Ședințe de judecată: Decembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acțiune în pretenții. Contract de asociere în participație încheiat prin corespondență (între absenți). Condiții de validitate în raport cu dispozițiile art. 1950 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Despre obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de societate. Asocierea în participaţie

Index alfabetic: acțiune în pretenții

  • contract de asociere în participație
  • forma scrisă
  • principiul consensualismului

 

C. civ., art. 1178, art. 1186 alin. (2), art. 1187, art. 1196 alin. (1), art. 1950

C. proc. civ., art. 272, art. 483 alin. (3)

Potrivit dispozițiilor art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Contractul de asociere în participație este un contract consensual, iar forma scrisă a acestuia reprezintă, conform dispozițiilor art. 1950 C. civ., o cerință necesară pentru dovedirea lui, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de asociere în participație nu s-ar putea încheia în mod valabil.

Astfel, în cazul în care contractul de asociere în participație s-a încheiat prin corespondență (între absenți), prin emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de acceptarea acesteia fără rezerve, dedusă din executarea contractului, în modalitatea pe care o instituie dispozițiile art. 1186 alin. (2) C. civ., încheierea contractului este neîndoielnică.

Așadar, cum legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea contractului de asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească o anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.

 

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1204 din 18 mai 2021

 

Prin cererea formulată la data de 03.11.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. x/62/2017 şi precizată la data de 02.05.2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata pierderilor suferite, în cuantum de 936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participaţie încheiat de părţi în data de 12.04.2016, la plata dobânzii penalizatoare aferentă sumei pretinse, potrivit art. 4 din Legea nr. 72/2013, calculată de la data depunerii acţiunii până la încasarea efectivă a debitului restant; actualizarea tuturor sumelor pretinse de reclamantă cu indicele de inflaţie; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi art. 1949 - 1945 C. civ.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD, reprezentând viramente bancare efectuate în contul reclamantei în datele de 14.04.2016 şi 03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR de conversie 3,9727 lei/USD) şi suma de 279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,0559 lei/USD); cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019, Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinţei civile nr. 198/C din 22 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. şi de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 198/C din 22 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate cu privire la soluţia dată asupra propriului apel şi, judecând în fond, să fie admisă acţiunea, în sensul obligării pârâtei B. S.R.L. la suportarea pierderilor suferite, în cuantum de 936.265,59 lei, în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participaţie încheiat de părţi în data de 12.04.2016, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a motivat că soluţia pronunţată de instanţă de apel este nelegală, considerentele hotărârii fiind rezultatul inserării unor texte de lege şi a unor definiţii ale termenilor puşi în discuţie, fără însă ca instanţa să ofere părţilor garanţiile procedurale că, dincolo de orice dubiu, soluţia dispusă este justă din punct de vedere al textelor legale aplicabile.

Consideră că, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă în susţinerea cererii, precum şi de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluţionarea litigiului, a concluziilor prezentate, raportat şi la mijloacele de probă, au fost nesocotite dispoziţiile legale şi a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Cu privire la nelegalitatea hotărârilor pronunţate atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanța de apel, apreciază că soluţiile se întemeiază pe considerente preluate din apărările formulate de către intimata-pârâtă, fără a analiza în concret situaţia dedusă judecăţii.

Recurenta-reclamantă consideră că soluţia este criticabilă, întrucât, deşi s-a constatat încheierea valabilă a contractului de asociere în participaţiune, prin efectuarea de plăţi în cuantum de 880.000 lei şi de 279.810 lei, ambele plăţi fiind făcute cu menţiunea „plata conform contract asociere în participaţiune”, nu s-au reţinut concluziile raportului de expertiză în sensul că aceste sume reprezintă doar 27,16% din totalul procentului de 49% aferent obligaţiei de aportare conform contractului de asociere în participațiune.

Recurenta apreciază că B. S.R.L. trebuia, în calitate de asociat secund, să participe atât la beneficii, dar mai ales la pierderile suferite, în considerarea art. 1270 C. civ. şi a prevederilor art. 6.3 din contract.

