În opinia revizuenților, fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea-credinţă unei cereri, implică în mod obligatoriu culpa acestuia şi nu a celui care cu bună credinţa, face toate demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale, astfel că este greşită aprecierea primei instanțe, în sensul că, în cauză, trebuie reţinută culpa revizuenţilor care nu ar fi făcut suficiente demersuri pentru obţinerea acestor înscrisuri.
Revizuenții au mai arătat că prima instanţă nu a argumentat neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate a revizuirii, referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În opinia acestora, cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei, atât pentru excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BNR și X., cât şi pentru prescripţia dreptului la acţiune, prezenta cerere fiind imprescriptibilă. Cu înscrisurile noi se dovedeşte atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi caracterul imprescriptibil extinctiv al acțiunii introductive, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.
Prin decizia civilă nr.1594A din 31.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanţii revizuenţi împotriva sentinţei civile nr. 520/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că, revizuenţii numesc a fi acte noi, patru înscrisuri procurate ulterior pronunţării hotărârii ce se solicită a fi revizuită (sentinţa civilă nr. 834 din 22.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă), prin obţinerea acestora la data de 14.07.2017, de la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Galaţi.
Răspunzând criticilor din apel, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă apelată s-a reţinut, corect, că nu s-a dovedit de către revizuenți îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 325 pct. 5 Cod pr. civilă, referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă, întrucât, în speță, nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire. Or, pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor de eliberare a actelor solicitate.
Astfel, s-a reținut că nu este probată de către revizuenţi nici împrejurarea mai presus de voinţa lor, de a prezenta actele noi, câtă vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat cu o acţiune judiciară împotriva autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns, cererilor de comunicare a înscrisurilor.
Referitor la critica vizând caracterul determinant al înscrisurilor, ce ar fi generat o altă soluţie în sentinţa ce se solicită a fi revizuită, curtea de apel a reținut că aceasta reprezintă o altă condiţie a revizuirii, ce nu se mai impune a fi analizată, câtă vreme nu este îndeplinită o condiţie preliminară de exerciţiu pentru revizuire şi care a atras respingerea ca inadmisibilă a cererii, astfel cum s-a expus.
Împotriva deciziei civile nr.1594 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs revizuenţii.
În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 din vechiul Cod de procedură civilă, revizuenții au susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii.
În acest sens, se susține că, instanţa de apel, în motivarea soluției de respingere a apelului, face afirmaţii contradictorii.
Astfel, pe de o parte menţionează că, în mod corect instanţa de fond a arătat că nu se poate reține culpa revizuenților în ceea ce priveşte descoperirea cu întârziere a înscrisurilor noi, iar pe de altă parte, reține că nu s-a probat de către revizuenți faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării cauzei și nici împrejurarea mai presus de voinţa lor, de a prezența actele noi, câtă vreme demersul de obţinere a acestora nu a fost finalizat cu o acţiune judiciară împotriva autorităţii ce se pretinde a nu fi dat la timp răspuns cererilor de comunicare a înscrisurilor.
Revizuenții precizează că deși pârâta X. SA afirmă că nu a fost în posesia acestor înscrisuri, acestea se află și prezent în posesia intimatei menționate, respectiv, că aceasta, cu rea credinţă, a refuzat să pună la dispoziţia instanţei aceste înscrisuri doveditoare şi cu aceeaşi rea credinţă susţine şi în prezent că nu se afla în posesia lor.
În condiţiile unui astfel de răspuns negativ, o plângere formulată în temeiul Legii contenciosului
administrativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu ar fi putut avea niciun efect.
De altfel, faptul că X. se află în posesia acestor dovezi este dovedit chiar de conţinutul înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de revizuire şi care fac trimitere concretă la „consemnarea sumei de 2.000.000 lei la X. de către Regia Autonomă CFR" pe numele minorilor A. şi B.
