Ședințe de judecată: Iulie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate într-un centru de detenţie. Încălcarea dreptului la asistenţă medicală. Consemnarea în fişa medicală a refuzului deținutului de a fi transportat la o unitate spitalicească. Despăgubiri

 

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: răspundere civilă delictuală

  • penitenciar
  • comitent
  • prepus

                                                                    Legea nr. 254/2013, art. 71 – 73, art. 105

                                                     Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 152 - 166

                                                         Legea nr. 95/2006, art. 660 – 662

                                                         C.civ., art. 1349 alin. (3), art. 1373

 

Dispoziţiile art. 71-73 din Legea nr. 254/2013 prevăd că dreptul la asistenţă medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistenţa medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, precum şi că acestea beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente, prevederile art. 71 alin. (5) stabilind că acordarea asistenţei medicale, a tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condiţiile regulamentului de aplicare a legii.

Art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 reglementează detaliat, procedura de acordare a asistenţei medicale de către locul de deţinere sau de alte unităţi spitaliceşti persoanelor private de libertate, dispoziţiile art.164 alin. (2) prevăzând că „Deţinuţii au dreptul să refuze o intervenţie medicală sau continuarea actului medical, asumându-şi în scris răspunderea pentru această decizie. Deţinutul este informat despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical”.

Astfel, consemnarea efectuată de medicul penitenciarului în fişa medicală a deţinutului, referitoare la pretinsul refuz al acestuia de a fi prezentat la unitatea de primiri urgenţe, nu poate complini cerinţa legală prevăzută de regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi asumat personal, în scris, după informarea sa despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical şi, prin urmare, nu produce efecte juridice, în sensul exonerării  penitenciarului de la angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta prepusului său, în temeiul art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 Cod civil.

 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 644 din 25 martie 2021

 

I.  Circumstanţele cauzei

1.  Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.07.2019, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare de către Judecătoria Oradea, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarului  B.- Serviciul Medical, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, motivând faptul că  i-a fost încălcat dreptul la asistenţă medicală.

2.  Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 118/C din 4.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepţia inadmisibilității cererii, invocată de către pârât.

S-a respins  cererea formulată de către reclamantul A.,  în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 2020-A din 24.06.2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, a fost admis apelul declarat reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C/2019 pronunţate de Tribunalul Bihor; a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost dispusă obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 22.07.2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, a fost îndreptată, din oficiu, omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr. 335/A/2020 a Curţii de Apel Oradea, în sensul că: a fost făcută menţiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4.000 lei, au rămas în sarcina Statului, iar, pentru diferenţa de 302 lei, a fost dispusă obligarea intimatului Penitenciarul Oradea la plata în favoarea Statului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Penitenciarul B., invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, dar a apreciat greşit asupra împrejurării refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia,  întrucât în conformitate cu art. 105 din Legea 254/2013, fişa medicală este parte componentă a dosarului individual al persoanei condamnate, iar conform Ordinului comun MJ-MS Nr. 429/C-125 din 7 februarie 2012, la art. 25, alin. (1) şi (3), personalul medical consemnează examinările medicale în Registrul de Consultaţii şi Fişa Medicală, cu semnarea şi parafarea înscrisurilor din evidenţele primare ale cabinetului medical, astfel încât înscrisurile din fişa medicală sunt realizate doar de către personalul medical, fără a fi nevoie de semnătura pacientului.

Apreciază că refuzul consemnat în fişa medicală de către medicul curant, prin care deţinutul nu doreşte prezentarea la Unitatea de Primiri Urgenţe, este valid.

Consideră că dacă intimatul-reclamant, pe perioada în care a aşteptat să fie prezentat la medicul ortoped, conform programării, informa cabinetul medical al penitenciarului că starea lui de sănătate s-a agravat, acesta ar fi fost prezentat de urgenţă la U.P.U. Oradea.

Potrivit art. 58 din Codul de Deontologie medicală al Colegiului medicilor din România „Pentru orice intervenţie medicală diagnostică şi terapeutică este necesar consimţământul informat al pacientului”.

Menţionează că, în conformitate cu art. 60 din codul deontologic al medicului, pacientul a fost informat asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora, fiind prezenţi în acel moment şi asistenţii medicali aflaţi în serviciu, care pot confirma cele relatate.