Prin urmare, contractul de asociere în participație, fiind valabil încheiat, are putere de lege între părţile contractante, astfel că prevederile acestuia sunt cele care trebuie să guverneze soluţionarea acestui litigiu. Precizează recurenta că trebuie făcută distincția cu privire la încheierea contractului și proba încheierii contractului, iar corespondenţa dintre părţi şi plăţile făcute demonstrează acceptarea contractului, existenţa acordului de voinţă al părţilor, respectiv existenţa contractului sub formă de negotium, şi nu instrumentum.

Menţionează dispoziţiile art. 1.186 alin. (2) C. civ., conform cărora: „contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-1 înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. Se arată că, în condițiile în care părțile au executat obligațiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, rezultă că voința acestora a fost de a se asocia, cu toate efectele care decurg din această situație.

Astfel, arată că probele existente au demonstrat că B. S.R.L. a executat doar în parte obligaţiile decurgând din contractul nesemnat de către acestea, ceea ce înseamnă că a avut loc o acceptare tacită a contractului, acesta producând efecte faţă de ambele părţi.

În aceste condiţii, consideră că partea adversă nu se poate prevala de faptul că acest contract nu este semnat şi nu îi poate incumba nicio obligaţie, cu atât mai mult cu cât aceasta nu oferă nicio explicaţie pentru sumele plătite în mai multe tranşe, cu menţiunea „plata conform contract de asociere în participațiune” şi nici cu privire la corespondenţa dintre părţi.

Mai mult, arată că, în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, partea adversă a susţinut că a încheiat un contract de asociere în participațiune cu recurenta, precum şi faptul că la dosar există un email din data de 12.04.2016, în care se detaliază plăţile ce urmează a se realiza pentru contractul de asociere, iar, în 14.04.2016, intimata-pârâtă a virat suma de 880.000 lei, aceasta fiind dovada clară a faptului că B. a urmărit să execute contractul.

De asemenea, din corespondenţa depusă la dosar, rezultă că intimata-pârâtă a arătat că s-a încheiat contractul dintre părţi, deci a cunoscut activitatea ce urma să se desfăşoare şi costurile acesteia.

Invocă principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 alin. 1 C. civ. şi obligaţia de bună-credinţă în executarea contractului, prevăzută de art. 1170 C. civ.

Astfel, contrar reţinerilor instanţei referitoare la lipsa acordului intimatei-pârâte cu privire la cheltuielile efectuate de recurentă în baza asocierii, susţine că la dosar există dovezi în ceea ce priveşte comunicarea din interiorul asocierii, chestiuni care sunt demonstrate de înseşi probele administrate de intimata-reclamantă reconvențională, respectiv întrebările la interogatoriu, dar şi constatările consemnate de expertul cauzei.

Ceea ce este important, susţine recurenta, este conţinutul raportului de expertiză, care detaliază modul în care a funcţionat asocierea, chestiuni necontestate de partea adversă.

Solicită instanţei să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 277 alin. 2 C. proc. civ., conform cărora: „înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic”.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă situaţia de fapt din care rezultă încheierea contractului de asociere în participaţie în data de 14.04.2016, dată la care s-a efectuat prima plată, dar şi faptul că încetarea contractului de închiriere a avionului X cu compania C. a determinat şi încetarea contractului de asociere în participaţie încheiat între părţile litigante.

Astfel, având în vedere că existenţa şi valabilitatea contractului de asociere a încetat în data de 05.04.2017, data încetării contractului de închiriere cu compania C., recurenta susţine că sunt aplicabile prevederile Capitolului VIII, denumit încetarea contractului, care statuează la punctul 8.3 lit. a) că, în caz de încetare a asociaţiunii în participațiune, rezultatele lichidării se vor repartiza pe coasociaţi proporţional cu cota de participare a fiecăruia la beneficii şi pierderi.