Precizează revizuenții că înscrisurile ce stau la baza formulării cererii de revizuire le-au fost comunicate de Arhivele Naționale - Serviciul Judeţean Galaţi, în data de 14.07.2017, în urma cererilor repetate pe către le-au adresat, de-a lungul unei perioade de aproximativ 20 de ani, tuturor instituţiilor publice care ar fi putut deţine înscrisuri doveditoare în susţinerea drepturilor acestora.
Faptul că aceste instituţii publice, care aveau obligaţia comunicării tuturor înscrisurilor pe care le deţin, la cererea părții interesate, nu au făcut acest lucru, nu le poate fi imputabil reclamanţilor, deoarece fapta funcţionarului public de a nu răspunde cu rea credință unei cereri implică, în mod obligatoriu, culpa acestuia şi nu a celui, care, cu bună credinţă, face toate demersurile în vederea recunoaşterii drepturilor sale.
Consideră recurenții că au demonstrat pe deplin că înscrisurile noi nu au putut fi înfăţişate la judecarea pe fond a cauzei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, respectiv că, este suficient a demonstra depunerea tuturor diligențelor pentru a intra în posesia înscrisurilor necesare pentru valorificarea dreptului, sens în care subliniază că legiuitorul nu menţionează (nici nu ar fi posibil acest lucru) care sunt diligențele necesare, ori întinderea acestora, pentru a demonstra că nu au stat în pasivitate pentru a fi sancţionaţi.
În plus, reaua-voinţă a părţii adverse poate fi cu uşurinţă observată prin prisma faptului că, în cadrul tuturor litigiilor anterioare, a lăsat să se înţeleagă, fără a se preciza în mod concret, faptul că nu ar exista înscrisuri care să demonstreze pretenţiile reclamanților.
În demonstrarea diligențelor depuse, recurenții au enumerat acţiunile întreprinse pentru identificarea documentelor doveditoare despăgubirilor cuvenite, respectiv:
-iniţierea unei acţiuni de „restituire metale preţioase" , formulată în contradictoriu cu Banca Naţionala a României, Statul Român, prin Ministerul de Finanţe şi Compania Naţionala Căi Ferate Romane (ca continuatoare a Regiei Autonome Căile Ferate Romane). În cazul acestei acţiuni, pârâţii nu au oferit niciun indiciu, ci s-au limitat să declare că nu deţin informaţii şi să invoce prevederi legislative pentru evitarea oricărui demers de recuperare a despăgubirilor cuvenite;
- cereri adresate Băncii Naţionale a României, Companiei Naţionale CFR;
- formularea acţiunii înregistrate sub nr. x/3/2010 la Tribunalul Bucureşti, în care se observa că toate instituţiile pârâte au respins orice demers de identificare a unor documente doveditoare a existentei depunerilor recunoscute în declaraţia invocată în revizuire, cât şi în cadrul cercetărilor arhivistice desfăşurate;
- cereri adresate către Arhivele Statului: cererea nr.208 din martie 2001 (când a fost obţinută sentinţa civilă nr.289/1943, pronunțată de Tribunalul judeţului Covurlui); cererea nr.107.234 din 20.11.2002; cererea nr. 1171-C din 12.07.2017, prin care au fost obţinute declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui şi prezentată situaţia cercetărilor arhivistice la nivelul X. SA şi CFR.
Recurenții precizează că abia odată cu depunerea cererii nr. 1171-C în 12.07.2017, au fost obţinute declaraţiile autentificate de Tribunalul Covurlui, contrar tuturor răspunsurilor anterioare ale autorităților menționate.
Susțin recurenții că procesul de identificare a unor documente în general este de durată, acesta necesitând cercetări arhivistice în diferite fonduri de arhivă. Arhivele organizate sunt situate atât în sediile proprii Arhivelor Naţionale, cat şi la diferite instituţii ale statului, astfel încât o perioadă de 30 zile, invocată de instanţa de apel, este insuficientă în majoritatea cazurilor de cercetare arhivistică.
