Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Competență materială procesuală. Regimul juridic al invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică

 

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Index alfabetic: competenţă funcţională

  • norme de ordine publică
  • motiv de casare
  • primul termen de judecată cu părţile legal citate

 

                                               C.proc.civ., art. 130 alin. (2), art. 131, art. 488 alin. (1) pct. 3

 

Art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă impune ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente – şi abia, apoi, fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză. Respectarea în practică a obligaţiei de verificare, cu prioritate, a competenţei este asigurată de dispoziţiile art. 131 Cod procedură civilă, care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă reiese că necompetenţa de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu a fost invocată în termenul stipulate de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs.

Astfel, cum la primul termen de judecată instanţa de fond și-a verificat competența, din oficiu, considerându-se competentă în soluționarea litigiului, prin raportare la art. 95 alin.(1) Cod procedură civilă, iar partea recurentă nu a invocat excepţia de necompetenţă funcțională, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de norme imperative, invocarea excepției ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, deoarece, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale a instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta devenind, în această modalitate, competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1289 din 10 iunie 2021

 

  1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 21.02.2018, pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă, reclamanţii Comuna A., prin primar, Primarul Comunei A. şi Consiliul Local A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani: 378.209,16 lei reprezentând diferenţă tarif lunar de folosinţă, majorat, pentru care nu există proces-verbal de recepţie a corpurilor de iluminat, suplimentate conform actului adiţional nr. 1/23.05.2008; 9.372,62 lei, reprezentând diferenţa achitată suplimentar, în fiecare lună, din anul 2012, rezultată din valoarea în lei înscrisă pe factură şi valoarea în euro, la cursul menţionat pe factură; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1357 şi următoarele Cod Civil.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Constanţa:

Prin încheierea din 3.10.2018, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., invocată de pârât, prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr.2907 din 28.11.2018, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a respins cererea reclamanţilor Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, respingând cererea formulată de reclamanta Comuna A., prin primar, ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Constanţa:

Împotriva sentinţei pronunţate de această instanţă a formulat apel reclamanta Comuna A., prin primar.

Prin decizia civilă nr.138C din 14.11.2019, Curtea de Apel Constanţa-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat în cauză.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa au declarat recurs reclamanţii Comuna A., prin primar, Primarul Comunei A. şi Consiliul Local A.

Prin cererea de recurs întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 Cod procedură civilă, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Constanta-Secţia I civilă și litigii de muncă, întrucât în mod greşit prima instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

S-a învocat nelegalitatea hotărârii recurate pe motiv că instanța de apel a ignorat împrejurarea că instanţa de fond nu a pus în discuţia părților natura juridică a cauzei, aceasta nefiind ţinută de temeiul juridic invocat, prin cerere, de reclamanți. Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în repararea prejudiciului produs prin fapta pârâtului, acţiune care impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii : existenţa unei fapte ilicite/păgubitoare, a unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Instanţa de fond avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art.22 Cod procedură civilă, să pună în discuţia contradictorie a părților natura juridică a cauzei din perspective textelor legale aplicabile, nefiind ţinută de temeiul juridic invocat de reclamanţi.

Or, contrar dispozițiilor art.22 alin.(4) Cod procedură civilă, instanţa de fond nu a pus în discuţia contradictorie a părților natura litigiului și calificarea juridică a cererii deduse judecaţii, iar instanţa de apel, în mod nelegal, nu a sancționat această neregularitate procedurală.

Curtea de Apel a reţinut greşit că nu se impunea o recalificare a cauzei cererii, în contextul în care instanţa de fond avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor natura juridică a litigiului și, constatând că acțiunea se circumscrie unui litigiu de muncă, trebuia să dispună, ca efect al admiterii apelului, trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui complet specializat de dreptul muncii.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul B., prin întâmpinare, a invocat în principal, excepţia de inadmisibilitate a recursului formulat de reclamanţii Consiliul Local A. şi Primarul comunei A., susţinând că recursul a fost formulat de părţi omisso medio, întrucât nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei primei instanţe. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes, deoarece soluţia cu privire la calitatea procesuală activă a acestora a intrat în puterea lucrului judecat, iar devoluţiunea nu a fost integrală în apel, ci numai cu privire la cererea reclamantei Comuna A.

Pe fond, a susţinut că motivele recursului reclamantei Comuna A. nu se subsumează temeiului de casare indicat, formulând și susțineri din perspectiva netemeiniciei criticilor evocate, întrucât instanțele au dat curs principiului disponibilității și au soluționat acțiunea în limitele învestirii date de recurentă, prin cererea de chemare în judecată .

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488, alin.1, pct.3 și 5 Cod procedură civilă şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele care succed:

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta-recurentă Comuna A., prin primar a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate și a formulat critici sub aspectul încălcării obligației instanței de fond de a pune în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale aplicabile, în scopul soluționării litigiului de un complet specializat de litigii de muncă. Recurenta a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, raportat la scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, respectiv acela de reparare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, instanța de fond avea obligația să dea calificarea juridică corectă a litigiului și să stabilească natura juridică a cererii deduse judecății, respectiv ca fiind un litigiu de muncă, context ce impunea trimiterea cauzei unui complet specializat de dreptul muncii. Deși nu s-a pus în discuție natura juridică a cererii deduse judecății, instanța de apel nu a sancționat această neregularitate.