Pe perioada derulării contractului au avut loc colaborări cu mai multe societăţi, obţinându-se venituri de 5.405.081,98 lei, iar cheltuielile au fost în sumă de 9.682.787,28 lei, rezultând astfel un deficit de 4.277.705,30 lei, astfel că pierderea repartizată şi transmisă către B. S.R.L. a fost de 2.096.075,59 lei.

Potrivit prevederilor art. 1949 C. civ., „contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde”.

Intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de asociat secund, cu un procent de 49% participare la beneficii şi pierderi, în urma plăţilor efectuate, a rămas obligată la plata diferenţei restante în cuantum de 936.265,59 lei.

Potrivit Capitolului IV - Aporturile Părţilor, pct. 1.2., asociatul secund, în speţă, pârâta, va participa la realizarea obiectivelor economice ale asociaţiei prin asigurarea capitalului de lucru necesar desfăşurării de către asociatul prim a activităţii stipulate, sens în care va pune la dispoziţia asociatului prim şi va achita un procent de 49% din plata chiriei lunare stabilite prin contractul de închiriere şi din toate cheltuielile aferente utilizării avionului X, inclusiv garanţia constituită cu titlul de „security deposit”.

De asemenea, conform prevederilor din Capitolul VI - Repartizarea beneficiilor şi pierderilor, părţile s-au obligat să răspundă proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat atât la beneficii, cât şi la pierderile suferite, astfel că pârâta B. S.R.L. răspunde cu un procent de 49% pentru pierderile suferite în urma asocierii în participaţie.

În acest sens, recurenta-reclamantă menţionează deconturile pentru operaţiuni în participare, atribuite pârâtei B. S.R.L., care atestă existenţa creanţei, în detaliu, astfel cum acestea au fost evidenţiate în tabelele prezentate (decontul pentru operaţiuni în participaţie nr. 1/2017 şi decontul pentru operaţiuni în participaţie nr. 2/2016).

Apreciază că reţinerile instanţei de fond sunt eronate şi nu fac decât să prejudicieze recurenta, căci instanţa a constatat că nu are posibilitatea de a verifica dacă sumele înscrise în deconturile pe ani, ataşate cererii de chemare în judecată şi documentele de plată verificate de expertul judiciar numit în cauză, se referă la prezenta asociere sau privesc şi alte activităţi comerciale ale recurentei.

Consideră că aceste reţineri sunt departe de adevăr, recurenta susţinând că întocmeşte calcule şi deconturi individuale, astfel cum se poate observa din înscrisurile existente la dosarul cauzei, iar societatea pârâtă nu a făcut obiecţiuni cu privire la modul de gestionare a sumelor de repartizat şi nici cu privire la modul în care au fost întocmite deconturile, necontestând până la momentul declanşării litigiului între părţi sumele sau modul de calcul al acestora. Cheltuielile efectuate au depăşit cu mult veniturile obţinute, aşa cum rezultă din cuprinsul documentelor anexate cererii introductive şi din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care consideră că, în temeiul contractului de asociere în participaţie încheiat în data de 12.04.2016, pârâta B. S.R.L. este obligată la achitarea sumei de bani rămasă restantă.

Totodată, susţine că instanţa, în mod greşit, a apreciat că societăţii pârâte nu i-a fost adus la cunoştinţă debitul datorat ca urmare a pierderilor suferite, anterior declanşării litigiului, deoarece din înscrisurile depuse în probaţiune, rezultă că intimata pârâtă a fost notificată în acest sens, însă nu s-a conformat notificării comunicate de către recurentă, astfel că sunt îndeplinite dispoziţiile cuprinse în cadrul Capitolului XI - Litigii, rezolvarea neînţelegerii pe cale amiabilă nefiind posibilă.

Pornind de la faptul că asocierea în participaţie trebuie abordată exclusiv din perspectiva unui contract, recurenta invocă decizia nr. 1851 din 26 martie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială.