Arată recurenții că interesul manifestat de reclamanţi pentru obţinerea documentelor edificatoare, care să probeze fără echivoc esenţa cererii acestora, a fost continuu, însă, pârâta X., prin toate mijloacele avute la dispoziţie a dat dovadă de rea credinţă, în sensul că, în loc ca această instituţie să clarifice aspectele relevate şi să asigure transparența adecvată, a dat dovada de opacitate, în scopul confiscării unor valori care nu îi aparţin.
De asemenea, recurenții susțin că, raportat la considerentele sentinței apelate, se impunea și analiza criticii formulate în apel referitoare la dovedirea de către revizuenți a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate a revizuirii, vizând caracterul determinant al înscrisurilor noi, în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat şi pe aceasta condiție, fără a motiva însă de ce a considerat că nu este îndeplinită.
În acest sens, arată că cele patru înscrisuri noi sunt relevante pentru justa soluţionare a cauzei câtă vreme din cuprinsul acestora rezultă cu certitudine faptul că suma de 4.000.000 lei (câte 2.000.000 lei pentru fiecare minor) a fost plătită de debitoarea CFR şi consemnată direct pe numele minorilor la X., unde a şi rămas până în prezent, nefiind solicitată a fi restituită.
De asemenea, înscrisurile noi, dovedesc, în opinia revizuenţilor, atât faptul juridic al depunerii sumelor în contul deschis la X. pe numele minorilor, cât şi faptul că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la depozitul neregulat.
Prin întâmpinarea formulată, la data de 19.02.2021, intimata pârâtă Banca Naţională a României, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin întâmpinarea depusă la data de 22.02.2021, intimata pârâtă X. S.A., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, această intimată consideră aplicabile, în cauză, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, respectiv Legea nr. 134/2010 şi nu dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, invocate de recurenţi în susţinerea recursului, având în vedere data înregistrării cererii de revizuire.
De asemenea, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului susținând, în esență, că recurenţii nu au indicat, în concret, în ce a constat aplicarea greșită a legii în cauză şi nici nu au încadrat motivele de recurs, conform dispoziţiilor art. 489 alin. 1 C. proc. civ., ci s-au limitat la reluarea motivelor de netemeinicie invocate în apel, conduita sancționată cu nulitatea, conform dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ.
De asemenea, intimata a susținut că recursul este neîntemeiat din perspectiva solicitării ce vizează „modificarea"deciziei apelate, o astfel de soluţie nefiind posibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 și art. 497 C.proc. civ.
Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește apărarea intimatei pârâte X. S.A., vizând aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor Legii nr. 134/2010, Înalta Curte o apreciază ca vădit nefondată.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că în cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinței civile nr. 834 din 22.04.2011, pronunţată în dosarul civil nr. X/3/2010 de către Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă.
Aşadar, revizuirea vizează, în speţă, retractarea unei hotărâri pronunţate într-un proces început înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
Întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), respectiv, art. 27 din Legea nr. 134/2010 și a normelor tranzitorii reprezentate de art. 3 din Legea nr. 76/2012, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), iar nu dispoziţiile noului cod de procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 17.03.2021, Înalta Curte a constatat că, la data de 03.01.2019, a intervenit decesul revizuentului reclamant A., sens în care a luat act de transmiterea calității procesuale active către recurentul E., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 1 din 10.01.2019, eliberat de Biroul Individual Notarial Y., reținând, totodată, în raport și de poziția procesuală a acestui recurent, reprezentat de apărătorul ales, exprimată la același termen de judecată (confirmată și de actele dosarului), incidența prevederilor art. 108 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte excepția nulității recursului, invocată de către intimata X., din perspectiva imposibilității încadrării motivelor de recurs în dispozițiile limitative ale art. 304 din Codul de procedură civilă, excepție care se imupune a fi analizată cu prioritate, în considerarea dispoziției înscrise în art. 137 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs reţine următoarele:
Prin cererea de recurs este criticată, în esență, aprecierea instanței de apel în sensul că, în speță, nu sunt îndeplinite condiţiile specifice de admisibilitate prevăzute de 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurenții susținând că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, relative la existența culpei recurenților în privința diligențelor pe care aceștia trebuiau să le depună pentru procurarea înscrisurilor noi, anterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire, respectiv că acest text de lege a fost interpretat și aplicat în mod greșit, în sensul că, deși s-a constatat existența unor „înscrisuri noi” în sensul dispoziției menționate, s-a considerat în mod eronat că nu s-a probat că revizuenții au fost împiedicați, printr-o împrejurare mai presus de voința lor, să le fi prezentat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, aceștia având obligația de a depune și alte diligențe pentru obținerea înscrisurilor noi.