În realitate, aceste susţineri vizează două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare.

Critica legată de încălcarea obligației de calificare a naturii juridice a cauzei conduce la ideea încălcării competenței funcționale a instanței de fond, susțineri care vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, iar nu a pct.-ului 8, astfel cum a fost încadrată de recurentă, care se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de casare înscris în pct. 3 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, necompetenţa materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Coroborând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că necompetenţa de ordine publică putea constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile legii, adică de reclamant sau de către judecător la primul termen de judecată, la care părțile au fost legal citate în faţa primei instanţe, iar reclamantul este nemulţumit de soluţia dată.

Art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă – şi a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanţei competente – şi abia, apoi, fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză. Respectarea în practică a obligaţiei de verificare, cu prioritate, a competenţei este asigurată de dispoziţiile art. 131 Cod procedură civilă, care obligă instanţa să-şi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Dacă nu a fost invocată în termenul stipulate de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs.

Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanța de recurs reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamanta Comuna A., prin primar a solicitat obligarea pârâtului B. la plata următoarelor sume de bani: 378.209,16 lei reprezentând diferenţă tarif lunar de folosinţă, majorat, pentru care nu există proces-verbal de recepţie a corpurilor de iluminat suplimentate; 9.372,62 lei, reprezentând diferenţa achitată suplimentar, în fiecare lună, din anul 2012, rezultată din valoarea în lei înscrisă pe factură şi valoarea în euro, la cursul menţionat pe factură, sume ce reprezintă contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei, prin decizia nr. 94/25.10.2013 emisă de Curtea de Conturi, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtul B. în derularea unui contract de asociere în participațiune privind modernizarea iluminatului public nr.5925/2007, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

La primul termen de judecată – 18.09.2018, Tribunalul Constanța, Secția civilă și-a verificat competența, din oficiu, considerându-se competentă în soluționarea litigiului, prin raportare la art. 95 alin.1 Cod procedură civilă, ocazie cu care a pus în dezbaterea contradictorie a părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Primarul comunei A. și Consiliul local A. La termenul de judecată din 13.11.2018, potrivit încheierii de ședință de la acel termen, deși pârâtul a solicitat trimiterea cauzei unui complet specializat în litigii de muncă, reclamanta-recurentă s-a opus și a susținut decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția de necompetență a instanței.

Cum reclamanta-recurentă nu a invocat excepţia de necompetenţă funcțională a instanţei de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative sus enunțate, Înalta Curte va reține că invocarea excepției privind necompetența funcțională a instanței în soluționarea cauzei, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, deoarece, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale a instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta devenind, în această modalitate, competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

Prin urmare, critica recurentului sub aspectul incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă se vădește a fi neîntemeiată. 

Celelalte critici ale recurentei se referă la încălcarea obligației înscrisă în art. 22 alin.4 Cod procedură civilă, în sensul că judecătorul fondului, în virtutea rolului activ, nu a pus în discuția părților natura juridică a cauzei din perspectiva textelor legale aplicabile, atâta timp cât instanța nu este ținută de temeiul juridic indicat în cerere.

Aspectele semnalate pun în discuţie încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, susținerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă (și nu a pct.-ul 8 al aceluiași articol, cum eronat susține recurenta), care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) Cod de procedură civilă, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin.4 Cod procedură civilă trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei,  de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar  acele situaţii  care impun o  explicitare a cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecăţii, însă, obiectul și  temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurenta-reclamantă, care a beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii sale nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului  procesual.

Recurenta a promovat o acțiune prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, fost primar al unității administrativ-teritoriale, demersul său procesual fiind fundamentat juridic pe dispozițiile art.1349 Cod civil, care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta-reclamantă a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, cu toate că instanța de fond a pus în discuția părților, în virtutea rolului activ, incidența dispozițiilor înscrise în Codul muncii, dat fiind cauza acțiunii formulate. Cu toate acestea, reclamanta a insistat în calificarea dată cererii sale, deși la momentul înregistrării acțiunii era publicată în Monitorul Oficial decizia nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a fost stabilit că raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială li se aplică prevederile Codului muncii, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

În circumstanțele expuse, contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de apel a reținut că nu s-a impus o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a dat curs voinței reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Astfel, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamanta-recurentă a urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, în vederea recuperării prejudiciului produs ca urmare a faptului ilicit săvârșit de pârât, situație ce corespundea calificării juridice date cererii sale, context în raport cu care instanța a fost ținută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situația de fapt calificată juridic, sens în care nu a putut schimba, peste voința părții, fundamentul juridic al pretenției formulate, cum corect s-a reținut prin recizia recurată.

Așadar, nu sunt întrunite nici cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin.1, pct. 3 și 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna A., prin primar.