Astfel, în raport de soluţia pronunţată în cauză, în ceea ce priveşte asocierea părţilor, rezultă că operează strict regula solidarităţii active a asociaţilor, respectiv modalitatea de împărţire a beneficiilor, fiind ignorată regula solidarităţii pasive, cu toate că părţile au stipulat în mod expres modalitatea în care se vor suporta pierderile, având cunoştinţă încă de la momentul încheierii acordului dintre acestea care va fi procentul atât cu privire la beneficii, cât şi cu privire la pierderi, pe care îl suportă fiecare în parte. Or, o astfel de interpretare se plasează în zona clauzelor leonine ce sunt sancţionate cu nulitatea.

Totodată, solicită instanţei de recurs să observe că societatea pârâtă nu s-a opus nicicând modalităţilor de calcul efectuate de către recurentă, având posibilitatea de a le consulta și de a-și expune opinia cu privire la acestea, în orice moment.

Totodată, recurenta-reclamantă și-a exprimat dezacordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

La 19 august 2019, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi obligării A. S.R.L. la plata către B. S.R.L. a sumei de 290.500 USD la cursul BNR de conversie USD/RON din ziua plăţii.

Totodată, a solicitat obligarea A. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 290.500 USD, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de la data înregistrării acţiunii până la încasarea efectivă a debitului restant și actualizarea tuturor sumelor pretinse de B. S.R.L. cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa civilă nr. 198/C/22.02.2019 şi decizia civilă nr. 813/2019/12.06.2019 au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprind motive contradictorii şi/sau străine de natura cauzei.

Astfel, deşi instanţele au reţinut că nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, totuşi, au apreciat greşit, contrar dispoziţiilor art. 1950 C. civ. că încheierea contractului s-a realizat printr-o acceptare implicită a ofertei de a contracta.

Conform art. 1950 C. civ., acest tip de contract se probează numai prin înscris, forma fiind cerută ad validitatem, atât pentru atenţionarea părţilor asupra importanţei actului, asigurării libertăţii şi certitudinii consimţământului, cât şi pentru exercitarea unui control cu privire la aceste acte.

Recurenta consideră că această formă ad validitatem reprezintă un element esenţial al actului juridic civil, fiind incompatibilă cu manifestarea de voinţă tacită, deci presupune manifestarea expresă de voinţă şi este exclusivă.

Susţine că acceptarea contractului de asociere în forma depusă de reclamant nu poate fi prezumată, neexistând acceptul B. SRL cu privire la modul de repartizare a beneficiilor şi pierderilor sau a conducerii/administrării asociaţiei.

Recurenta a învederat şi faptul că avansarea respectivelor sume de bani nu a însemnat că a acceptat condiţiile contractuale. Aşa cum rezultă din corespondenţa dintre părţi, mai ales din emailul transmis de A. S.R.L. în data de 14.04.2016, plata se realiza indiferent de situaţie, adică chiar dacă părţile nu ajungeau la un acord.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a coroborat, în mod greşit, dispozițiile art. 1187 și ale art. 1196 C. civ. cu art. 272 C. proc. civ., considerând că „pentru înscrierea contractului este suficientă acceptarea ofertei de a contracta, în scris, semnată şi a unui act care constituie acceptare”.

Consideră că instanţa de apel a omis a ţine cont de întreg conţinutul art. 272 C. proc. civ., potrivit căruia înscrisul sub semnătură privată „nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege”, respectiv că potrivit art. 1187 C. civ., „oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege (în speţă forma scrisă) pentru încheierea valabilă a contractului”.

Reiterează prevederile art. 1950 C. civ. pentru a susține că această normă are caracter special și este de strictă interpretare, în sensul că o eventuală asociere în participaţie trebuia consemnată într-un contract, semnat de ambele părţi contractante şi nu doar de reclamant.

Totodată, în condiţiile în care nu există o ofertă de a contracta adresată de A. SRL către B. SRL, nu se poate discuta sau aprecia că a fost acceptată o ofertă în acest sens.

Susţine că nu poate fi prezumată acceptarea ofertei de asociere în participaţie doar pe seama detaliilor la plăţile efectuate prin virament bancar, respectiv „contravaloare plată conform contract...”, aşa cum reține instanţa de apel.