Or, aceste critici pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 5 din Codul de procedură civilă.
În consecință, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţia nulităţii recursului formulat de revizuenții reclamanți, urmează să fie respinsă ca nefondată.
În referire la criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Potrivit art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament contradictoriu atunci când a reţinut că „instanţa de fond a revizuirii nici nu a reţinut o culpă în acest sens revizuenţilor, ci a arătat că nu s-au dovedit de către aceştia, condiţiile conţinute de art. 325 pct. 5 C.pr.civ., referitoare la reţinerea înscrisurilor de către partea potrivnică ori lipsa înfăţişării actelor dintr-o cauză mai presus de propria lor voinţă”, și a constatat că „aceste concluzii sunt corecte, întrucât nu s-a probat faptul reţinerii de către partea adversă a înscrisurilor, ci eliberarea lor de către alte instituţii decât pârâţii, la o dată ulterioară soluţionării”, respectiv că, „pentru împrejurarea în care nu se răspunde în termenul legal de 30 de zile, la solicitarea de comunicare a unui act, părţile au la îndemână acţiunea în contencios administrativ, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedură pe care revizuenţii nu au dovedit că au folosit-o, pentru a se reţine refuzul autorităţilor de eliberare a actelor solicitate”.
Înalta Curte apreciază că pentru a fi în prezenţa unor motive contradictorii, în sensul avut în vedere de legiuitor la edictarea acestei norme legale, trebuie să existe contradicţie între ipotezele reţinute de instanţă şi concluzia trasă de aceasta; or, în cauză argumentele anterior evocate nu conțin concluzii contradictorii, ci au menirea de a susține raționamentul potrivit cu care revizuenții nu au făcut dovada unei imposibilități obiective, mai presus de voința acestora, de a obține, anterior soluționării irevocabile a litigiului prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, înscrisurile noi.
Astfel, cerința prevăzută de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, referitoare la imposibilitatea obiectivă de prezentare a unor înscrisuri, presupune ca faptul nedescoperirii înscrisurilor noi să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie de existența unor împrejurări de fapt care să fi împiedicat partea să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voința acesteia.
Așadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecăţii, dar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părţii adverse (care l-a reţinut) sau împrejurării mai presus de voinţa părţii care se prevalează de înscrisurile noi (care, de asemenea, a împiedicat administrarea).
În consecință, logica construcţiei instanţei anterioare este pe deplin pertinentă şi coerentă, întrucât explicitează neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, pentru a justifica revizuirea hotărârii atacate, anume aceea ca actul doveditor să fi fost descoperit după soluţionarea pricinii, pentru că a fost reţinut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții care solicită revizuirea.
În raport de cele arătate, Înalta Curte constată critica formulată în temeiul art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, ca fiind nefondată.
În referire la criticile vizând greșita apreciere a instanței de apel în sensul inadmisibilității cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:
Așa cum judicios au reținut instanțele de fond, dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă impun existența mai multor condiții pentru reținerea acestei ipoteze: înscrisul să fie nou; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; înscrisul să fie depus de partea care îl invocă.
În acest sens, admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 din Codul de procedură civilă este condiționată nu numai de descoperirea, ulterior judecății, a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță, ceea ce presupune ca faptul nedescoperii lor să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voința părții, în sensul de imposibilitate absolută de a înfăţişa aceste înscrisuri, invocate cu titlu de „înscris doveditor”.
