Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 16 iulie 2019, reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi Agrochimie în numele şi pentru A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Sibiu şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea sporului în cuantum de 35% din salariu de bază începând cu data de 30 ianuarie 2018.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 733 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi Agrochimie în numele şi pentru A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Sibiu şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrative fiscal.
Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Sibiu a reţinut, în esenţă, că reclamant în prezenta cauză este Sindicatul Naţional al Lucrătorilor de Pedalogie, cu sediul în judeţul Vrancea or, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu referire şi la Decizia nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei competente de la sediul reclamantului, respectiv al Sindicatului din prezenta cauză.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 3 din 07 ianuarie 2021, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrative fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi Agrochimie în numele şi pentru A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Sibiu şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea conflictului de competenţă.
În motivarea hotărârii, Tribunalul Vrancea a reţinut, în esenţă, că în raport de domiciliile membrilor de sindicat, respectiv reclamanţii din prezenta cauză, care sunt situate în judeţul Sibiu, precum şi de prevederile art. 10 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 554/2004, competenţa teritorială exclusivă de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Sibiu.
3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.
În speţă, reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi Agrochimie în numele şi pentru A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Sibiu şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea sporului în cuantum de 35% din salariu de bază începând cu data de 30 ianuarie 2018.
Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) acelaşi Cod, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."
Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".
Textele menţionate sunt expresia intenţiei legiuitorului de a stabili clar aspectul competenţei unei instanţe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenţei atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuţie necompetenţa instanţei, respectiv lipsirea instanţei sesizate de posibilitatea invocării necompetenţei cu depăşirea termenului procedural menţionat, cu consecinţa corelativă a consolidării competenţei instanţei învestite, independent de norma care reglementează competenţa instanţei.
Efectul omisiunii de a invoca necompetenţa teritorială la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate este stabilirea competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată. De lege lata, declinarea competenţei ulterior acestui moment nu mai este cu putinţă, odată depăşit termenul procedural de invocare a necompetenţei, instanţa rămânând competentă să judece, chiar dacă, virtual, dispoziţia legală incidentă ar fi menţionat competenţa altei instanţe.
Totodată, prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necomptetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.. În mod similar, în spiritul acestei interpretări, aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa neinvocării excepţiei de necompetenţă teritorială.
Din considerentele deciziei mai sus menţionate reiese că instanţa care soluţionează conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că o instanţă învestită devine competentă prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen şi va trebui să-i trimită acesteia dosarul.
De asemenea, neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate, fapt ce nu poate fi ignorat.
În cauză, Tribunalul Vrancea a acordat un prim termen la data de 12 februarie 2020, când a suspendat judecata, ca urmare a Hotărârii nr. 1 din 21 ianuarie 2020 a Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului Vrancea.
Tribunalul Vrancea a dispus repunerea pe rol a cauzei şi la termenul din data de 16 iulie 2020 a amânat cauza, la cererea reclamanţilor, pentru lipsă de apărare.
La următorul termen din data de 05 noiembrie 2020, instanţa a admis probele solicitate de reclamanţi şi a dispus amânarea cauzei în vederea administrării probatoriului încuviinţat, dispunând în acest sens emiterea unei adrese la Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Sibiu şi la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Doar la termenul din data de 07 ianuarie 2021, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vrancea.
Aşadar, excepţia de necompetenţă teritorială nu a fost invocată în termenul reglementat de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar expirarea acestui termen atrage, conform art. 185 alin. (1) din acelaşi cod, decăderea din dreptul de a o mai invoca, chiar dacă aceasta este de ordine publică.
Astfel, Tribunalul Vrancea rămâne să soluţioneze acţiunea în fond, fără a putea invoca excepţia în discuţie ulterior depăşirii termenului legal, în condiţiile în care competenţa teritorială a fost deja dobândită de această instanţă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă, pentru care legiuitorul a stabilit că poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi Agrochimie în numele şi pentru A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Sibiu şi Ministerul Agriculturii Rurale, în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.