Arată că, în eventualitatea unei asocieri în participaţie, sumele avansate de asociatul secund trebuie să reprezinte aport la asociere, şi nicidecum contravaloare sau plată. Fiind efectuată o plată, sumele achitate se impun a fi restituite în cazul în care nu se predă bunul sau nu este prestat serviciul achiziţionat.

Avându-se în vedere menţiunea expresă a reprezentanţilor reclamantei potrivit căreia „plata o realizăm indiferent de situaţie”, adică avansarea sumelor urma a se face chiar dacă nu se ajungea la un acord cu privire la clauzele contractuale, recurenta-pârâtă susţine că nu rezultă, în mod neîndoielnic, că părţile s-au pus de acord asupra procentului de participare la beneficii sau pierderi (de 51% şi de 49%) şi asupra modului de conducere şi de administrare a asociaţiunii, propus de A. SRL, respectiv asupra tuturor clauzelor contractuale.

Pe cale de consecinţă, pe seama viramentelor efectuate de B. S.R.L. în contul A. S.R.L. nu se poate prezuma, fără echivoc, acceptarea unei eventuale oferte de asociere în participaţiune, aşa cum, în mod greşit, au apreciat instanţele de fond şi apel.

De altfel, pe seama probatoriului administrat, arătă că nici măcar reclamanta A. S.R.L. nu a considerat că există un contract de asociere în participaţie între părţi, în condiţiile în care „asociatul prim” nu şi-a îndeplinit nici măcar parţial obligaţiile asumate prin proiectul de contract pe care îşi întemeiază propriile pretenţii în prezenta cauză.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată, pe seama probatoriului administrat şi a extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că sumele achitate nu reprezintă o plată datorată, iar primirea lor de către reclamantă constituie o îmbogăţire fără just temei a acesteia, în condiţiile în care părţile nu au agreat în mod expres clauzele contractului de asociere în participaţie, recurenta-pârâtă solicită obligarea A. SRL la plata către B. SRL a sumei de 290.500 USD la cursul BNR de conversie USD/RON din ziua plăţii.

În susţinerea pretenţiilor formulate, învederează şi faptul că plata sumei de 290.500 USD, reprezentând viramente bancare efectuate în contul reclamantei în datele de 14.04.2016 şi de 03.06.2016, respectiv suma de 880.000 lei (la cursul BNR de conversie 3,9727lei/USD) şi suma de 279.810 lei (la cursul BNR de conversie 4,05591ei/USD), este confirmată şi prin raportul de expertiză dispus în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, solicită obligarea A. S.R.L. la plata sumei de 290.500 USD şi achitarea dobânzii legale penalizatoare aferente sumei pretinse, potrivit art. 4 din Legea 72/2013, calculată de la data depunerii acţiunii până la încasarea efectivă a debitului restant şi actualizarea tuturor sumelor pretinse de B. SRL cu indicele de inflaţie.

Prin înscrisul depus la fila 35, recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

La 3 octombrie 2019, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului declarat de B. S.R.L., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

În cuprinsul răspunsului la întâmpinare, a invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. Astfel, arată că prin sentinţa civilă nr. 198/C din 22 februarie 2019 a Tribunalului Braşov s-a reţinut că pârâta nu a semnat contractul din data de 12.04.2016, astfel că, în speţă, nu poate fi identificată o competenţă teritorială alternativă în temeiul art. 113 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de A. S.R.L, a invocat, în principal, excepţia tardivităţii formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de admitere în principiu a recursului din 24 noiembrie 2020, s-au respins excepțiile nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, tardivității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă prin răspunsul la întâmpinare.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 813/Ap din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat, sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., susținând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1950 C. civ., derivată din aprecierea că forma scrisă a contractului de asociere în participație este o cerință pentru probarea contractului. Recurenta-pârâtă consideră că forma scrisă a contractului de asociere în participație este o condiție de validitate instituită prin dispozițiile art. 1950 C. civ., care reprezintă norma cu caracter special, de strictă interpretare în sensul că încheierea contractului de asociere în participație nu poate fi prezumată pe seama unor demersuri colaterale sau prin coroborare cu prevederile art. 1187 și ale art. 1196 C. civ.