Această din urmă condiție a fost asimilată, în doctrină și în jurisprudență, forței majore, fiind vorba despre acele împrejurări care nu pot fi controlate, aflate în afara oricărei imputabilități a părții sub aspectul aptitudinii ori posibilității acesteia de a procura înscrisurile relevante în chiar cursul judecării în fond a procesului.
În acest caz, revizuenților le incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei adversarului, conduită de natură a nu le fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unor împrejurări, cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa acestora, cât şi a intimaţilor.
Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.
Fiind vorba despre condiţii distincte, dar cumulative, de admisibilitate a revizuirii, ele trebuie analizate gradual, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea având drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
În speţă, raportat la circumstanțele factuale stabilite în faza procesuală anterioară, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței care a pronunțat decizia recurată, în sensul că revizuenții nu au dovedit împrejurarea mai presus de voinţa acestora care să îi fi împiedicat să înfăţişeze înscrisurile invocate ca fiind „înscris nou” în procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Astfel, în referire la pretinsul impediment insurmontabil care nu le-a permis revizuenților accesul la aceste înscrisuri, instanţa de recurs apreciază că este judicioasă aprecierea din cuprinsul deciziei recurate în sensul că acesta nu a fost dovedit în cauză, raportat la conținutul adreselor nr. 208 din martie 2001 și nr. 1171-C din 12.07.2017 înregistrate la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Galați, și respectiv nr.107.234 din 20.11.2002 înregistrată la Arhivele Naționale - Serviciul Municipiului București.
În justificarea prezentului demers procesual, revizuenții au invocat în mod susţinut particularitatea cauzei, faptul că a fost nevoie de cercetări extinse, pentru identificarea de documente relevante, situaţia particulară a acestora, existența unor dificultăţi insurmontabile de verificare arhivistică.
Or, deși în argumentarea recursului, recurenții fac trimitere la culpa unor funcționari publici, trebuie observat că înscrisurile noi, invocate în susţinerea cererii de revizuire, au fost exclusiv cele eliberate la data de 14.04.2017, la solicitarea expresă a revizuenților adresată Arhivelor Naţionale din România-Serviciul Judeţean Galați, cu adresa nr. 1171-C din 12.07.2017.
În acest context factual, analiza ambelor instanţe vizând verificarea condiţiei legale a imposibilităţii procurării "înscrisurilor noi" dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, prin raportare la realitatea aflării acestora, într-o arhivă deschisă publicului, respectiv cea naţională, astfel cum se confirmă prin chiar înscrisurile procurate de revizuenți este corectă, câtă vreme Arhivele Naţionale eliberează copii şi extrase de pe documentele din acest fond la cererea persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată.
Afirmarea unei ample documentări arhivistice întreprinse odată cu formularea unor alte acțiuni în justiție nu este relevantă, sub aspectul admisibilităţii cererii de revizuire, astfel de informaţii fiind, cel mult, relevante în măsura în care ar fi fost corelate cu dovezi asupra încercărilor revizuenților de a obţine înscrisurile pretins noi, încă din acea etapă şi nereuşita acestora, din motive independente de voinţa şi diligenţa acestora, cum ar fi motive organizatorice defectuoase la nivelul arhivelor, comunicarea de informaţii eronate, inductive în eroare, etc.
În alți termeni, imposibilitatea de înfăţişare a înscrisurilor noi ar fi fost prezentă atunci când revizuenții s-ar fi adresat şi ar fi stăruit la Arhivele Naţionale-Serviciul Judeţean Galați pentru eliberarea înscrisurilor înainte de judecată sau în timpul judecăţii, dar documentele nu ar fi putut fi obţinute la data judecăţii, ci numai ulterior, din diverse motive neimputabile revizuenților, ci aspectelor de ordin organizatoric din cadrul Arhivelor Naţionale.
