Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin Sentinţa 1137/11.09.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâţii A. şi A.-Filiala Dolj, care au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 6267 RON despăgubiri şi a sumei de 1 300 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Având în vedere că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Dolj, calea de atac împotriva acesteia a fost soluţionată de secţia corespunzătoare din cadrul Curţii de Apel, ca instanţă superioară, potrivit art. 96 alin. (3) C. proc. civ.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei funcţionale invocată de către recurentul pârât A. ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul pârât A., ca inadmisibilă.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A. .
În opinia recurentului în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de fond aplicând eronat dispoziţiile art. 29 din actul normativ anterior menţionat.
Apreciază recurentul că, competenţa materială este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind data de asigurarea principiului specializării, menţinerea unui volum de muncă echilibrat între instanţe şi în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate şi ocrotite inclusiv recunoaşterea beneficiului invocârii excepţiei necompetenţei materiale atât din oficiu, de către instanţă, cât şi de către părţi.
Observând că sentinţa nr. 1137 din 11.09.2019 a Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, respectiv de către o secţie necompetentă funcţional, în calea de atac a apelului, se precizează că au fost ridicate excepţiile corespunzătoare.
În opinia recurentului, examinarea acestor două excepţii de necompetenţă de către Curtea de Apel Craiova este împiedicată de prevederile art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.
Susţine recurentul că prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale urmăreşte împiedicarea unei judecăţi înfăptuite de către o instanţă necompetentă din cauza respingerii unei excepţii de ordine publică întemeiată pe o dispoziţie legală neconstituţională.
În concluzie, este evident că o eventuală constatare a neconstituţionalităţiidispoziţiilor criticate ar avea o înrâurire majoră în ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
La data de 13 ianuarie 2020, recurentul pârât A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. prin care precizează faptul că, în actuala formă, încalcă grav principiul statului de drept consfinţit de art. 1 alin. (3) din Constituţia României, principiul legalităţii statuat de art. 126 alin. (2) din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, solicitând să pronunţe o încheiere prin care să fie sesizată Curtea Constituţională a României.
Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul pârât A., ca inadmisibilă.
Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia, şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Sub acest aspect, ultima condiţie de admisibilitate impune ca dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică, să producă un efect real, concret asupra cursului procesului civil şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituţionalitate se realizează în mod concret, în funcţie de interesul specific al celui ce invocă excepţiile şi de înrâurirea pe care dispoziţiile legale o au în speţă.
Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. formulată de către A., Înalta Curte constată că dispoziţia legală conform conform căreia un act de procedură poate fi atacat numai odată cu fondul nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Totodată, Înalta Curte arată că, din interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta, deoarece, instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.
Or, din această perspectivă, cu referire la excepţia invocată de recurent, în cauză, Înalta Curte constată că textele criticate pentru neconstituţionalitate nu îndeplinesc condiţia legăturii cu cauza, lipsind atât interesul legitim al recurentului în invocarea acestei excepţii, cât şi folosul practic pe care acesta l-ar putea avea ca urmare a unei eventuale admiteri a excepţiei invocate, deoarece, la momentul promovării recursului, nu mai putea face obiectul acestuia problema de necompetenţă, de vreme ce, pe de o parte, recurentul nu a invocat excepţia necompetenţei în faţa primei instanţe, achiesând implicit la concluziile de competenţă, iar pe de altă parte nici nu a declarat vreo cale de atac distinctă împotriva încheierii primei instanţe prin care aceasta şi-a declarat competenţa de a judeca pricina.
Astfel, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă, concretă, între modul de soluţionare a căii de atac formulate de recurent şi necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional cu privire la textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce priveşte soluţia ce se va pronunţa în cauză.
Aşadar, prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate apare ca lipsită de pertinenţă, pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu cauza, la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Constatând că încheierea recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurentul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.