Instanța de recurs reține că potrivit art. 1950 C. civ., „Contractul se probează numai prin înscris”.

Interpretarea literală și logico-juridică a prevederilor legale mai sus redate denotă că forma scrisă a contractului de asociere în participaţie reprezintă o cerință necesară pentru dovedirea contractului, iar nu o condiție de validitate specială, în absența căreia contractul de asociere în participație nu s-ar putea încheia în mod valabil, așa cum greșit afirmă recurenta-pârâtă. Conținutul normativ al prevederilor art. 1950 C. civ. pune în evidență necesitatea încheierii contractului de asociere în participație în formă scrisă, cerință care trebuie respectată în scopul de a dovedi actul juridic încheiat.

 Contractul de asociere în participație s-a încheiat prin corespondență (între absenți), prin emiterea ofertei de a contracta în formă scrisă urmată de acceptarea acesteia în modalitatea pe care o instituie dispozițiile art. 1186 alin. 2 C. civ. Susținerea potrivit căreia nu există un contract de asociere în participație întocmit și semnat de părți nu ține seama de modalitatea în care s-a încheiat contractul, perfectarea acestuia fiind determinată de momentul în care există certitudinea că oferta a fost acceptată de către destinatar. În această situaţie, încheierea contractului este marcată de momentul în care acceptarea întâlnește oferta și este format consimțământul, nefiind necesară semnătura părților pentru a considera contractul valabil încheiat, așa cum fără temei susține recurenta.

 În cauză, recurenta-pârâtă a acceptat oferta comunicată în scris de către intimata-reclamantă, acceptare exprimată prin acte de executare a obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participație, mențiunile de pe înscrisurile care atestă plățile efectuate de recurenta-pârâtă fiind fără echivoc în această privință. În mod corect au reținut instanțele devolutive incidența prevederilor art. 1196 alin. 1 C. civ. cu trimitere la art. 1186 alin. 2 C. civ., care dispune că acceptarea se poate face în orice mod, printr-un act sau un fapt concludent, în cauză prin executarea prestaţiei, în temeiul ofertei și potrivit naturii afacerii.

În acest cadru, instanța de recurs reține că cerința formei scrise impuse prin art. 1950 C. civ. este îndeplinită, câtă vreme oferta de a contracta transmisă în scris pârâtei cuprinde toate elementele esențiale, obiective și subiective, pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în participație, așa cum au fost evidențiate în hotărârea pronunțată de prima instanță și necontestate de pârâtă prin apelul declarat. Prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, dedusă din executarea contractului, încheierea contractului este neîndoielnică potrivit prevederilor art. 1186 C. civ. și art. 1196 alin. 1 C. civ. Încheierea contractului prin corespondență a fost reținută de instanțele devolutive prin evaluarea probatoriului administrat, iar o reapreciere a forței probatorii a corespondenței contractuale a părților nu este admisibilă în faza procesuală a recursului. Așadar, susținerea referitoare la împrejurarea că reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada comunicării în scris a ofertei de a contracta către pârâta B. S.R.L.  reprezintă un aspect care ține de aprecierea probatoriului administrat, iar nu de nelegalitatea deciziei atacate cu recurs.

O altă critică subscrisă aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 1187 C. civ., care impun ca oferta și acceptarea să fie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. Recurenta-pârâtă susține că aceste prevederi legale au fost încălcate, câtă vreme instanțele devolutive au reținut incidența art. 1196 C. civ. pentru a considera că „este suficientă oferta de a contracta în formă scrisă, semnată și un act care constituie acceptare”.