Or, deși afirmă formularea de numeroase demersuri, pe o perioadă de cca. 20 ani pentru identificarea acestor documente, trebuie observat că aceste susțineri se află în afara oricărei baze probatorii, în speță, înscrisurile noi fiind procurate de recurenții revizuenți prin formularea unei simple cereri adresate Arhivelor Naționale-Serviciul Județean Galați.
Deopotrivă, trebuie observat că, deși recurenții s-au adresat, în anul 2001 (cu cererea nr. 208/2001), Serviciului Județean Galați al Arhivelor Naționale, care le-a eliberat copie de pe sentinţa civilă nr. 289/1943 a Tribunalului Judeţului Covurlui, aceștia nu au probat nici faptul că ar fi solicitat acestui serviciu și alte înscrisuri doveditoare în sprijinul cererii formulate, respectiv că s-ar fi adresat acestei arhive, ulterior primirii răspunsului la cererea menționată anterior, pentru a solicita informații cu privire la eventuale alte înscrisuri relevante în dovedirea raportului juridic litigios, deținute în păstrare, așa cum au procedat în anul 2017 și nici împrejurarea că această autoritate le-ar fi comunicat, fie un răspuns eronat în privința calității sale de detentor al acestor noi înscrisuri, fie ar fi refuzat eliberarea acestora.
În acest context factual, care relevă că înscrisurile noi s-au aflat în păstrare şi depozitare într-o arhivă cu regim deschis, teza împiedicării revizuenților dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisurile pretins a fi noi, încă din timpul judecării în fond a cauzei, nu putea fi primită de instanţele de fond, întrucât nimic din situaţia acestora nu justifică reţinerea existenţei unui caz de forţă majoră ori a unei împrejurări insurmontabile în a cunoaşte şi valorifica la momentul potrivit aceste înscrisuri.
Altfel spus, în situaţia în care înscrisurile noi au existat şi puteau fi procurate de la Arhivele Naţionale - Serviciul Județean Galați, cu respectarea procedurii speciale privind eliberarea înscrisurilor, nu se poate reţine că revizuenții au fost în imposibilitate de prezentare a acestora din motive mai presus de voinţa lor.
Raportat la circumstanțele particulare ale pricinii anterior evidențiate, care evidențiază existența unei premise puternice în sensul că deținătorul sentinței civile nr. 289/1943 a Tribunalului Covurlui era cel mai bine plasat în a păstra și arhiva și alte înscrisuri emise în legătură cu acest act jurisdicțional, invocarea de către aceștia a unor demersuri realizate în perioada 2001-2002 către alte arhive publice, respectiv solicitarea de informații altor autorități publice, sau chemarea acestor autorități în judecată în alte litigii, demersuri finalizate prin primirea unor răspunsuri în care se afirmă necunoașterea/nedeținerea în păstrare de către acestea din urmă a unor înscrisuri care să conțină date în legătură cu fondul raportului juridic litigios, este lipsită relevanță în soluționarea cauzei.
În considerarea argumentelor anterior evocate, este corectă aprecierea instanțelor anterioare în sensul că aspectele invocate de către revizuenți în susţinerea faptului că au fost în imposibilitate de a prezenta înscrisurile dintr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora, nu se verifică probator, în realitate, aspectele invocate ţinând de conduita lor procesuală în soluţionarea pe fond a cauzei.
În consecință, câtă vreme revizuenții, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări obiective, mai presus de voinţa lor, care să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor aflate într-o arhivă deschisă publicului pe durata soluţionării procesului în fond, susţinerea acestora în combaterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, nu poate fi primită.
Simpla invocare a unei pretinse lipse a posibilității de a solicita Arhivelor Naționale copia acestor înscrisuri nu poate susține un atare impediment, după cum trebuie observat că nici argumentele ce vizeză lipsa unor evidențe, apte să releve informațiile pe care revizuienții ar fi trebuit să le solicite acestei instituții, pe lângă faptul că nu sunt probate, nu au aptitudinea de a conduce la concluzia unei aplicări eronate, în cauză, a prevederilor art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Fiind vorba de o instituţie publică, în calitate de detentor al acestor înscrisuri, recurenții erau în situaţia de a le putea procura și înfăţișa în cadrul procedurii judiciare desfășurate, în măsura în care le considerau relevante pentru obţinerea de consecinţe juridice.