Prin urmare, consideră că nu se poate angaja în cauza pendinte răspunderea civilă delictuală, întrucât nu există o faptă ilicită care se poate reţine în sarcina personalului medical al Penitenciarului B.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de intimatul- reclamant ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâtul a declarat recurs şi împotriva încheierii din 22.07.2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că în raport cu prevederile art. 30 din OUG 80/2013 şi ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionarea penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheiere atacate şi, în consecinţă, taxele judiciare de timbru să rămână în totalitate în sarcina statului.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-reclamant a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

  1. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă, anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă.

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile, ce promovează această cale de atac, înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii, realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile şi declaraţiile de martori ce vizează pretinsul refuz  al tratamentului medical consemnat în fişa medicală a reclamantului) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De asemenea, proba cu martori solicitată de recurent prin memoriul de recurs este inadmisibilă, în raport cu prevederile art. 492 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora singurele probe noi ce se pot administra în recurs sunt înscrisurile.

Ca atare, Înalta Curte urmează a analiza numai acele critici referitoare la  semnificaţia legală a refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fişa medicală a acestuia, în raport cu prevederile legale invocate, art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Se constată că recurentul a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, normă care se referă la situaţia „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Deşi nu contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, situaţie ce oricum nu mai poate face obiectul analizei în recurs, recurentul susţine că refuzul consemnat în fişa medicală de medicul penitenciarului produce efecte juridice în sensul că renunţarea reclamantului la continuarea actului medical în cauză, consemnată de către medicul penitenciarului în fişa medicală a acestuia, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin. (1) şi (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 coroborate cu cele ale art. 58, 50 din Codul deontologic al medicilor, este de natură a-l exonera pe pârât de angajarea răspunderii civile delictuale.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, în dispoziţiile legale (art. 71-73 din Lege nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal) se prevede dreptul la asistenţă medicală al persoanelor deţinute şi se menţionează că dreptul la asistenţă medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistenţa medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii şi că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente.

Conform art. 71 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, acordarea asistenţei medicale, a tratamentului şi a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condiţiile regulamentului de aplicare a prezentei legi.

De asemenea, potrivit art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, se reglementează, detaliat, procedura de acordare a asistenţei medicale de către locul de deţinere sau de alte unităţi spitaliceşti persoanelor private de libertate.

Conform art. 164 alin. (2) din HG nr. 157/2016 „Deţinuţii au dreptul să refuze o intervenţie medicală sau continuarea actului medical, asumându-şi în scris răspunderea pentru această decizie. Deţinutul este informat despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical”.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, consemnarea efectuată de medicul penitenciarului în fişa medicală a deţinutului referitoare la pretinsul refuz al deţinutului de a fi prezentat la Unitatea de primiri urgenţe Oradea, nu poate complini cerinţa legală prevăzută de regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi asumat personal, în scris, de către deţinut, după informarea acestuia despre consecinţele medicale ale refuzului intervenţiei sau întreruperii actului medical.

Cerinţa prevăzută în regulament este în acord cu principiile statuate în Raportul general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), publicat în anul 1993, referitoare la Serviciile de îngrijire a sănătăţii din închisori, paragrafele 47-48, conform cărora:

„47. Fiecare pacient cu discernământ este liber să-şi refuze tratamentul sau orice altă intervenţie medicală.

Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie să se bazeze pe lege şi să se refere la circumstanţe excepţionale strict definite care sunt aplicabile întregii populaţii...

48. În ce priveşte examinarea medicală a deţinuţilor, este clar că se impune o manieră foarte prudentă, avându-se în vedere ca acordul deţinuţilor să nu fie influenţat de situaţia lor penală.

Trebuie să existe garanţii pentru a se asigura că orice deţinut în cauză şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.”

Prin urmare, consemnarea efectuată de medic în fişa medicală a deţinutului nu produce efecte juridice, în sensul exonerării  recurentului-pârât de la angajarea răspunderii civile delictuale datorită renunţării deţinutului la continuarea actului medical.

În acest caz, refuzul la tratament medical, pentru a putea produce efecte juridice şi de a fi dincolo de orice îndoială că este exprimat în cunoştinţă de cauză de către deţinut şi liber de orice constrângeri, trebuia dat prin declaraţie scrisă de deţinutul pacient, după informarea acestuia asupra consecinţelor refuzului său.

În consecinţă, susţinerile recurentului referitoare la fişa medicală a pacientului, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 25 alin. (1) şi (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 ce se referă la fişa medicală a deţinuţilor, nu au relevanţa atribuită de recurent, consemnările din fişa medicală neputând complini cerinţa legală a refuzului exprimat în scris de pacient.