Instanța de recurs reține că mecanismul de încheiere a contractului între absenți presupune acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, nefiind nevoie, în principiu, de nicio altă formalitate de îndeplinit datorită principiului consensualismului instituit prin art. 1178 C. civ. În temeiul acestui principiu, „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Consacrarea expresă, cu caracter general, a principiului consensualismului impune ca excepțiile să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Contractul de asociere în participație este un consensual, cerința formei scrise fiind prevăzută de art. 1950 C. civ. numai ad probaționem, neexistând vreo reglementare legală sau contractuală care să instituie îndeplinirea anumitor formalități pentru încheierea valabilă a contractului de asociere în participație. Deși recurenta-pârâtă se referă în cuprinsul memoriului de  recurs la caracterele formei ad validitatem descrise în literatura de specialitate, instanţa de recurs reţine că dispoziţiile legale prevăzute de art. 1950 C. civ., de care se prevalează recurenta, nu instituie condiţii de formă pentru încheierea valabilă a contractului şi nu există nicio prevedere contractuală prin care părţile să fi derogat de la dispoziţiile legale care reglementează asocierea în participaţie. Referirile făcute de recurenta-pârâtă, din perspectivă teoretică și doctrinară, sunt fără incidență în cauză.

Așa cum s-a reținut în cadrul primului motiv de recurs analizat, forma scrisă a contractului este o cerință pentru probarea contractului, a cărei nerespectare atrage, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă, iar nu nevalabilitatea contractului.

Așadar, cum în cauză legea nu pretinde nicio cerință de formă pentru validitatea contractului de asociere în participație, rezultă că, pentru situația în care convenția este încheiată prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei nu trebuie să îndeplinească o anumită cerință de formă pentru valabilitatea contractului.

Instanța de recurs subliniază că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma instrumentum probationes, are menirea de a constata convenția părților și de a procura un mijloc de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existența convenției în toate detaliile ei. Din această perspectivă, exigențele formei ad probaționem la care se referă art. 1950 C. civ. au fost respectate, întrucât oferta de a contracta a fost emisă în formă scrisă și cuprinde toate elementele pe care trebuie să le conțină contractul de asociere în participație, ofertă pe care recurenta-pârâtă a acceptat-o prin acte de executare neechivoce.

Nu se poate reține nicio situație de excepție, cu referire la teza finală a art. 272 C. proc. civ., la care face trimitere recurenta-pârâtă pentru a susține forma scrisă a ofertei și acceptării pentru încheierea valabilă a contractului de asociere în participație.

În raport de toate aceste considerente, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8  C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., însă în cuprinsul cererii de recurs nu există niciun argument care să poată fi subsumat vreuneia dintre ipotezele pe care le reglementează acest motiv de recurs. În absența unor critici concrete, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. apare formal invocat.

Instanța de recurs apreciază că nu se impune examinarea excepției privind necompetența teritorială a Tribunalului, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., întrucât este un motiv invocat cu depășirea termenului legal de motivare a recursului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost respins ca nefondat atât în privința obiectului principal al căii de atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a omis a examina și a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii, precum și de a arăta, în concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor prezentate prin raportare la mijloacele de probă, cu nesocotirea dispozițiilor legale și a dreptului la un proces echitabil.

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu se referă la critici punctuale invocate prin cererea de apel, pe care instanța de prim control judiciar să fi omis a le analiza în cadrul devoluțiunii efectuate în limitele determinate de ceea ce s-a criticat prin apel.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de instanțele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat. Astfel, în mod punctual, cu trimitere la clauzele contractuale, instanța de apel a analizat raporturile dintre asociați, modalitatea de conducere și de administrare a asociației, efectele contractului, forța obligatorie a acestuia și toate consecințele pe care le implică acest principiu. Verificarea situației de fapt s-a realizat prin individualizarea probelor administrate, constând în expertiza tehnică, interogatoriu, înscrisuri și prin aprecierea caracterului concludent și pertinent al acestora. Argumentația expusă în cuprinsul hotărârii este completă, explică motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin intermediul cererii de apel. În consecință, din verificarea deciziei care constituie obiectul recursului, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în fapt și în drept, atât timp cât analiza de conținut a acesteia reflectă argumentele pentru care au fost găsite întemeiate ori pentru care s-au respins susținerile sau apărările părților aflate în litigiu și expune motivele care susțin soluția din dispozitiv.

Așadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu a expus într-o manieră structurată criticile ce pot fi subsumate acestui motiv de recurs. Examinarea acestor critici relevă că o parte dintre acestea susțin existența unui contract de asociere în participație valabil încheiat și efectele pe care le generează principiului forței obligatorii a contractului. De asemenea, recurenta-reclamantă se referă la caracterul nefondat al apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin care aceasta a susţinut că nu a semnat contractul și că sunt lipsite de relevanţă plăţile efectuate.

Instanța de recurs găsește lipsite de interes aceste critici prin care se susține că între părți s-a încheiat în mod valabil contractul de asociere în participație, prin acceptarea ofertei de a contracta, dedusă din executarea obligațiilor de plată efectuate de intimata pârâtă, potrivit înscrisurilor concludente în acest sens. Aceasta, deoarece prin decizia adoptată, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, stabilindu-se că există contract de asociere în participație valabil încheiat prin corespondență.

A mai invocat recurenta-reclamantă că, în cauză, s-a ignorat principiul libertății contractuale și regula solidarității pasive, cu toate că părțile au stipulat în mod expres modalitatea în care vor fi împărțite pierderile. În acest context, a susținut că aplicarea principiului solidarității doar în partea de active, nu și în partea de pasive conduce situația contractuală în zona clauzelor leonine.

Instanța de recurs nu confirmă această critică. Argumentul decisiv în construcția silogismului judiciar, care a stat la baza adoptării hotărârii pronunțate în apel, este reprezentat de reținerea incidenței excepției de neexecutare a contractului, ca sancțiune specifică a faptului că reclamanta, care pretinde executarea obligației din partea pârâtei, nu a înțeles să execute propriile obligații.

Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi efectuat cheltuieli în legătură cu asocierea după luarea vreunei decizii în cadrul Consiliului de administrație și gestiune sau cu aprobarea asociatului secund, astfel că refuzul acestuia din urmă este justificat, așa cum corect a reținut prima instanță. Instanța de recurs constată faptul că această statuare a instanței de apel reprezintă considerentul fundamental care a stat la baza adoptării deciziei atacate, pe care recurenta-reclamantă nu l-a combătut prin motivele de recurs invocate. În condițiile în care instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a prezentat dovezi pertinente și concludente privind efectuarea de cheltuieli în legătură cu asocierea, rezultă că nu s-a stabilit situația premisă constând în determinarea pasivului asocierii, în raport de care, subsecvent, să se facă aplicarea principiului solidarității pasive potrivit regulilor contractuale convenite de părți în acest sens. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea principiului solidarității pasive nu are legătură cu considerentele care fundamentează hotărârea adoptată de instanța de apel.

În ce priveşte toate celelalte critici formulate, acestea sunt apreciate ca fiind de netemeinicie, întrucât vizează modul în care instanţele de fond au statuat asupra situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat, susținându-se că există dovezi privind comunicarea în interiorul asocierii și modul în care a funcționat asocierea. S-a mai arătat că asocierea în participație și-a încetat activitatea ca urmare a încetării contractului de închiriere încheiat de asociatul prim cu terțul C., menționându-se suma veniturilor, a cheltuielilor și a deficitului, precum și modalitatea de repartizare a pierderilor între părți.

Prin aceste critici, recurenta-reclamantă pornește de la premisa corectă că a existat contract de asociere în participație valabil încheiat, însă se solicită instanței de recurs să evalueze probatoriul administrat, constând în corespondența contractuală, raportul de expertiză care detaliază modul în care a funcționat asocierea, deconturile pentru operațiuni în participație, documente de plată, în scopul  de a dispune obligarea pârâtei la suportarea pierderilor suferite în conformitate cu prevederile contractului de asociere în participație încheiat între părți.

Instanța de recurs constată că demersul părții tinde la o reevaluare a probatoriului administrat și, în consecinţă, la stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de aceea reţinută de către instanţele de fond.

 Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de a recursului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost respins ca nefondat, atât în privința obiectului principal al căii de atac, cât și în privința cererii accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.