Contrar afirmațiilor din recurs, împrejurarea că legea procesuală nu detaliază intensitatea, durata și nici natura demersurilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii de revizuire, pentru descoperirea înscrisurilor noi, anterior soluționării irevocabile a cauzei, nu poate conduce la concluzia că această cale de atac extraordinară ar putea fi considerată admisibilă în speță.
Astfel, conform unei jurisprudențe constante, partea care înțelege să uzeze de o atare cale de atac extraordinară trebuie să facă dovada unei imposibilități obiective de obținere a acestor înscrisuri, asimilată unui caz de forță majoră, așadar o conduită diligentă, ireproșabilă, lipsită de orice culpă a acesteia în organizarea apărării.
Ca urmare, nu este întrunită ipoteza textului de lege și nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, dintr-o arhivă cu regim deschis, ignorarea ori simpla necunoaștere a înscrisurilor aflate într-o astfel de arhivă reprezentând în realitate o deficienţă de apărare/de pregătire a apărării în acţiunea soluționată prin hotărârea atacată cu revizuire, ca urmare a unei atitudini subiective a părții interesate, iar nu a unui impediment insurmontabil de obţinere şi prezentare a înscrisurilor invocate drept cauză de revizuire.
Așadar, luând în considerare natura revizuirii - de cale de atac extraordinară - este corectă evaluarea conduitei revizuenților pe parcursul judecării în fond a cauzei realizată prin decizia recurată, sub aspectul demersurilor întreprinse/omise a fi făcute de aceștia pentru clarificarea chestiunii litigioase relative la identificarea posesorilor sumelor ce se solicită a fi restituite, indicarea cu titlu exemplificativ, în cuprinsul deciziei civile recurate, a mijloacelor procesuale avute la dispoziție pentru a putea intra în posesia înscrisurilor noi neavând valența unei cerințe excesive impuse acestora, ci de a evidenția neîndeplinirea condiției vizând imposibilitatea fortuită a recurenților de a obține, în timpul judecății a fondului raportului juridic litigios, înscrisurile noi.
Deopotrivă, reaua-credinţă a intimaților, ca împrejurare care să fi condus la imposibilitatea prezentării înscrisurilor, nu a fost dovedită în sarcina pârâților din prezenta cauză, în condițiile în care înscrisurile noi s-au aflat, în speță, în păstrarea Arhivelor Naționale - Serviciul Județean Galați, iar aspectele privind fondul judecăţii nu pot fi analizate şi cenzurate în prezenta cauză, având în vedere limitele învestirii.
În consecință, aprecierea instanțelor anterioare, în sensul că revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate fi primită cât timp partea interesată nu probează existența unor motive obiective, mai presus de voinţa acesteia, pentru care nu a prezentat instanțelor învestite cu analiza fondului cauzei, anumite înscrisuri, astfel cum prevede legea, nu relevă o ipoteză de aplicare greșită a art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, în speță.
Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou – în sensul de înscris procurat ulterior judecăţii – și pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.
Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile, în afara condiţiilor strict reglementate procedural.
În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă – fără ca partea să dovedească împrejurările
excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţișeze în cadrul procesului – ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile ar rămâne fără niciun fel de eficienţă.
În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).
Nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate impuse cumulativ de lege, analizarea îndeplinirii celorlalte condiții, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenții-revizuenți în temeiul acestor înscrisuri este de prisos, astfel că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu mai era necesară verificarea temeiniciei criticii referitoare la caracterul determinant al înscrisurilor noi. În consecință, nici critica cu acest obiect formulată de recurenți nu poate fi validată.
Constatând că instanțele fondului au aplicat în mod corect, în speță, dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, criticile recurenților, în ansamblul lor, fiind nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr.1594 A din 31.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.