Dimpotrivă, atât Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prin art. 660-6622 din Titlul XVI, Capitolul III – Acordul pacientului informat, cât şi Codul de deontologie medicală (ale căror prevederi legale au fost invocate şi prin memoriul de recurs) reglementează obligația de informare ce incumbă medicului. Potrivit art. 11 și art. 14 din cod, nicio intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale comitentului pârât pentru prepusul său, în temeiul art. 1349 alin. (3) şi art. 1373 Cod civil, fapta ilicită a pârâtului constând în neacordarea asistenţei medicale corespunzătoare reclamantului în data de 26.11.2018.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva dreptului intern şi a jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul B. împotriva deciziei civile nr. 335/2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.

  1. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 22.07.2020, a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât susţine că în raport cu prevederile art. 30 din OUG 80/2013 şi ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionarea penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, cheltuielile procesuale avansate de Stat urmând a fi suportate în totalitate de Stat, critici ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, din a cărui perspectivă urmează a fi analizate.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, în dosarul nr. x/271/2018 al Curţii de Apel Oradea, având ca obiect apelul declarat de apelantul – reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 118/C din data de 4.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, prin rezoluţia din 24.10.2019, s-a stabilit taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac în cuantum de 4302 lei şi s-a pus în vedere apelantului să facă dovada achitării acesteia, sub sancţiunea anulării cererii formulate.

Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 20.11.2019, s-a admis cererea formulată de apelantul – reclamant A. privind acordarea ajutorului public judiciar şi s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate.

Prin decizia civilă nr. 335/2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 118/C/2019 a Tribunalului Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul Penitenciarul B. să îi plătească acestuia suma de 5000 lei cu titlu de despăgubiri.

Prin încheierea de ședință din data de 22.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a îndreptat din oficiu omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei civile nr. 335/A/2020 a Curții de Apel Oradea, în sensul că s-a făcut mențiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4000 lei, au rămas în sarcina Statului, iar pentru diferența de 302 lei s-a dispus obligarea intimatului Penitenciarul B. la plata în favoarea Statului.

Nemulțumirea recurentului din prezentul dosar vizează obligarea sa la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 302 lei, în favoarea Statului, dispusă prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 22.07.2020.

Recurentul susţine incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 30 din OUG nr. 80/2013, considerând că natura juridică a sumei de 302 lei la care a fost obligat la plată este cea a unei taxei judiciare de timbru.

Această interpretare este greşită, deoarece dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, nu reprezintă altceva decât o aplicaţie a regulii de principiu prevăzută de art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, conform căreia partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată.

Cheltuielile de judecată pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, în speţă, taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire la instanţa de apel, nu îşi pierd, din perspectiva celui căzut în pretenţii, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului. Soluţia este logică, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi plătite părţii care a câştigat procesul, în speţă, reclamantului, cât timp acesta nu   le-a efectuat, fiind scutit de plata lor.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Dacă pretenţiile care formează obiectul cererii sunt admise numai în parte, se cuvine ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.

Împrejurarea că pentru anumite cheltuieli de judecată s-a acordat ajutor public judiciar nu exclude aplicarea regulii menţionate, deoarece natura juridică a acestor cheltuieli nu se schimbă în raport de împrejurarea că sunt suportate iniţial de însăşi partea care a formulat pretenţiile în justiţie sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar.

În speţă, instanţa de apel a încuviinţat reclamantului cererea de ajutor public judiciar pentru taxa judiciară de timbru datorată la valoarea pretenţiilor, în sensul că s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate în dosarul nr. X/271/2018, fiind astfel scutit de plata sumei de 4302 lei.

Această sumă putea fi imputată integral pârâtului, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, numai în cazul în care pretenţiile reclamantului ar fi fost admise în totalitate. În speţă, însă, pretenţiile formulate faţă de pârât au fost admise în parte, anume 5000 lei (faţă de cuantumul de 50.000 lei solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă) astfel încât se cuvenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei reprezentând ajutorul public judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, de cheltuieli de judecată, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) proporţional cu valoarea pretenţiilor admise, conform art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă.

Ca atare, prin încheierea recurată, prin care Penitenciarul B. a fost obligat la plata în favoarea statului a sumei de 302 lei, nu a fost stabilită o taxă judiciară de timbru în sarcina acestuia, pentru a putea fi aplicabile dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, invocate de către recurent, ci instanța de apel a tranșat, la finalizarea litigiului, problema cheltuielilor de judecată, pentru care partea a beneficiat de scutire, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, diferenţa de 4000 lei, reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pus în sarcina pârâtului, urmând a rămâne în sarcina Statului, conform art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins şi recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 22.07.2020, ca nefondat.